Întrebarea zilei

Cum ați petrecut de cutremur?

Epoca wireless? Cine te-a mințit?

Aș fi vrut ca textul acesta să înceapă cu o enumerare a tuturor cablurilor de diferite feluri care zac la mine în cameră, transportând electroni de colo-colo la diferite tensiuni între 12 și 220 V. Numai că dincolo de a avea un rol sugestiv-ilustrativ, ar fi avut mai degrabă darul de a-l plictisi pe cititor și de a umple multe rânduri în acestă pagină. Multă căblăraie, prea multă. Urâtă, enervantă, împletită și dezordonată. Am încercat să lichidez din ea acum câteva luni luându-mi un laptop. Bătrânul desktop zace și acum nefolosit pe birou cu toate firele atârnânde. În schimb, au mai apărut în plus cablul de alimentare al laptopului, încă un mouse și un prelungitor 6:1 în plus față de vechiul 5:1. Iar routerul pe care mi l-am luat ca să mă simt și eu wireless a mai adus cu sine două cabluri: unul de alimentare și unul de legătură cu modemul. Al naibii wireless. Și să vezi distracție dacă trebuie în același timp să încarc prin USB iPod-ul, să descarc poze din cameră, eventual să încarc de la priză bateriile camerei, calculatorul, telefonul și în același timp să mânuiesc mouseul conectat cum altfel decât prin USB.

Wireless, huh? Aș zice că o să fiu fericit atunci când energia electrică o să se poată transmite wireless. Până atunci sunt mici șanse să scăpăm de cablurile de alimentare. Iar cu fiecare gadget sau device o să mai adăugăm încă 1-2 cabluri la arhiva personală. Și tot așa până când vom ajunge să trăim printre colaci de cablu trântiți pe podele sau prin rafturi. Iar picioarele și mâinile se vor încurca printre firele deja îmbârligate între ele pe care, într-un final apoteotic, le vom aduna mănunchi, vom scoate siguranțele și le vom secționa inginerește cu un foarfece bine ascuțit.

Cum e să fii turist la tine în oraș

Spuneam acum ceva vreme că ar fi cazul să pun mâna și să mai iau orașul la picior prin locuri mai puțin umblate și cunoscute. Poate a contat și faptul că m-am plictisit de Republicii și de terasele alea trântite în mijlocul străzii unde se adună toți cei care vor să vadă și să fie văzuți, if you know what I mean. Nu mă număr printre cei care își urmează zilnic traseul de acasă până unde au ei treabă fără să fie curioși pe lângă ce trec, cu o indiferență crasă față de tot ce lasă în dreapta și în stânga. Tot timpul caut trasee noi și mi se pare normal să îmi cunosc orașul în care locuiesc de 20+ de ani. Cu toate acestea, sunt locuri pe unde n-am pus piciorul niciodată. Acestea fiind date, am hotărât că trebuie să mă lansez într-o activitate intitulată pretențios redescoperirea Brașovului. Azi, Dealul Cetățuii și Biserica Sf. Martin.

Biserica Sf. Martin se vede foarte bine de acasă. Până în urmă cu câțiva ani îmi servea drept ceas din bucătărie. Acum are un ceas nou și nu îi mai disting limbile. Nu înțeleg cum de n-am avut niciodată curiozitatea să văd locul de aproape (până de curând). Ei bine, astăzi am fost acolo. Prima dată. Se poate urca fie din strada Bisericii Române, fie din Nicolae Iorga prin strada Furcii. Cine vine pe jos mai are varianta scărilor care pornesc din strada De Mijloc, foarte aproape de intersecția acesteia cu strada Lungă. La doar câteva minute de forfota din centru e o oază de liniște tulburată periodic de clopotul bisericii. Unghiul din care se vede orașul este foarte interesant. Biserica Neagră pare cumva afundată în căldarea dintre Tâmpa și dealul cu turnurile Alb și Negru. Tâmpa pare că se ițește imediat de după Dealul Cetățuii, aflat în prim plan. Biserica Sf. Martin (evanghelică) are un mic cimitir nemțesc și o casă parohială (urâțică, aș zice) despre care am înțeles că pe vremuri ar fi fost și sediu al Sfatului (deși am motivele mele să mă îndoiesc că ar fi așa, dar orice e posibil). Una peste alta, un loc interesant și plăcut.


Nu mai fusesem de mult nici la Cetățuie. Sau, așa cum mulți îi spun greșit, „la Cetate”. În primul rând, să clarificăm și să nu încurcăm lucrurile. Cetățuia nu are nimic în comun cu cetatea Brașovului. Cetatea Brașovului a existat în vale și mare parte din zidurile acesteia sunt vizibile și astăzi. Latura sa nordică era pe aliniamentul dat astăzi de Casa Baiulescu, Rectorat, hotelurile Aro și Capitol, corpul T al Universității, Modarom, corpul N al universității și liceul Unirea. De aici și până la Cetățuie exista un spațiu ocupat acum de parcul Titulescu. Nicidecum Cetățuia nu a fost vreodată cetatea Brașovului. Este drept că au coexistat și că Cetățuia este o fortificație plasată într-un punct înalt în scop de apărare, dar nu trebuie să încurcăm borcanele. Păcat că Aro Palace S.A. alimentează confuzia pentru cineva care nu este de prin partea locului, numind cârciuma care funcționează acolo „Complex Turistic Cetate”. Și dacă tot am adus vorba, nu mi se pare normal ca întreaga Cetățuie să fie închisă atunci când restaurantul e închis. Că doar de aia se cheamă complex turistic și nu cârciumă. Dar cu mentalitățile mai e mult de luptă. Păcat și că locul nu este tratat ca un adevărat obiectiv turistic, ci mai degrabă ca o locantă întru îmbuibare și destrăbălare. Pentru că, am uitat să vă zic, pe unul din zidurile secularei Cetățui lucește un logo pe care scrie „Cocoon”. Nu știu ce e, dar tare îmi sună a club sau ceva de genul ăsta. După cum probabil v-ați dat seama, nu am putut să intru pentru că restaurantul era închis. De la 12 ianuarie până la 30 aprilie. Asta e. Una caldă, una rece pe ziua de azi.

E interesant să fii turist în propriul tău oraș. Sunt curios ce găsesc interesant turiștii străini care vin în oraș și care sunt mult mai mult decât m-aș aștepta și decât ar justifca anvergura Brașovului ca oraș turistic. După părerea mea. Oare pe unde plasează Brașovul în ierarhia locurilor pe care le-au vizitat? Eu nu reușesc să mă obiectivez suficient încât să îl pot încadra undeva.

P.S. O să revin cu un update cu poze atunci când o să le pot urca pe blogger.

Teorie despre teorie

Viața de student are (cel puțin) două repere trecute cu negru în calendar: ianuarie-februarie și iunie-iulie. În sesiune el devine un ascet lansat într-o competiție cu el însuși în a memora un procent cât mai mare din materia de examen. Iar când vine vorba de asimilat teoria, este un lucru asumat atât de studenți, cât și de profesori, că toată informația este înlăturată din memorie imediat ce studentul părăsește sala de examen. Și toate merg bine mersi înainte în acest fel de când lumea. Mulți se lansează la începutul fiecărui semestru în angajamente luate mai degrabă în fața propriilor persoane cum că „semestrul acesta nu mai las totul pe sesiune. O să învăț materia pe măsură ce ne-o predă.” Da, vezi să nu! De câte ori n-am zis și eu așa? Și tot în spațiul dintre examene am ajuns să învâț.

Recapitulând, învățăm/memorăm vreo cinci zile, punem pe hârtie în a șasea și dăm „erase” în a șasea la prânz. Și să nu-mi spună cineva că profesorii nu știu că se întâmplă așa. Cam 75% din examenele pe care le am la facultate sunt exclusiv teoretice. Și te întrebi de ce continuă să existe acest sistem de educație puternic teoretizat. Oare este oglinda faptului că românului îi place să vorbească mult si despre orice? Eu văd un sistem mult mai bun acela care îți oferă informație (multă, cât mai multă informație) și care, în loc să te oblige să o memorezi, îți inoculează metoda prin care să ajungi rapid și precis la locul unde găsești informația care te interesează. Astfel, studentul rămâne din facultate cu înclinația către organizare și cu orientarea către rezultate obținute eficient, nu cu o memorie de scurtă durată demnă de cartea recordurilor.

Mie mi se pare că teoretizarea excesivă din facultățile noastre ucide în student spiritul practic și entuziasmul. Ok, îmi veți spune (și mă gândesc și eu) că trebuie să existe totuși o modalitate de evaluare. Dar ce spune modalitatea actuală despre student? Că are o memorie excelentă și disponibilitatea de a pierde două luni pe an cu tocirea tâmpă a unor aridități. După cum am subliniat, eu cred că există două direcții pe care ar trebui să se orienteze evaluarea: simțul practic și abilitatea de regăsire a informației. În consecință, văd un sistem în care activitatea din timpul semestrului (în speță laboratoare) să conteze mai mult la nota finală. Bineînțeles, cu niște ore de laborator organizate așa cum trebuie și cu activități practice relevante. Iar examenele din sesiune ar putea fi constituite din câteva exerciții cu suportul teoretic în față, unde să conteze capacitatea de aplicare a teoriei, nu memorarea ei.

Dar asta probabil că nu se va întâmpla în timpul studenției noastre, așa că jucăm după cum se cântă și mai facem niște bancuri cu studenți la Politehnică.

P.S.: Ce chestie! Ați observat că autocorrect-ul din română schimbă „ăsta” în „acesta”?

Nocturnala

Pe vremea când eram spre sfârșitul gimnaziului aveam oră de venit acasă. Dacă mă întorceam după 10 seara era scandal, circotecă, tot tacâmul. Asta nu ar fi mare lucru dacă perioada respectivă nu s-ar fi suprapus cu epoca de viguros avânt financiar de sfârșit de tranziție în care echipele de fotbal din (pe atunci numita) Divizia A (și Ursus, pe deasupra) începeau să își pună instalații de nocturnă pe stadioane. Dacă în anii ’90 instalațiile din țară puteau fi numărate pe degetele de la o mână (Ghencea, Cotroceni, Lia Manoliu), prin 2000 s-au ocupat de chestiune Astra Ploiești, Farul, Bacăul, Rapidul etc. Marea mea problemă la momentul respectiv era cum voi face când și Steagu’ nostru din Brașov va juca meciurile seara. Pentru că mă uitam la televizor și vedeam că meciurile în nocturnă se jucau și de pe la 9-9:30. 9 plus 1 oră 45 meciul plus minutele de prelungire plus ieșirea de pe stadion plus ajungerea acasă pe jos dădea în varianta optimistă cel puțin un 11:30 seara. Nu prea seamănă a 10, nu?

Aici ar veni o fază de-aia ca-n filme cu „9 years later”. Ta na na nam.

Astăzi FC Brașov a jucat primul meci în noctună pe teren propriu din istorie. Între timp Divizia A a devenit Liga I, mai toate echipele din Liga I au stadioane cu instalație de iluminat de mult timp, ca să nu mai vorbesc de alte câteva de prin ligile inferioare, Brașovul a trecut o perioadă prin Divizia B, eu am dat Capacitatea, am făcut patru ani de liceu, am dat Bacul, am ajuns în anul 3 de facultate, mi-am ținut majoratul cândva tare demult, am făcut cunoștință cu o nocturnă la un Flamengo-Fluminense pe Maracana, mi-am luat permisul de conducere (foarte important pentru că scade din timpul de ajungere acasă), iar singurul motiv pentru care mă grăbesc e gândul că mâine trebuie să mă trezesc la 7:30.

Cât despre meciul în sine, ar fi de spus doar că a fost un FC Brașov-Gaz Metan Mediaș plictisitor până în minutul 75. După aceea au urmat trei goluri și un penalty dat și luat înapoi de către arbitru. Și a da, de la ora 7 când am ajuns la stadion până la 10:30 când s-a terminat meciul temperatura a scăzut de la 19 la 12 grade. Altfel, foarte plăcută atmosfera la un meci în nocturnă. Îmi place. Era și cazul să intrăm în rândul lumii după atât amar de vreme.

Vă doresc o noapte însorită!

(Prea) Scurt istoric

Octombrie 2007: diferite părți ale corpului Universității în care îmi fac marea parte a veacului au intrat în renovare. Printre ele și etajul V IV (a se citi ve 4, adică etajul patru din corpul V (ve, nu 5)), adică locul unde se află cam singura sală de curs a catedrei de Automatică. A se remarca momentul declanșării operațiunii, aproape simultan cu începerea cursurilor.

Octombrie 2007-aprox. februarie 2008: cursuri amânate sau abandonate din lipsă de săli, V IV 7 (sala de curs) impracticabilă.

Martie 2008: sala este redată în folosință. Termopane, tâmplărie PVC, mari fițe, proiector fixat de tavan, ecran pentru proiector cu derulare electrică. În loc de bănci, niște mese adunate de prin toate părțile. Pe post de scaune, niște tabureți. Închipuiți-vă cum e să ai două cursuri legate și să le petreci pe un scaun fără spătar.

Cândva după martie 2008 (nu foarte departe): sunt montate băncile cu scaune rabatabile după vreo alte două săptămâni de imposibilitate de utilizare a sălii. În total, fix 100 locuri. Ce se întâmplă dacă presupunem (prin absurd, ce-i drept) că toți studenții (vreo 120) dintr-un an vor pofti să asiste la cursuri?

Martie 2009: igrasia face legea pe tavanul V IV. Am uitat să precizez că e ultimul etaj. Azi au început să cadă bucăți de tencuială. De vreo câteva săptămâni picură rugină din tavan. Oare când va ajunge buba deasupra proiectorului?

Dacă și cu parcă...

Am primit iar o leapșă (chiar dacă Ștefi nu apreciază genul) de la Luana (care e curioasă). Să-mi fie cu iertare dacă pe ici, pe colo n-am putut să o iau foarte în serios. Ce mai tura-vura, here it goes:

If I were a month, I would be October, because it’s next to September.
If I were a day of the week, I would be Tuesday, because you can be sure you find a free table in a bar.
If I were a time of day, I would be 21:45, because it’ s Champions (League) time.
If I were a sea animal, I would be a dolphin, because it’s smart (of course).
If I were a direction, I would be (asta merge bine-n română: ) înainte, că-nainte era mai bine.
If I were a virtue, I would be honesty.
If I were a historical figure, I would be Leonardo da Vinci (does he belong to the category?), because he was truly an encyclopaedic character.
If I were a planet, I would be Mars, because Snickers has too many peanuts.
If I were a liquid, I would be petrol.
If I were a stone, I would be a Flintstone.
If I were a bird, I would be a pigeon, because I like large squares.
If I were a flower/plant, I would be a fully automated industrial plant (omonimia asta).
If I were a kind of weather, I would be snowfall.
If I were a musical instrument, I would be a violin.
If I were an emotion, I would be the fear of the unknown.
If I were a sound, I would be a tennis ball smashed in a silent great arena.
If I were an element, I would be water, becuase it always finds the most effective way to get somewhere.
If I were a song, I would be „Breakfast at Tiffany’s” – Deep Blue Something (tough choice, mi-a luat greu să mă decid din câteva variante).
If I were a movie, I would be (I have no idea).
If I were a tv-series, I would be „Seinfeld”, because I use to speak about nothing.
If I were a book, I would be (hmmm let’s see...) „Concepția președintelui Nicolae Ceaușescu despre noua ordine economică internațională : lucrările sesiunii Institutului pentru problemele unei noi ordini economice internaționale, [București, 4-5 decembrie 1975]” (see reason above).
If I were a fictional character, I would be Nils Holgersson.

If I were a food, I would be some kind of pasta.
If I were a city, I would be Piran (Slovenia).
If I were a taste, I would be a compound one, maybe salty and sweet.
If I were a scent, I would be... I don’t know, but surely not a „sweet” one.
If I were a colour, I would be yellow.
If I were a fabric, I would be suede (no link with Sweden, I really like it).

If I were a word, I would be Supercalifragilisticexpialidocious (v. „Mary Poppins”).
If I were a body part, I would be the brain.
If I were a facial expression, I would be a smile, because... why not?
If I were a subject in school, I would be maths, by far.
If I were a cartoon character, I would be a Flintstone (v. „if i were a stone...”).
If I were a shape, I would be a geoid.
If I were a number, I would be pi pătrat pe 2 (v-așteptați să zic 69, ai?).
If I were a car, I would be a VW Kaefer, because it made history.
If I were an item of clothing, I would be an armor.

Brașovul pe care nu-l vedem

Am și eu un pitic pe creier. Am mania să mă urc în turle peste tot pe unde mă duc. Dacă e posibil, pe trepte. Și îmi place să le număr. Cam nici unul din orașele prin care am zăbovit mai mult n-a scăpat de o examinare îndelungă din vârful vreunei clopotnițe, turn de palat sau mai știu eu ce punct de observație. Nu știu dacă e o pasiune răspândită, dar mie unul îmi place să stau cu orele și să privesc orașele (cunoscute sau nu) în detaliu cu o hartă în mână.

Astăzi mi-am dat seama că nu am făcut niciodată așa ceva în Brașov. Ce-i drept, am fost pe Tâmpa, dar atunci când urci treptele unei construcții printr-o scară cu mici și răzlețe gemulețe, este cu totul altă senzație atunci când ajungi în vârf la lumină. Și am ajuns la concluzia că ar fi momentul ca, după aproape 22 de ani de viețuire în această urbe, să urc în clopotnița Bisericii Negre. Accesul este liber vinerea între orele 9 și 17. Dacă nu săptămâna asta, în cea viitoare sigur merg. Who wanna join?

Și fiindcă tot veni vorba, m-am gândit să redescopăr orașul. Adică să merg în locuri în care nu am fost niciodată sau pe care le-am cam uitat în ultimul timp. Orașul poate părea plictisitor dacă zi de zi îți urmezi drumul de acasă spre unde ai tu treabă și nimic mai mult. Însă eu sunt convins că locuri mici poartă farmecul lor personal. Mă gândesc la biserica Sf. Martin (n-am fost niciodată, deși de ani de zile îmi folosește drept „ceasul din bucătărie”), Cetățuia, Poarta Ecaterina (mult mai frumoasă decât Poarta Schei). Și multe alte locuri care sunt acolo, dar pe care uităm să le privim.

Cum am trecut pe sub frontieră

Tocmai am dat peste o poză de anul trecut, ocazie cu care mi-am amintit de cea mai interesantă traversare a unei frontiere pe care am făcut-o vreodată. Se întâmpla în mina de sare de la Hallein, lângă Salzburg, unde am trecut din Austria în Germania și înapoi pe sub pământ.

Planica

Duminică se încheie cupa mondială de sărituri cu schiurile. Până atunci ne vom delecta cu un regal: cele trei etape de la Planica, Slovenia, unde se află cea mai mare trambulină de zbor din lume (HS 215 metri). Planica este Mecca acestei discipline și locul unde majoritatea sportivilor își stabilesc recordurile personale, asta ca să nu mai vorbim de cel mondial. Un spectacol care merită văzut, mai ales că până în noiembrie ne putem lua adio de la ski jumping/flying.

Din ciclul „cum mi-am pierdut timpul în ultimul timp”

Azi aveam în orar un curs de la 9:25 la 11:05 și un seminar de la 13:10 la 14:50. M-am dus dimineață la facultate, am așteptat să treacă sfertul academic până la 9:40 și proful nu venise. Drept pentru care am hotărât să merg la șprițul academic la o cârciumă din apropiere deși nu sunt un mare amator al alcoolului de dimineață, mai ales pe stomacul gol. Am ras două Stella (nu aia din RocknRolla) preț de vreo oră și jumătate după care am hotărât că seminarul poate să aștepte până săptămâna viitoare, mai ales că foamea era mare. Am intrat la KFC, am ciugulit un meniu de pe acolo, am verificat dacă s-a deschis Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului (presupusa viitoare intrare e încă betonată) și am luat-o agale spre casă. Și uite cum o zi normală de școală s-a transformat într-o zi pierdută cu grație. Și încă nu s-a terminat. Mai presus de toate, pe tot drumul spre casă m-am confruntat cu o ninsoare care bătea mereu din față. Asta așa, ca să îmi fie clar cât de bou am fost că nu m-am dus la schi.

Băi, știi ce-am făcut săptămâna trecută? M-am uitat la filme

De la o vreme am început să mă uit la filme. Nu obișnuiam să fac chestia asta și nici nu pot să dau un motiv precis pentru care m-am apucat, cert e însă că e întotdeauna interesant când descoperi o preocupare nouă. Ce-mi propun e să evit cât mai mult ce a dat Hollywoodul, dar ăsta nu e un angajament 100% pentru că nu se știe niciodată când mă apucă vreun chef de o comedie silly. Să vă zic și vouă ce am văzut în ultimele două săptămâni:

RocknRolla

Nu știu alții cum sunt, dar până la o vârstă dacă mă gândeam la Londra, mă gândeam la Hyde Park, familia regală, double-deckers, cabine telefonice roșii, five o’clock tea. O vedeam ca pe un leagăn al civilizației engleze sobre, curate, detașate. Asta era imaginea mea. După asta au început să ajungă la mine fel de fel de informații legate de „the other side”: junkies, imigranți, probleme sociale, bogătași rusnaci, etc. Asta n-ar fi o problemă dacă între timp nu ar fi devenit un laitmotiv. Parcă prefer totuși Wimbledonul decât o mână de hooligans beți morți ieșiți de la Arsenal-Chelsea. Ok, toate astea nu au făcut însă să nu mă intereseze tema, dovadă că m-am și uitat. Povestea e o țâr’ cam încâlcită și ajungi la un moment dat să te scarpini pe după cap, caz în care o avancronică se poate dovedi utilă, cu condiția să nu-ți povestească tot filmul de-a gata. Altfel, tacâmul e complet: imigranți (Lenny ăla a preluat impecabil culoarea mediului, dacă nu ar fi menționat explicit, n-aș fi zis că nu e băștinaș), gay, drogați. Însă dincolo de toate astea, cel mai reușit și mai autentic personaj mi se pare Uri. Nu poți să nu zâmbești la asemănările mult prea izbitoare ca să fie întâmplătoare dintre el și Roman Abramovici (parcă și seamănă un pic, n-ați zice?). Piesa în jurul căreia se învârte toată acțiunea e până la urmă tabloul norocos al lui Uri, care până la urmă nu apare niciodată un film. La o adică, de ce naiba să mai plătești un om să ți-l picteze, când poți foarte bine să plimbi prin cadru o ramă (interesantă alăturare de cuvinte) și un șevalet și să le arăți doar din spate?

A, să nu uit: știți cum e tradus „London” în subtitrarea pe care am luat-o eu de pe net? „London”, cum altfel? )

Nuntă mută

Filmul regizat de Mălăele merită văzut. Dacă de la o vreme ne-am obișnuit să ne plângem de milă prin intermediul cinematografiei despre cât de oropsiți am fost noi în anii târzii ai comunismului sau despre ce greu ne-a fost în tranziție, în „Nuntă mută” ne întâlnim cu zorii comunismului. Cu toate astea, filmul nu lasă acel gust slinos de autocompătimire întâlnit de exemplu în „4,3,2”. „Nuntă mută” e un film la care se râde, se râde mult și copios, dar care este totuși povestea unei tragedii transpusă într-o cheie absurdă. Povestea e simplă: o nuntă dintr-un sat românesc se întâmplă să fie în aceeași zi cu moartea „tătucului” Stalin, iar desfășurarea acesteia este interzisă din cauza celor șapte zile de doliu național impus în toate țările de dincoace de Cortina de Fier. Pentru mai multe detalii, recomand să vedeți filmul. Scena nunții este de-a dreptul absurdă și totodată încărcată de tristețe. Personajele au substanță, fie că este vorba de țărani aprigi, activiști de partid ofițeri sovietici sau primari incompetenți și hâtri (în rama contemporană care deschide și închide filmul).

Singurul lucru care, după părerea mea, putea să lipsească este o scenă de pe la mijlocul filmului în care supranaturalul este la el acasă și care nu are o mare miză în desfășurarea acțiunii. Oricum, una peste alta, este un suflu nou adus în cinematografia românească, iar Mălăele merită toate aplauzele.

Quantum of Solace

L-am văzut la a treia încercare. Prima dată a fost la cinema în săptămâna lansării, dar am preferat să mai amân decât să stau în primele rânduri și să citesc subtitrarea ca și cum m-aș uita la tenis din lateralul terenului. A doua oară a fost la un prieten din București, dar de astă dată m-a răpus somnul după 20 de minute. Și acum am zis că a venit momentul.

Cam ce ar fi de spus? Față de alte filme, Bond nu are atâtea gadget-uri care depășesc orizonturile științei, nici atâtea mașini, la fel cum nu are nici la fel de multe femei. Singurul punct la care poate concura cu versiunile mai vechi ar fi coloana sonoră și varietatea geografică a locurilor prin care se învârte Bond (Siena, Bregenz, Bolivia, Kazan și o țară central americană care, dacă îmi aduc bine aminte, e Haiti). Mie unul mi s-a părut un Bond cam răsuflat, cu o poveste la fel de copilăresco-neverosimilă ca de obicei. Iar șablonul este respectat și de această dată: Bond e în misiune, o face de oaie, serviciile secrete britanice îi retrag „prerogativele”, el nu se lasă bătut și o ia pe cont propriu, îi dovedește pe băieții răi, după care toată lumea e fericită că ăla căruia îi dăduseră șutul în fund îi scoate din nou din oala cu sarmale. Pe de altă parte, trebuie să admit că mobilul acțiunii este cât de cât original. Cine s-ar fi gândit că apa poate fi o resursă vizată de mafioți? Un + pentru asta. Dintre toți care se învârt prin film, mie unul îmi place Judi Dench în rolul lui M. Serios. În rest n-ar mai fi mare lucru de spus.

Slumdog Millionaire

Da. Ăsta da. S-ar putea spune că povestea e oarecum telenovelistică, dar mie mi-a plăcut. Nu e un film lacrimogen, nici teatralizat. It’s just a story. Bineînțeles că happy-end-ul e previzibil și puțin probabil, dar de multe ori îmi zic că poate e mai bine așa. Cel mai frecventă replică pe care am auzit-o legată de filmul ăsta este „domn’e, dar aia nu e întrebare de 20 de miloane de rupii” (care, pentru cine întreabă, înseamnă 388008,53 dolari). Păi nu e. Dar nu despre asta e vorba până la urmă.

PS: Pentru cine nu știe de unde vine titlul postului, uitați-vă aici:

Să mai facem bășcălie de o reclamă

E o reclamă pe TV la Raiffeisen în care o tanti umblă liniștită pe stradă și dintr-o dată poșeta începe să se smucească spre filiala băncii. Se tot smucește poșeta cu tanti după ea, până când banii dinăuntru evadează și se reped în bancă. Ideea e că – vezi, Doamne! – banii au dus-o cel mai bine la Raiffeisen. Pentru cine consideră că am explicat ca un retardat, uitați-vă la clip (de la iqads):

Acum stau și mă gândesc. Oare ce ar trebui să fac eu ca banii să se simtă cel mai bine la mine acasă și, eventual, să își mai aducă și niște prieteni? Să îi țin cu homar, șampanie, somon și icre negre? Aș putea la o adică să le pun filme bune, aer condiționat și eventual să le mai aduc din când în când niște parașute d-alea de lire. Alte idei?

Pe de altă parte, dacă o apuc pe drumul ăsta mă văd peste vreo doi ani exilat în bucătărie cu pernă cu tot, iar bandiții ăștia de bani tolănindu-se în fotoliu, frecându-se pe burtă și uitându-se la Champions League cu lada de bere lângă. Sau poate cu Veuve Cliquot-ul în frapiera din care picură pe covor. Și uite că fără să vreau am imaginat un alt clip, de data asta al unei campanii de atitudine care ar putea să se cheme „Nu deveni sclavul banilor”. Asta așa, fără legătură cu subiectul.

Viață de ruj

Leapșă primită de la Luana (cică trebuie să scriu o poveste despre un ruj):

A fost odată un ruj care, de când a ieșit de pe linia de producție a unei renumite firme franceze, a visat să aibă o femeie frumoasă. Sau, mai bine zis, femeia să îl aibă pe el. O actriță, o cântăreață, o dansatoare sau ceva asemănător, dacă s-ar putea. Și, ca orice bărbat, visa deja la buzele respectivei domnișoare, închpuinduși-le în felurite imagini, care mai de care mai suave. Plin de speranță și încrezător în norocul său s-a așezat cuminte într-o cutie alături de alți colegi de-ai lui. Trebuie spus că modestia nu era una dintre calitățile sale definitorii, crezându-se cel mai roșu dintre toți deși, desigur, nu exista nici un motiv rațional care să-l îndreptățească la așa ceva. A urmat un drum obositor cu avionul în timpul căruia nu prea a putut să se miște din cauza aglomerației. În plus, nici nu a văzut mare lucru pe geam, cutia sa fiind făcută dintr-un carton – surprinzător – opac.

De plictiseală, a început să se gândească unde a crescut copacul din al cărui lemn a fost făcut acest carton. Dar nu putea să facă decât presupuneri. Probabil că era un copac francez. Poate că era din sud, din Var. Dacă era din Var, oare avusese norocul să crească pe o coamă de unde să vadă, departe, Mediterana? Sau poate era din Alsacia, Ile-de France sau de pe Valea Loarei. Poate că a stat la o margine de drum pe care a trecut într-o vară Turul Franței. Poate că în dreptul lui a evadat din pluton un ciclist de prin partea locului care a vrut să treacă prin fața casei părintești din poziția de „tete de la course”. Sau poate că acolo plutonul a înghițit protagoniștii unei evadări nereușite. Dar cine știe? Rujul nostru era un tip rațional care știa foarte bine ce vrea de la viață, așa că era oarecum deplasat pentru el să se lanseze în astfel de reflecții fără nici un fond.

Într-un târziu, avionul a aterizat pe un aeroport îndepărtat – judecând după durata zborului - de Franța natală. A urmat un drum scurt cu tirul, apoi o dubiță mai mică, un portbagaj de break și, în fine, căldura unui depozit de magazin de lux. Era un loc în care fel de fel de mirosuri fine se amestecau și care nu făceau decât să anticipeze rafinamentul care îl va întâmpina „în față”, așa cum repetau niște voci care se tot apropiau și depărtau. Asta la început; pentru că mai târziu singurul lucru pe care îl produceau era o cruntă durere de cap. Și ca și cum nu era de ajuns, o mână distrată a luat cutia, a deplasat-o câțiva metri prin aer și a așezat-o cu fața în jos, uitând-o preț de vreo oră. Acum tot sângele i se aduna în capul deja dureros, făcându-l să devină și mai roșu decât era.

Chinul a fost curmat de o altă mână care a răsucit cutia în poziția corectă și a deschis-o. Lumina a pătruns în cutie și, deși era o lumină artificială cu o intensitate obișnuită pentru un magazin de un asemenea rang, nu a putut distinge nimic în jur preț de câteva minute după orele petrecute într-un întuneric perfect. Când s-a obișnuit și a putut ține ochii deschiși, a realizat că mâna salvatoare aparținea unei frumoase domnișoare. Ce mai tura-vura, se poate spune că era întruchiparea visurilor sale. Nu era nici artistă, nici prezentatoare TV, dar la urma urmei, ce nevoie avea el de o femeie celebră? Ce dacă era o simplă vânzătoare? Și a început să spere. Dacă din întâmplare era tocmai ziua de salariu a domnișoarei? Și dacă, tot din întâmpare, i se terminase rujul de aceeași nuanță ca și el? Vânzătoarea a început să îi aranjeze pe colegii lui. La final, pe el l-a pus deoparte. Era în culmea fericirii. Visul era pe care să i se îndeplinească. Viața lui era aranjată. Se îmbujorase de emoție și din nou devenise mai roșu decât a ieșit pe poarta fabricii.

...

Ajuns bătrân, rujul nostru era din ce în ce mai scund și pe zi ce trece părea că va dispărea complet. Până și literele de pe sticker-ul care i-a fost aplicat în ziua sosirii în magazin erau șterse de la atâtea atingeri. „T”-ul inițial era absolut invizibil și cu greu se mai putea citi doar „...ESTER”. Avusese o mulțime de femei în viața lui, dar cele mai multe nu i-au permis decât să le sărute dosul mâinii. Înainte să-și dea duhul, a emis următoarea cugetare: „Până la urmă am fost un gentilom, spre deosebire de semenii mei; deși am avut atâtea femei, niciodată nu m-am amestecat în poșeta vreuneia.”

PS: Basically @Luana: Inițial am avut ideea să mă joc și să încerc să scriu o „poveste în 89 de cuvinte” de genul celor din Esquire. Dar nu am reușit să mă încadrez de nici o culoare. Whatever... Acum, că am scris-o, tare sunt curios cam cum te gândisei tu să arate povestea asta :D.

Da' cu calul ce-ați avut?

Șirul incidentelor aviatice minore din ultimii ani din România a fost completat sâmbătă la Timișoara, când un caricioplan Saab al Carpatair a aterizat la Timișoara fără ca trenul de aterizare anterior să se deschidă, adică doar pe roțile din spate și pe burtă. Pilotul a făcut cerculețe deasupra orașului timp de o oră și jumătate până s-a consumat combustibilul pentru ca riscul unui incendiu la sol să fie minimizat. N-aș scrie despre acest eveniment dacă nu aș avea două lucruri pe care țin neapărat să le semnalez.

În primul rând, este foarte interesant că acest incident este strâns legat de unul anterior. Pentru cine nu își mai aduce aminte, în decembrie 2006 un avion al Carpatair a lovit cu trenul de aterizare un cal imediat după desprinderea de pe pista aeroportului din Bacău. Da, un cal. Și nu cred că era Pegas care aștepta aprobarea pentru decolare. Iată o nouă abordare a confruntării între mijloacele de transport moderne și cele clasice. Ei bine, ieri am aflat cu surprindere că avionul cu pricina este exact același cu cel care a aterizat pe burtă la Timișoara. Cică după întâmplarea cu Pegas cei de la Carpatair au ajuns la concluzia că nu este necesară nici o investigație tehnică a părții colizionate și au închis cazul. Pentru ca, după doi ani și două luni, același avion să aibă o problemă cu deschiderea trenului de aterizare. Cum sună asta?

În al doilea rând, este absolut necesar de sesizat calitatea profesională și pregătirea piloților care au adus avionul la sol cu o îndemânare care nu are multe deosebiri față de artă. Dincolo de gafele și ignoranța care a condus la această situație rămâne profesionalismul acestor oameni. Felicitări!

(In)Cultura de masă

Actul de a citi o carte nu te transformă automat în intelectual; la fel cum este absolut necesar ca nu doar intelectualii să pună mâna pe o carte. După părerea mea, problema nivelului de cultură al unei țări este asemănătoare cu cea a nivelului de trai. Adică nivelul de cultură nu este dat de valoarea elitelor sale, așa cum nu este dat nici de ignoranța păturii inferioare. Orice țară are un Porumbescu, un Brâncuși ș.a.m.d., la fel cum orice țară are procentul ei de analfabetism. Însă cu adevărat reprezentativ mi se pare nivelul marii mase.

Suntem în eroare dacă lăsăm actul cultural doar pe seama celor plătiți pentru asta și dacă, clamând că nu avem o profesie considerată intelectuală, cădem în ignoranță. Este atât de plăcut să întâlnești fel de fel de oameni simpli cu care să ai subiecte de conversație din cele mai diverse. Este drept că noi păstrăm moștenirea generației crescute în anii puterii clasei muncitoare, deprinsă să fie ignorantă, să acționeze repetitv după un algoritm devenit automatism. Dar de ce să nu profităm de șansa oferită de liberul acces la informație și de libera circulație pentru a ne cultiva pentru plăcerea și curiozitatea personale? Regretabil este că întâlnesc în rândul celor tineri acest gen de „închidere” a spiritului, cel mai adesea verbalizată în replici de tipul „Dar ce-s eu? Intelectual, să citesc cărți?” Cine zicea că trebuie să fii intelectual? Este de ajuns să găsești plăcerea și, de ce nu?, ambiția de a ști cât mai multe. Însă curiozitatea multora este prea inhibată. Mie unul mi se pare absolut naturală această curiozitate și dorință de a aduna un volum cât mai mare de informații felurite. Dar probabil că sunt oameni care rămân cu angoasa anilor de școală când erau bombardați cu informație și obligați să o asimileze fără să li se ofere posibilitatea de a selecta după propriile dorințe și care sunt reticenți la orice fel de acumulare de cunoștințe chiar după ani buni.

În fine, fie că vrem, fie că nu vrem, nivelul culturii celor mulți se vede. Pe stradă, la cârciumă, în tren și cam în orice loc unde se adună oameni și unde se vorbește. Iar soluția nu poate fi dată de nici un guvern, de nici o strategie, de nici o campanie. Nu știu dacă e bine sau nu, dar schimbarea poate veni doar din om, din lărgirea orizontului său și din voința de a și-l lărgi.

Detalii despre mine (leapșa zilei)

Uite o ocazie numai bună să ies din blogo-letargia asta în care zac de ceva timp. Fapt e că de când am scăpat de sesiune funcția de gândire mi-a fost mult inhibată și se manifestă doar atât cât să îmi asigure supraviețuirea (cât să fac corelația spațială astfel încât lingura să ajungă în gură cu capătul corect). Serios vorbind, în ultimele zile am cunoscut o lene intelectuală înspăimântătoare și n-am mai gândit deloc pentru mine. Până și cele câteva zeci de pagini pe care le-am citit din volumul 2 al „Arhipelagului Gulag” au fost mai degrabă un divertisment beletristic decât un mobil pentru a gândi.

Dar să nu divagăm. Pretextul textului (scuzați text-text-fonia) de azi e o leapșă (cică așa se cheamă, am învățat azi un termen nou) propusă de Luana. E un fel de joc gen „să completăm pe linia punctată”, exercițiu de autocunoaștere și de autosinceritate, aș zice. Ia să vedem ce iese:

SUNT un cetățean căruia îi place să respecte regulile, dar speriat de ideea de a fi „just another face in the crowd”. Paradox?

AȘ VREA să fiu în stare să îmi gestionez timpul mai eficient.

PĂSTREZ o bancnotă de 20 de coroane suedeze, un bilet de la FC Brașov-Inter Milano, un pix cu o anumită semnificație, vrafuri de hărți, pliante, prospecte, broșuri din locurile pe unde am umblat.

MI-AȘ FI DORIT să am voce cât de cât.

NU ÎMI PLACE să mi se urce cineva în cap.

MĂ TEM de apă și câini.

AUD tot timpul ceva. Ați observat că niciodată nu e complet liniște?

ÎMI PARE RĂU că de multe ori sunt ciufut.

ÎMI PLACE să mi se cânte-n strună.

NU SUNT un bun membru de echipă.

DANSEZ cum vorbește Băsescu engleza.

NICIODATĂ nu aș fi fost suficient de disciplinat încât să practic un sport la nivel profesionist.

PAR arogant la început.

PLÂNG nu.

NU SUNT ÎNTOTDEAUNA sigur că știu ce vreau.

NU ÎMI PLACE DE MINE când te las să mă lași.

SUNT CONFUZ când vine vorba de plecat din țară cu alt scop decât turistic. Dar mi-aș dori.

AM NEVOIE de confort financiar. Na, că am zis-o, dar eram ipocrit dacă n-o ziceam.

AR TREBUI să mă gândesc unde naiba îmi fac masterul.

De unde atâta democrație?

Regimurile politice din America Latină au avut mereu ceva aparte. Guvernate mai degrabă de porniri instinctuale individuale sau colective și mai puțin de rațiuni strategice sau – Doamne ferește – democratice, acestea au stat mai tot timpul sub semnul influenței, a corupției, a infracționalității și a unui populism de fațadă. Tipic latin, n-ai ce-i face. Ultima dovadă – referendumul de duminică din Venezuela. Ce democrație, ce măsuri de protecție a suveranității statului? Nimic, s-a șters cu ele pe jos.

Pentru cine nu e la curent, un scurt rezumat: președintele Hugo Chavez, aflat în funcție din 1998, ar urma să își încheie al doilea mandat (și ultimul la care are dreptul) în 2013. Și ce s-a gândit omul? Să convoace un referendum prin care să modifice constituția astfel încât să poată candida de un număr nelimitat de ori, a doua oară după ce tentativa precedentă din 2007 a eșuat. Ei bine, de data asta referendumul a trecut cu aproximativ 55% din voturi, așa că Chavez, cel care a modificat fusul orar al Venezuelei cu un sfert de oră din cauza ambiției de a nu avea aceeași oră cu coasta estică a Statelor Unite, va putea fi președinte mult și bine de acum încolo dacă poporul îl va alege. În lipsa unor dovezi care să o contrazică, pornim de la prezumția că votul nu a fost fraudat, deși se spune că observatorul desemnat de Parlamentul European a fost expulzat din Venezuela sâmbătă „din cauza unor declarații ofensatoare pentru puterea de la Caracas”. Cam astea ar fi, pe scurt, faptele.

Nu știu alții cum sunt, dar noi, ăștia mai din Europa am învățat încă de prin școala generală cum că un stat de drept ar trebui să prevină pericolul instaurării unei dictaturi personale prin interemediul constituției, singura lege ale cărei modificări sunt în mod necesar validate de votul popular. Cu alte cuvinte, cetățenii au pârghia necesară pentru a evita ca puterea să schimbe regulile în timpul jocului. Or, Venezuela ce a făcut? A spălat pe jos cu principiile democrației, expunându-se unui mare pericol. Stai și te întrebi cum este posibil ca, în secolul 21, un popor să comită o astfel de imprudență. Eu găsesc explicația în nivelul scăzut de informare și de educație politică și civică a celor 55% care au votat pentru. Pur și simplu, nu poți cere unor oameni să țină cont de niște principii elementare dacă acestea le sunt total străine, dacă nu fac parte din orizontul lor de interes sau dacă nu au auzit niciodată de ele. Ceea ce cred că este cazul Venezuelei, unde discursurile populiste ale lui Chavez au zgândărit coarda sentimentalo-patriotică a locuitorului favelei (de unde să îi pretinzi acestui ins primitiv prudență și viziune pe termen lung?) prin invocarea obsesivă a „continuării revoluției bolivariene”.

De azi înainte, Chavez are orizontul larg deschis către o „domnie” la fel de „luminoasă” și îndelungată precum cea a bunului său prieten Fidel Castro. Fascinantă America Latină, isn’t it?

4X4=2X4?

Mă supără miturile dezvoltate în jurul mașinilor cu tracțiune integrală și al feluritelor sisteme electronice cu care sunt dotate mai toate mașinile din ziua de azi. Aceste mituri sunt dezvoltate parțial de producători prin campaniile publicitare, dar mai ales de înșiși posesorii acestor vehicule care au impresia că dacă mașinile lor sunt echipate cu ASR, ABS, ESP sau MȘC (Mai Știu eu Ce) și dacă, pe deasupra, mai sunt și 4X4, acestea se transformă în niște mijloace de locomoție indiferente la condițiile de aderență. Ei bine, am o veste proastă pentru ei: tracțiunea integrală și ajutoarele electronice împing puțin limita aderenței până la care deplasarea este posibilă. Să o luăm sistematic: tracțiunea pe patru roți poate aduce un plus doar când aderența variază pe spații mici și, atunci, într-adevăr, șansele ca una din roțile motoare să prindă uscat sunt mai mari. În schimb, dacă suprafața alunecoasă este întinsă, poți să ai tracțiune și pe roata de rezervă că efectul este același. Unde patinează două, de ce n-ar patina patru? Cât despre sistemele anti-patinare, acestea își fac treaba până la un anumit nivel al aderenței. Să nu creadă nimeni că te scot de oriunde. În cel mai rău caz, vor face ca nici una din roți să nu se învârtă atunci când aderența tinde către 0.

Alt mit auto este cel al cauciucurilor de iarnă. Cu ce se deosebesc aceste cauciucuri de cele de vară? Simplu: prin profilul crestăturilor de pe fața de rulare care este în așa fel desenat încât în timpul deplasării să arunce zăpada care altfel s-ar lipi de cauciuc. Zice-se că cică ar fi realizate dintr-un altfel de material. E posibil, nu zic nu, dar nu cred că s-a descoperit încă materialul M pentru care coeficientul de frecare M-asfalt să fie egal cu coeficientul de frecare M-gheață.

Toate aceste convingeri mi-au fost întărite ieri dimineață când am văzut două așa-zise mașini de teren (un Mitsubishi Pajero și un VW Touareg) împotmolindu-se după ce au parcurs 10 metri din panta pe care o văd de pe geam. Păi, bravo, nu era vorbă că poți să mergi cu SUV-urile astea pe oriunde? Vă dovedește o amărâtă de ninsoare? Vaaaaai! Au încercat oamenii de vreo 2-3 ori după care au făcut cale întoarsă. Și ce se mai învârteau toate alea 4(X4) roți în gol! Cum s-ar zice, myth – busted. Repet: toate aceste dotări permit rezolvarea câtorva situații care ar fi nasoale pentru o mașină fără așa ceva. Dar de aici și până la a te arunca pe oriunde în orice condiții și a crede că poți să treci cu bine e cale lungă.

I'm a grammar freak

Dacă mai găsesc într-un curs cuvântul „apare” acolo unde ar trebui să fie „apărea” (de ex. „va apare” - greșit), o să îmi iasă fire albe. Ca să nu mai vorbesc de un curs în care apărea peste tot „să aibe” în loc de „să aibă”. Parcă eram totuși într-un mediu universitar...

Străzi, bulevarde și cum le cheamă pe ele

Întotdeauna mi s-a părut interesant modul în care un oraș își denumește străzile, bulevardele, piețele, etc. Există cel puțin două categorii de denumiri – clasice, le-aș zice – cu o puternică încărcătură simbolică. Acestea sunt datele istorice (de ex. 1 Decembrie) și numele de personalități (de ex. Mihai Eminescu). Ele dau o serie de indicii despre setul de valori pe care le are o comunitate (fie ea națională, regională sau locală). Cel puțin la nivel oficial/formal; adică e unanim acceptat că, de exemplu, Nicolae Iorga a fost o mare personalitate a culturii române care merită să dea numele unei străzi. Măcar atât. Pe de altă parte, un fapt e că majoritatea populației, în 99% (estimare proprie, nu există studii științifice care să susțină acest procent) din cazurile de pomenire a numelui străzii Nicolae Iorga, nu stă să contemple și să evoce opera și activitatea acestuia. Cu alte cuvinte, atunci când e vorba de toponimice, nu există nici o diferență între Nicolae Iorga și castani. Dar, desigur, rămâne valoarea simbolică a denumirii.

Interesant este și modul în care toponimicele reflectă simbolurile acceptate la nivel oficial la un moment dat. Adică felul în care acestea se modifică odată cu marile schimbări istorice. Să privim nu mai departe de 1989 la cazul Brașovului unde existau străzi, bulevarde și piețe cu nume precum Karl Marx, Lenin, 7 noiembrie, 23 august, care au fost urgent schimbate după revoluție.

N-am de gând să emit acum un studiu asupra alocării numelor străzilor, dar am făcut ocolul acesta logic pentru a ajunge la o chestiune absolut punctuală care mă face să îmi pun unele întrebări. Este vorba despre două toponime pe care le-am întâlnit în decursul timpului și care mi-au rămas în minte oarecum prin ineditul lor prin prisma istoriei.

Unul din ele este Karl-Marx-Platz din Berlin (posibil să existe și în alte orașe din zona culturală germanică și nu numai). Ok, deci noi am dat plăcuțele cu „str. Karl Marx” la topit cu o furie și o exuberanță nebune imediat după victoria revoluției din decembrie, în timp ce nemții au considerat că Marx merită în continuare să dea numele unei piețe din capitală. Cine greșește? La urma urmei, Marx a fost un teoretician al unei doctrine politice care, întâmplător, este astăzi căzută în dizgrația europenilor. Însemană asta că studiile sale și activitatea sa științifică au o valoare mai coborâtă decât o aveau în urmă cu 20 de ani? Pe partea cealaltă, este drept că sistemul care a terorizat aproape o jumătate de continent se revendică de la Marx și ura oarbă (și naivă, aș îndrăzni să zic) se revarsă acum asupra tuturor simbolurilor socialismului. Până la urmă, rămâne întrebarea: cine a procedat corect?

Al doilea este strada Iosip Tito din orașul ăla croat care are același nume cu moneda din Botswana. Pentru cine nu știe, Tito a fost un fel de Ceaușescu, dar iugoslav. Mă întreb cum ar fi la noi dacă vreun primar mai de provincie (poate din Scornicești, de ce nu?) ar avea inițiativa să denumească o stradă „Nicolae Ceaușescu”. Singura rațiune pe care o întrevăd în alegerea croaților este faptul că ei văd în Tito un personaj istoric, nu un tiran. Și mai văd un lucru: capacitatea lor de a trece peste ura istorică și de a recunoaște personajele care marchează anumite perioade. Este important să menționăm că vorbim despre un popor aprig, cunoscut pentru dârzenie și „răutate”.

Acestea sunt doar două exemple, poate există mai multe. Important este că pe mine m-au făcut să mă gândesc la unele lucruri. Dacă cumva v-am provocat la meditație, vă invit să-mi transmiteți și mie concluziile la care ați ajuns. După cum vedeți, eu m-am cam ferit să trag vreuna.

Ce găseam în SUA pe vremea lui Bush

Răsfoiam deunăzi un folder cu niște poze mai vechi de prin State și m-am distrat tare când am dat peste asta:

E făcută undeva într-o alimentară gen colțul străzii parcă în Washington, dar nu mai știu sigur.

Insomnie

Ce aiurea! Am exam peste două ore jumate și de vreo oră nu mai am somn. Nu știu care-i treaba. În ultimele trei zile m-am trezit tot pe la 11 și acum, dintr-o dată, la 5 nu mai pot să dorm. Hmmm. De repetat nu mai am nici un chef și parcă tot ce vreau e să mă văd odată trecut de examenul ăsta care mi-a mâncat ultimele trei zile. Măcar de ar trece timpul mai repede. Cea mai nasoală parte e tensiunea dată de întrebarea „ce subiecte o să-mi pice?”, mai ales în situația mea când am subiecte favorite și subiecte-sperietoare. Deocamdată mă uit la videoclipuri pe Kiss și dup-aia mai văd eu. Tot e bine că a-nceput să ningă.

Dimineți brașovene

M-am trezit ieri pe la 5:30. Aveam examen la 8, dar m-am gândit să ajung pe la 7:30. Și cam întotdeauna mă trezesc cu două ore înainte. Nu-mi place să fiu pe fugă dimineața și nici să ies chiaun pe ușă. Deci a sunat alarma la 5:30. Dacă era o zi normală de curs, m-aș fi gândit serios dacă nu e mai bine să mai dorm două ore și să mă duc direct la al doilea curs. Dar așa, ce să faci? Păi, următorul gând ar fi să iei mașina. Mai sforăi juma’ de oră. Păi bine, prietene, și cu convingerile tale cum rămâne? Alea cu mersul pe jos, cu poluarea, cu sănătatea? Huh, ce ziceai...? Deci pică și planul B. Pe de altă parte, mă gândesc că se lungește ziua și o să fie tot mai rare ocaziile pentru o plimbare nocturnă dimineața. Așa că sar în picioare. Parcă se mai scutură și somnul de pe mine. Varianta cu mașina iese complet din calcul, de acum și să vreau și nu mai adorm în următoarele 30 de minute. Urmează tabieturile zilnice. Am citit undeva că un pahar de vin roșu e excelent dimineața. Cică îți dă energie, bla bla. Cam ca și cafeaua de dimineață. Dar eu nu prea mai beau cafea. Tot din motive de sănătate. Vin, doar alb. Maxim demisec. Deci nu e pentru mine. Un pic de televizor, deschid frigiderul și mai ronțăi una-alta (nu pot să mănânc un mic dejun propriu-zis așa devreme), igiena de rigoare și mă întorc la mine în cameră. Ia să vedem câte grade sunt la geam. 6. Dau să mă-ntorc, dar mă uit mai bine pe geam. Mi se păruse mie ceva. Plouă. Parcă varianta cu mașina îmi surâde din nou. Dar stai. Nu mă lăudam eu că îmi place să merg prin ploaie? Și chiar așa e. Atunci de ce să mă sperie câțiva stropi? Plus că n-am prea mai spălat mașina aia de ceva vreme. Umbrela e-n cuier, so here I go. Mai e timp pentru vreo două game-uri de la Australian Open. Cibulkovei i se face rău de la căldură și abandonează. Eu mă duc pa balcon să iau pulsul atmosferei ca să știu cum mă îmbrac. Deschid ușa și mă lovesc de o pală de aer rece. De munte, aș zice. Într-o vreme mă lăsam impresionat de astfel de evenimente și îmi luam o droaie de haine pe mine. Dar pentru că merg repede mă umpleam de ape după oceva timp. Acum am învățat lecția și prefer să îndur 10 minute de răcoare până îmi intru în „regimul termic de cursă lungă”. Numai bine mă trezesc pe de-a-ntregul.

Deci am plecat spre întâlnirea mea matinală cu Brașovul. Aerul tare și înțepător o să-mi lipsească mult la vară. Așa că deschid umbrela și mă avânt în întuneric. După vreo 2-3 minute, cam pe când ajung la primul stâlp cu un bec arzând, se oprește și ploaia. Mă uit spre Tâmpa și aflu că sunt în Brașov. În caz că nu știam. Mai merg oleacă, ies în Șirul Livezii și după câțiva pași mă întâlnesc cu primul om pe ziua de azi. O figură cunoscută, dar nu obișnuim să ne salutăm. Am impresia că lucrează undeva în zonă. Mereu are acel pas lin și o țigară ținută între degete în dreptul pieptului. Îmi dau seama că nu îmi amintesc să îl fi văzut vreodată trăgând din ea. Și trec mai departe. Uite și prima mașină. E chiar autobuzul de Poiană. Destul de aglomerat, sunt oameni care stau în picioare. Ajung în Livadă și parcă de acum se mai simte ceva viață. Dar destul de timidă încă. Ca de obicei, îi văd pe angajații de la Ana Teleferic pregătindu-se să urce. Ei au autobuzul lor propriu. Chioșcurile de ziare sunt deschise, dar azi nu cumpăr nimic. Bulevardul Eroilor se desenează frumos mărginit de paralelele portocalii ale iluminatului public. Încă nu se prevede nici o rază a zorilor. Ajung în față la Aro și mă ajunge din urmă un individ care alerga. Dawn-jogger, îmi trece spontan prin cap. Nu știu dacă există termenul ăsta, dar mă gândesc că se potrivește. Și mă mai gândesc că ar trebui să fac și eu așa ceva. Am destule zile libere în care aș putea de la 6 la 7, să zicem. Și continui să merg. Din parc se disting doar umbre ale copacilor. Și dealul Cetățuii e doar o umbră deocamdată. Traficul e încă liniștit, aerul de Brașov e încă înțepător. Autobuzele merg mai degrabă goale spre cartiere. Ajung la Prefectură, unde mă cufund într-o mare de lumină dată de display-ul publicitar din fața Modaromului. Semaforul de la trecerea de pietoni a fost pe verde pentru mașini încontinuu de când mi-a intrat în câmpul vizual. Nimeni nu a fost interesat să traverseze. După o vreme, ies din zona ultracentrală și trec pe lângă Patria (nu mai există de mult cinematograful, dar așa a rămas numele locului), Ceasu’ Rău, aulă, Onix. Străzile deja sunt populate, se crapă de ziuă, iluminatul stradal se stinge și eu ajung la școală. Vraja s-a terminat, începe o nouă zi.

Easy come, easy go

Cam asta s-ar putea spune despre temele „hot” ale mass-media centrate pe politică de la noi. Ceea ce este supărător este înclinația marilor părerologi care cu orgoliu profesional se propun drept editori obiectivi de știri de a împăna informația cu tente alarmiste, disperate, uneori apocaliptice. Pentru ca, după câteva zile, tema să dispară din sumarul buletinelor de știri ca și cum nici n-ar fi existat și să lase locul altor „hot topic-uri” care vor îndeplini rolul de factor de angoasare a populației și care vor fi uitate la fel de subit.

Spuneți-mi mie care a mai auzit în ultimele zile vreo vorbă despre gazul rusesc. Două săptămâni ne-am dat de ceasul morții că toată Europa o să rămână fără gaz și că o să ne apucăm să scoatem gazul din apa minerală. După care am înțeles că ucrainienii s-au făcut la loc băieți cuminți și gata, nu s-a mai spus nimic. Acuma, s-o spunem pe aia dreaptă: care dintre dumneavoastră nu a putut să-și încălzească ciorba la aragaz în ultimul timp? Cui i s-a oprit centrala de apartament în lipsă de gaz? Să fim serioși. Era cu adevărat acesta un subiect? Nu. Oare nu este Transilvania dolodra de gaze naturale? Ba da. Păi atunci? Păi, foarte simplu: totul se explică printr-o nevoie bolnavă a știriștilor de a construi o situație-limită din orice. Un cod roșu, o amenințare teroristă, o criză acolo, ceva. Și omul simplu, care ia de bun tot ce i se îndrugă la televizor, normal că se alertează și începe să înjure așa cum i se sugerează din cutia neagră purtătoare de pește. De multe ori fără să știe de ce și pe cine înjură.

Apropo de criză: m-am săturat ca la fiecare două vorbe să se pomenească de criză. Da’ mai lăsați-mă dom’le cu criza voastră. O pomenesc și când e cazul, și când nu e cazul, Inclusiv la meteo. Toată ziua cu criza în sus și-n jos. Am prins ideea, trust me. Nu mai îmi repeta de enșpe ori pe zi că schimb canalul și tot tu ai de pierdut. Mai rămâne să citesc prin Cancan că „în ciuda crizei economice, Iri a pupat-o pe Moni” sau în ProSport că „pentru a mai uita de criza financiară, Dică l-a driblat pe Trică”.

Metode de securizare și autentificare

De când îl lovește năpasta și nimerește în clasa întâi, omul intră într-un sistem diabolic de evaluare despre exhaustivitatea căruia s-ar putea dezbate mult și bine. Dar nu asta e ideea. Ideea e că una din marile preocupări ale evaluatorului e să se asigure pe cât posibil că ceea ce notează sunt într-adevăr aptitudinile și cunoștințele vizate. Mai ales când vine vorba de evaluarea scrisă. Mai pe românește, cum dracu’ facem să nu copieze unii de la alții blestemații ăia de plozi? (Care, de la o vârstă, devin „domnii studenți”, dar cu toată emfaza, tot la fel de susceptibili rămân. Și, la o adică, pe bună dreptate) Prin ciclul primar se pun abecedare ridicate și sprijinite în coperțile ușor deschise între colegii de bancă. Plus metode psihologice gen „dacă te prind, vii mâine cu taică-tu la școală”. Mai încolo profu’ devine mai vigilent, prin liceu începe să dea subiecte pe rânduri, model care va fi desăvârșit în facultate. Și uite cum am ajuns unde intenționam să ajung. În învățământul superior aranjarea studenților în bănci a devenit un fel de ritual fără de care examenul nu poate începe. Nu știu dacă are vreun substrat mistic, poate dacă mă infiltrez în masonerie voi afla, dar cert e că pentru unii profi e o religie. Și, dacă stau să mă gândesc, celor de la facultățile tehnice nici nu le vine așa greu, dat fiind că au ceva habar de teoria matricelor. Dar, bineînțeles că nu e valabil pentru toți. Avem și aici tipologii:

Superficialul: la el studenții stau după bunul plac, claie peste grămadă, primesc cu toții același subiect. Are încredere în buna-credință a studenților. Big mistake. Nu este superstițios, așa că examenul poate decurge foarte bine fără ritualuri prealabile.

Neinițiatul: are o procedură, însă cu multe fisuri. Are timp să se perfecționeze. Face o vagă distribuire a studenților, mai mult de ochii lumii. De obicei pregătește două subiecte și își împarte studenții pe două rânduri sau două coloane alternate. Metoda are limitele ei, pentru că tot vei avea pe cineva cu același subiect cu tine, fie în lateral, fie în față și în spate.

Minuțiosul: concepe un algoritm de distribuire în spațiul 2D astfel încât, dacă s-ar putea, nu ai avea vreun coleg cu același subiect pe o rază de 3 mile marine și 500 de yarzi. Nu reușește, dar către asta tinde. Deocamdată realizează un caroiaj astfel încât orice pătrat alcătuit din patru studenți va conține patru subiecte diferite.

Versatul: fiecare student primește alt subiect. Acest tip este de cele mai multe ori și politically correct: își invită fiecare student să își tragă la sorți propriul subiect.

Ce am înțeles eu din obamiada de azi

Am tras și eu azi cu coada ochiului la învestirea lui Osa... pardon, Obama preț de vreun sfert de oră. Și s-a nimerit ca sfertul ăsta de oră să fie chiar pe la sfârșit, atunci când W. își lua zborul cu elicopterul de la Casa Albă, iar Obama intra în tură la Biroul Oval. Și ce văd: noul președinte stătea în pridvor cu nevastă-sa, un tip care nu știu exact cine era și cu soția ăstuia; toți se uitau cum Bush se îmbarcă cu tot tacâmul oficial și o întinde cine știe unde (ceva mă face să cred că nu la Târgoviște, mai ales că au plecat din fața Casei, și nu de pe ea). Atitudine sobră, onoruri militare, festivism, bla. Când, la un moment dat, rămân trăznit: cele două tabere (una din elicopter, una de la Casa Albă-Neagră) au început să își facă cu mâna. Interesant. Nu știam că președinții americani își fac cu mâna. Acum stau și mă întreb: oare scena tai-tai-ului e prevăzută în protocol? Și dacă da, sunt prevăzute specificații exacte legate de: amplitudinea pendulării antebrațului, frecvența acesteia, numărul de degete ridicate, eventual fluturarea batistei, mâna cu care se execută mișcarea? Iar, în prealabil, sunt programate discuții informative între fostul și actualul președinte cu următoarea ordine de zi: în ce sens se încuie yala de la poartă, dacă e bine să inchidă noaptea și jos, ce siguranțe trebuie înlocuite, aspiratorul e în debara sau în dulap, cât de des trebuie dezghețat frigiderul, „vezi că băiatul care aduce laptele trece la 6 jumate”, „vezi că instalatorul a tras apa caldă la robinetul albastru”, etc.?

Apropo, cică în cele aproximativ patru ore cât a durat ceremonia, în interiroul Casei s-a desfășurat dezinstalarea completă a vechiului președinte și instalarea cu tot calabalâcul a celui nou. Adică n-a rămas nici o urmă de Bush. Totul în patru ore. Tare. Acum câteva zile mie mi-a luat vreo două ore jumate să-mi instalez un router wireless.

O bilă albă

Da, mă și uit la snooker la ora asta, dar titlul nu are totuși nici o legătură. Bila albă e pentru cei de la Heidi Chocolats. Pentru că au avut curajul de a intra cu un produs revoluționar pe o piață mult prea închistată în propriile obiceiuri și mult prea reticentă la ceva ce nu îi e familiar. Cred că sunt în asentimentul tuturor dacă spun că românul este un tip simplu în ceea ce privește obiceiurile culinare. Nici să nu îndrăznești să îi propui vreo combinație șocantă de gusturi sau va începe imediat să facă referiri la regurgitări și alte manifestări neuzuale ale aparatului digestiv. Ei bine, cu toate astea Heidi au intrat pe piață cu sortimentul ciocolată amăruie (50% cacao) cu chili și sare de mare. Eeh? Mai sunteți la calc? Și nu în ciocolateriile sofisticate (care și așa sunt prea puține), ci chiar în supermarketuri. Nu știu dacă o să aibă succes cu produsul, dar pe mine m-au câștigat de mușteriu. Și le doresc să aibă, fiindcă așa știu sigur că nu va dispărea prea repede de pe piață.
Vă rog, înainte să mă trimiteți la plimbare cu ideile mele cu tot azi și mâine, încercați cum este. Și nu vă mai fie frică să experimentați. Dulcele simplu e grețos, ciocolata cu lapte e o banalitate.

Să râdem serios

Apropo de înveselit. De ce oare o mare parte a publicului (să-i zic aşa) se aşteaptă de la un blog să fie amuzant? Când m-am apucat de treaba asta cu blogăreala se tot găsea câte unul să-mi zică „Băi, să scrii chestii să mai râdem şi noi” sau variaţiuni ale acestei replici. Nu toată lumea, să fim bine înţeleşi. Dar suficient de mulţi cât să mă determine să îmi pun problema asta: un blog trebuie neapărat să fie de râs (nu în sensul de râsul lumii)? Ok, sunt de acord că e nevoie de umor şi sunt convins că acesta e apanajul oamenilor inteligenţi. Şi mai cred că nu am dezamăgit pe planul ăsta. Dar, după mine un blog în accepţiunea sa originară trebuie să fie practic un om. Omul care îl scrie, şirul gândurilor lui, întâmplări mai mult sau mai puţin banale din viaţa lui, lucruri care îl interesează preţ de 2 minute sau de ani la rând. Toate în măsura în care autorul este dispus să se exhibe. Recunosc că nici eu nu mă dezvălui complet aici, dar încerc să adun frânturi cât mai diverse care mă alcătuiesc. Adică un mozaic, ceva eterogen care nu poate să fie în permanenţă amuzant. Cu toate că probabil mulţi mă ştiţi drept un tip cu o glumă pregătită pentru orice situaţie, am obiceiul să tratez lucrurile foarte în serios. Pe care, bineînţeles, le gestionez mult mai bine cu zâmbetul pe buze. Nu?

Întrebarea zilei

E o reclamă pe TV la nu ştiu ce pliculeţe d-alea de cafea care zice cam aşa: „Prietenii după o petrecere… Trebuie să-i înveseleşti neapărat.”

Da’ ce? Sunt trişti după petrecere? A fost de aia cu bătaie generală cu scaune, mese şi sticle în cârciumă sau de ce?

PS: Scuzaţi posturile uşor retarde din ultimul timp, dar traversez o perioadă mai aglomerată şi, ca să fiu sincer, şi o pană de inspiraţie.

Bravo Schlieri!!!

Moment superb ieri la Kulm. Gregor Schlierenzauer sare 215,5 metri şi stabileşte un nou record al trambulinei de zbor cu schiurile.

Bravo Schliri!

Pe de altă parte, mă gândesc că in câţiva ani recordurile actualelor trambuline vor deveni imbatabile. Şi nu pentru că îmbunătăţirea continuă a performanţelor se va stopa, ci mai degrabă pentru că aterizările vor ajunge pe zona de plat, unde vor deveni extrem de periculoase. În primul rând, organizatorii vor tinde să evite astfel de situaţii prin amplasarea cât mai jos a barei de start; în al doilea rând, nici un sportiv nu îşi va risca viaţa nici chiar pentru gloria corectării unui record. Bineînţeles, rezervă încă mai există, dar peste 10-20 de ani cine ştie unde vor ajunge performanţele săritorilor?

Întrebarea zilei

Dacă se vorbeşte atâta cum că 2-0 e cel mai periculos scor la fotbal, atunci ce motiv ar mai avea să marcheze echipele care conduc cu 1-0?

D’ale studenţiei

Se simte în aer miros de sesiune. Din iulie până acum parcă am şi uitat cum e. Şi, sincer, nici nu eram prea curios. În plus, mare dreptate a avut cine a spus că „presesiunea “ e mai dată dracului decât sesiunea propriu-zisă. Păi, hai să vedem ce avem de isprăvit în următoarele două săptamâni: realizat şi predat lucrări de laborator la MAE, realizat şi predat lucrări de laborator la ASCN (de unde dracu’ mai ştiu ce am făcut?), predat proiect la ASCN, colocviu la MR pe 19, deci mâine-poimâine ar cam trebui să ne apucam de învăţat (avanpremieră la restul de cinci examene care vor urma) plus colectarea tuturor cursurilor şi seminariilor de pe care o să am de învăţat în viitorul înfricoşător de apropiat. Şi după ce astea vor trece vor urma acele săptămâni de memorare tâmpă a unor teorii mai mult sau mai puţin aride. Până la urmă, aceste exerciţii de memorare au sau nu vreun rol în procesul de învăţare? Am auzit fel de fel de teorii. Oricum, dacă trecem cu bine de examenul de MIS, totul e floare la ureche.

Şi, cu toate astea, abordez foarte relaxat sesiunea asta. Am mai spus-o. Nu ştiu dacă este vorba de faptul că mi-am creat o anumită disciplină în învăţare sau că pur şi simplu m-am călit în primii doi ani de facultate, cert este că am ajuns aici foarte odihnit şi fără să mă simt în vreun fel în criză de timp.

Jump!

Una din cele mai frumoase iniţiative de care am auzit în ultimul timp este OMV Move & Jump, programul derulat de petrolistul austriac în parteneriat cu Federaţia Română de Schi şi Biatlon pentru (re)punerea bazelor săriturilor cu schiurile în România. Detalii mai exacte decât ce pot să vă spun eu din amintiri găsiţi aici, dar ideea este că unul din obiective este ca România să dea un săritor în primii zece ai Cupei Mondiale în următorul deceniu.

Nu aş fi fost atât de entuziasmat şi încrezător dacă programul ar fi fost derulat exclusiv de către statul român, dar simpatizez compania OMV încă de pe vremea când sprijinea raliurile şi mă bazez pe austrieci cu atât mai mult cu cât reprezintă patria săriturilor cu schiurile la nivel mondial. Sunt conştient că obiectivele propuse sunt foarte dificil de atins, dar am încredere în buna credinţă a OMV-ului şi îi felicit pentru iniţiativă.

De ce îl consider un proiect frumos? Pentru că România este la pământ din punct de vedere ar rezultatelor şi prezenţei în sporturile de iarnă la nivel mondial; destul de inacceptabil pentru o ţară cu un relief ca al nostru. Şi pentru că nu este vorba de orice sport de iarnă, ci de unul din cele mai nobile şi mai spectaculoase şi care nu este pentru oricine. Este şansa noastră să scoatem capul. Promit că în primul sezon în care un român va participa în Cupa Mondială voi fi spectator la cel puţin trei etape.

Pentru început, mi-am cumpărat şi eu un breloc OMV Move &. E un gest simbolic, dar ştiu că am făcut ceva. Dacă am atâtea aşteptări, nu mi se pare corect să stau cu mâinile în sân. Iar dacă fiecare dintre noi va repeta acest gest, atunci chiar avem o şansă.

Un pahar de vorbă

Sucul… Simbol contemporan al vieţii sociale. Cam la fel cum Cico e simbolul vieţii socialiste. Deşi cei mai spirituali dintre noi spun şi acum „hai la un Cico”. Sucul este soluţia de rezervă atunci când 2 sau mai multe persoane se văd puse în situaţia de a nu avea habar ce să facă. Mergi la un suc în pauza de masă, seara, înainte de meci, după meci, chiar şi în orice moment petrecut în casă eşti susceptibil de a pleca subit la un suc. Sucul este prilej de reîntâlnire între foşti colegi, mijloc de a cunoaşte oameni noi sau pur şi simplu tabiet hedonist. Şi aş vrea ca aici termenul „suc” să fie înţeles într-un sens foaaaarte larg, putând fi oricând sinonim cu unul din următoarele: bere, vin, vodcă, apă plată, ciorbă, ceai, grătar, cafea, tochitură, savarină, mămăligă, ghiveci, red bull, sfeclă, etc. Acesta e doar pretextul. Constanta o reprezintă scaunul şi masa pe care îţi sprijini coatele (dacă eşti mai din topor) sau pe care îţi cade capul (dacă sucul e alcoolizat şi mult). Ieşitul la suc a devenit un reflex, fiind a nu ştiu câta regulă pe care animalul social o urmează orbeşte. Oare când o să ne plictisim?

Şi acum să vorbim despre suc în sensul său propriu. Sucul este una din cele mai sinistre băuturi pe care am întâlnit-o vreodată. Cel puţin sucul în forma în care îl găsim predominant. Tot timpul am impresia că beau plastic. Chiar dacă e din sticlă. Plin de chimicale, face sete, lasă un gust naşpa, are un gust naşpa. Pentru că ăsta nu mai e suc, e o chestie care poate da dependenţă şi care în afară de apă nu mai are nimic natural prin ea. Plus că imediat trebuie să dai pe gât un pahar de apă ca să nu mori de sete. Freshurile… Ooooo, da! Astea da! Simţi fructul în pahar. Şi chiar dacă şi astea fac sete, parcă merită apa de după.

Şi acum închei, că m-au chemat nişte prieteni la un Cico. Tjao!

Cine m-a googlit

Una din cele mai interesante feature-uri pe care le oferă trafic.ro e că poţi să vezi ce căutări au dus la tine pe site. Şi fiindcă prezentul blog a acumulat ceva experienţă, hai să vedem cam ce au vrut oamenii să afle în ultimele 20 de zile şi au aflat sau nu de aici. Ideea nu e originală, dar „ne” râdem un pic.

gip girip – ăsta a mers la fix. Găbel, cumva?
bloggin-blogout – m-ai găsit, m-ai plăcut, ce rămâne de făcut?
audi q7 strategia de promovare – se ia un audi q7 şi se promovează.
windstopper – o chestie care stopează vântul. Am, da’ nu de dat.
free youtube – în general, youtubu e free. Mai ştii altul?
cea mai mare bancnota de lira – cu asta m-ai nimerit. Mă bucur că ţi-am fost de folos.
andrei nicusan – prezent
monede galbeni – eu la alea de 50 de bani le zic galbeni. Îţi trebuie pentru parcare?
vacanta de iarna la facultate – acolo ai petrecut-o? Naşpa. Te-au încuiat pe dinăuntru în ultima zi? Bine măcar că ţi-au lăsat netul pornit.
nu mai vreau sa port ochelari – nu mai purta.
inginerii si santa claus – nu văd legătura. Sau tu ştii ceva şi nu zici? Spiriduşii sunt ingineri? Sau renii?
frohe weihnachten – mersi la fel.
urca fata in q7 ca sa dormi bine la noapte – ai învăţat deja versurile?
caracterizare jeep – marcă americană de maşini de teren. Altceva?
tinu urca fata in q7 – nu pot să cred că le fac view-uri ăstora.
portretul moral al lui ghita – care Ghiţă? Caut prin caietele de a doişpea şi îţi trimit.
carucioare la carrefour – sunt. Multe şi proaste.
andrei nicusan blog – da.
piesa happy new year – e o piesă.
caut tip pentru sărbători – păi şi pe 31 zici?
cum se face q7 – nemţeşte. Pe de altă parte, dacă ai o Dacie, nu prea cred că „faci” un q7.
cagula schi – o chestie care stă haios pe vârful capului când o ridici.

Fără pungi de plastic

Primul lucru bun pe 2009 s-a întâmplat deja: nu se mai dau gratuit pungi de plastic în Carrefour. De fiecare dată când treceam pe la case mă îngrozeam încercând să îmi imaginez cam ce cantitate de plastic scuipă zilnic un hipermarket sub formă de căciuli cu toarte pentru consumatori cu capu-n traistă. Că, fiind gratis, normal că omul ia. De obicei mai mult decât îi trebuie. Că „puiul îl pun separat că curge”, că „bananele la pun în două să nu se rupă”, că „mai iau să pun gunoiu-n ele” ş.a.m.d. Imens, imens. Aşa că am făcut şi eu un gest şi mi-am luat frumuşel o sacoşă de hârtie cu 2 lei 60. Numai bună, duce 15 kile, se degradează în 150 de zile şi dacă se strică mi-o schimbă. Nu sunt vreun avar care îşi bagă unghia în gât pentru 50 de bani, cât costă acum clasica pungă de plastic, dar dacă oamenii ăştia se chinuie să ne înveţe/sugereze/constrângă cum să mai curăţăm oleacă oraşele în care trăim, am zis „de ce nu?”. Plus că am conştiinţa împăcată că răzleţele mele aluzii ecologiste nu sunt ipocrizii. Aşa că, de azi, no more plastic bags in my life. Sau mai pe româneşte, fuseră, fuseră şi se duseră.