Cam aici închei socotelile cu blogul pe anul ăsta, ocazie cu care vă invit să ascultaţi un evergreen tematic (pe post de urare):
Acum îmi dau seama că niciodată n-am ascultat piesa asta la nici un rev. Păcat.
miercuri, 31 decembrie 2008
marți, 30 decembrie 2008
Jaaaaaa!
Am ajuns de vreo două ore acasă şi sunt foarte entuziasmat. Deci, jaaaaaaa! În primul rând, mă minunez şi eu ca ţăranu’ care a fost prima oară la schi în Austria. Şi în al doilea rând, pentru că am constatat că nu sunt total paralel cu germana. La capitolul priceput stau chiar neaşteptat de bine, iar la vorbit o mai dau de gard, dar şi acolo m-am surprins pe mine însumi. Adică ştiu să zic mai mult decât „Schneller, schneller, das ist gut” şi „eine kleine popârţaine”.
Am fost la Hochkar, o staţiune denumită după cel mai înalt vârf (1808 m) de prin preajmă. Ştiu că nu e tata staţiunilor şi nicidecum un clişeu cvasi-fiţă gen Zell am See, Kitzbuehel sau St. Moritz. Dar e OK. Pârtiile, chiar dacă nu sunt la fel de dificile precum cele din Poiană, sunt multe şi, deci, chiar şi atunci când staţiunea e full, nu simţi aglomeraţia. La fel stă treaba şi cu transportul pe cablu. Mâncare ieftină, zăpadă multă şi impecabilă, peisaj splendid, lume civilizată, organizare, iarnă în toată regula şi un mod de a petrece săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou altfel decât ce obişnuiam. Spuneam că totuşi nu e o staţiune de top; pârtiile sunt destul de scurte, iar domeniul schiabil este restrâns faţă de cel al altor staţiuni mai celebre, dar cam aici a fost maximul unde am putut ajunge într-o zi de mers cu maşina. Până să caut pe net acum o săptămană nici nu ştiam că există locuri unde se poate schia în Niederoesterreich (adică Austria de Jos). Mulţumită amplasamentului, locul este singura soluţie pentru vienezii, slovacii din Bratislava, maghiarii din vestul Ungariei şi chiar şi o parte din cehii care vor să plece dimineaţa de acasă şi să se întoarcă seara. Aşa că am dat peste un melanj de naţii, limbi vorbite şi culturi.
Senzaţiile sunt încă proaspete şi clocotinde, aşa că aş putea să mai scriu ore în şir aici, dar nu vreau să plictisesc, aşa că haideţi mai bine să ne uităm la nişte poze.
N-am avut brad acasă, dar uite ce am găsit
Telescaun cu parbriz
Am degerat până am făcut pozele
Ce pictograme sugestive au ăştia
Cel mai lung telescaun. Şi cel mai sinistru. Pe lângă faptul că arată cum arată, merge pe alocuri la înălţimi mari şi dacă nu eşti obişnuit cu genul ăsta de transport cred că nu te simţi prea bine pe scândura aia. Sunt curios ce părere are Vlăduţ de aşa ceva. Prietenii ştiu de ce. Pe de altă parte, e un bun prilej de meditaţie; chit că după un sfert de oră ajungi în vârf sloi, riveliştea merită şi, la urma urmei, te lasă în cel mai înalt punct, chiar pe Hochkar.
Era să plec acasă şi să uit de Weissbier. Noroc că mi-a sărit în ochi în ultima zi şi am recuperat cât de cât cu două Edelweiss.
Mai revin cu ceva poze, dar acum nu ştiu ce se-ntâmplă de îmi dă eroare la încărcare. Mai văd eu…
Tschuess, până una-alta.
Am fost la Hochkar, o staţiune denumită după cel mai înalt vârf (1808 m) de prin preajmă. Ştiu că nu e tata staţiunilor şi nicidecum un clişeu cvasi-fiţă gen Zell am See, Kitzbuehel sau St. Moritz. Dar e OK. Pârtiile, chiar dacă nu sunt la fel de dificile precum cele din Poiană, sunt multe şi, deci, chiar şi atunci când staţiunea e full, nu simţi aglomeraţia. La fel stă treaba şi cu transportul pe cablu. Mâncare ieftină, zăpadă multă şi impecabilă, peisaj splendid, lume civilizată, organizare, iarnă în toată regula şi un mod de a petrece săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou altfel decât ce obişnuiam. Spuneam că totuşi nu e o staţiune de top; pârtiile sunt destul de scurte, iar domeniul schiabil este restrâns faţă de cel al altor staţiuni mai celebre, dar cam aici a fost maximul unde am putut ajunge într-o zi de mers cu maşina. Până să caut pe net acum o săptămană nici nu ştiam că există locuri unde se poate schia în Niederoesterreich (adică Austria de Jos). Mulţumită amplasamentului, locul este singura soluţie pentru vienezii, slovacii din Bratislava, maghiarii din vestul Ungariei şi chiar şi o parte din cehii care vor să plece dimineaţa de acasă şi să se întoarcă seara. Aşa că am dat peste un melanj de naţii, limbi vorbite şi culturi.
Senzaţiile sunt încă proaspete şi clocotinde, aşa că aş putea să mai scriu ore în şir aici, dar nu vreau să plictisesc, aşa că haideţi mai bine să ne uităm la nişte poze.
N-am avut brad acasă, dar uite ce am găsit
Telescaun cu parbriz
Am degerat până am făcut pozele
Ce pictograme sugestive au ăştia
Cel mai lung telescaun. Şi cel mai sinistru. Pe lângă faptul că arată cum arată, merge pe alocuri la înălţimi mari şi dacă nu eşti obişnuit cu genul ăsta de transport cred că nu te simţi prea bine pe scândura aia. Sunt curios ce părere are Vlăduţ de aşa ceva. Prietenii ştiu de ce. Pe de altă parte, e un bun prilej de meditaţie; chit că după un sfert de oră ajungi în vârf sloi, riveliştea merită şi, la urma urmei, te lasă în cel mai înalt punct, chiar pe Hochkar.
Era să plec acasă şi să uit de Weissbier. Noroc că mi-a sărit în ochi în ultima zi şi am recuperat cât de cât cu două Edelweiss.
Mai revin cu ceva poze, dar acum nu ştiu ce se-ntâmplă de îmi dă eroare la încărcare. Mai văd eu…
Tschuess, până una-alta.
marți, 23 decembrie 2008
Frohe Weihnachten!
Una din marile mele nedumeriri este de ce scriu nemţii toate substantivele cu iniţială majusculă. Este ca şi cum am scrie noi „Ana are Mere”. Ce mare merit au merele Anei ca să fie scrise aşa? Oare de unde le-a venit ideea asta? Am scris azi un mail unor austrieci care au o pensiune şi despre care aflasem la precedenta comunicare virtuală că habar n-au boabă de engleză. Mi-a venit rău cât am tot shiftat ca să le scriu ălora substantivele. Faza tare e că mă duc să mă cazez la ei. Sunt tare curios cum o să mă înţeleg cu oamenii. Sper doar să nu fac entorsă de la atâta comunicare. Oricum, o să fie foaaaarte interesant.
Apropo, mă duc la schi în Austria. Plec pe 25. Aşa că no Christmas tree anul ăsta. Pe 24 seara o să împodobesc bagajul şi dup-aia cornu-n pernă că dimineaţa mă car la 5. O să fie ceva nou pentru mine să fiu de sărbători într-o ţară străină şi am aşteptări înalte legate de atmosferă, luminiţe şi alte brizbrizuri. A first in my life o să fie şi schiatul pe alte meleaguri, aşa că o să trebuiască să iau nu una, ci două pietre în gură. Sper că nu din cădere.
Ce e sigur e că mi-e dor de Austria şi că probabil o să mi se pară extrem de scurte cele doar 3 zile pline pe care o să le am acolo. Nu de alta, dar pe 29 vin acasă fiindcă Fibrich a zis că nu vine la rev fără mine. Aşadar, o să fie scurt, dar (sper) foarte cuprinzător.
Până una-alta, Crăciun fericit everybody. Revin cu poze la întoarcere.
Apropo, mă duc la schi în Austria. Plec pe 25. Aşa că no Christmas tree anul ăsta. Pe 24 seara o să împodobesc bagajul şi dup-aia cornu-n pernă că dimineaţa mă car la 5. O să fie ceva nou pentru mine să fiu de sărbători într-o ţară străină şi am aşteptări înalte legate de atmosferă, luminiţe şi alte brizbrizuri. A first in my life o să fie şi schiatul pe alte meleaguri, aşa că o să trebuiască să iau nu una, ci două pietre în gură. Sper că nu din cădere.
Ce e sigur e că mi-e dor de Austria şi că probabil o să mi se pară extrem de scurte cele doar 3 zile pline pe care o să le am acolo. Nu de alta, dar pe 29 vin acasă fiindcă Fibrich a zis că nu vine la rev fără mine. Aşadar, o să fie scurt, dar (sper) foarte cuprinzător.
Până una-alta, Crăciun fericit everybody. Revin cu poze la întoarcere.
luni, 22 decembrie 2008
De ce consumăm atât?
Ne-am integrat perfect în maşinăria infernală care este economia de piaţă. Suntem cea mai disciplinată rotiţă, aia care cumpără orice ar fi. Consumăm în draci. Şi nu mă refer doar la mancare şi băutură, ci la orice produs şi serviciu care se poate achiziţiona contra cost. Chiar şi când avem impresia că n-m cheltuit nici un leu, de fapt am luat un ziar, un suc şi am plătit 50 de bani parcarea. De ce? Eu găsesc mai multe explicaţii.
Prima s-ar aplica românilor şi altor câteva popoare de pe aproape. Eu şi alţi specialişti vorbim despre o anumită exuberanţă în consum a tuturor populaţiilor care au trecut de la economia planificată la cea capitalistă. Adică ne-am trezit peste noapte (la scară istorică) cu magazine pline de ce vrei şi ce nu vrei, asta după ce până mai ieri stăteam cu noaptea-n cap la coadă la lapte şi la „ce s-a mai băgat”. Şi, ca un copil care câteva zile nu lasă din mână jucăria proaspăt primită, la fel şi noi ne jucăm încă de-a vânzătoarea şi cumpărătorul. Şi ce ne mai place… Ne simţim europeni, americani, căutăm mărci străine, alegem din vreo 30 de producători de bere (ce-i drept, cele mai multe fabricate în România), 6 de muştar, 20 de brânzeturi ş.a.m.d. În altă ordine de idei, această motivaţie nu poate fi ridicată de cei care nu au o vârstă de măcar, să zicem, 30 de ani. Adică cei care aveau la momentul revoluţiei o vârstă care să le permită cât de cât să înţeleagă ce şi cum şi care să simtă diferenţa dintr Cico şi Pfanner, dintre Nechezol şi Jacobs sau dintre Snagov şi Davidoff (pentru mine totuna). Şi totuşi, după 20 de ani nu ar cam fi cazul să ne maturizăm? În primul rând, noi prezentăm un sindrom clar al unei pieţe încă imature: alimentelor li se alocă un procent mult mai mare din buget decât în ţările vestice, de exemplu, în defavoarea culturii, turismului, locuinţei, distracţiei, etc. În al doilea rând, la noi consumul este un act social, hipermarketurile sunt locuri de întâlnire, iar anumite categorii de produse sunt criteriu de ierarhizare socială. Adică tu ai Passat, da’ ia uite-l pe prăpăditu’ ăla cu 206. Sau tu ai Passat, da’ ce-ai mai râvni la un X5… Pe alte meleaguri între achiziţie şi necesitate este o legătură strânsă. Adică îmi cumpăr ceva pentru că am nevoie, pentru că răspunde unei necesităţi, fie ea şi de confort. Dar în nici un caz pentru a epata.
Buuuuun. Cam asta ar fi pe la noi. O altă explicaţie, care de data asta se aplică global, o găsesc în publicitate sau în (cum îmi place mie să numesc) luminile capitalismului. La propriu. Uitaţi-vă cum arată o zonă comercială din orice oraş de la mediu în sus. Firme, luminiţe, lumini, culori. Iar la această atmosferă se adaugă toate formele de publicitate de la clasică până la cea mai neconvenţională. De fapt, pariul unora care îşi propun să se joace cu minţile noastre şi să ne convingă că de fapt vrem şi avem nevoie să mâncăm Chio Chips sau să bem Cola. Şi, chiar dacă nu ne dăm seama sau nu ne place să recunoaştem, de multe ori reuşesc.
A treia explicaţie este oarecum legată de precedenta, dar prefer să o tratez totuşi separat. Cumpărăm pentru că, pur şi simplu, vedem produsul. Îl vedem şi ne autosugerăm că avem nevoie de el. Atât. Fără să ne spună nimeni la televizor că nu ştiu ce detergent înlătură petele de cafea cu până la 69,69% mai eficient decât un detergent obişnuit. Nu e o prostie conceptul de supermarket. Eu sunt convins că dacă am face cumpărăturile separat, doar în magazine specializate pentru fiecare gamă de produse, am ajunge acasă cu traista mai goală decât dacă luăm totul de undeva unde găsim la un loc toate mărfurile pământului. Simplul act de a trece printre rafturi te provoacă. Am observat un lucru la mine. Dacă mă duc cu ţinta fixă de a cumpăra ceva de-ale gurii pentru următoarele ţ zile, voi cumpăra mult mai multă măncare dacă în momentul respectiv sunt flămând. Am impresia că vreau şi de aia, şi de aia, şi de ailaltă. Dacă sunt cu burta plină, mai toate îmi fac silă şi mai că mi-ar ajunge un coş de mână pentru ceea ce cumpăr. Întrebarea este: de câte din produsele pe care le cumpărăm avem cu adevărat nevoie?
Prima s-ar aplica românilor şi altor câteva popoare de pe aproape. Eu şi alţi specialişti vorbim despre o anumită exuberanţă în consum a tuturor populaţiilor care au trecut de la economia planificată la cea capitalistă. Adică ne-am trezit peste noapte (la scară istorică) cu magazine pline de ce vrei şi ce nu vrei, asta după ce până mai ieri stăteam cu noaptea-n cap la coadă la lapte şi la „ce s-a mai băgat”. Şi, ca un copil care câteva zile nu lasă din mână jucăria proaspăt primită, la fel şi noi ne jucăm încă de-a vânzătoarea şi cumpărătorul. Şi ce ne mai place… Ne simţim europeni, americani, căutăm mărci străine, alegem din vreo 30 de producători de bere (ce-i drept, cele mai multe fabricate în România), 6 de muştar, 20 de brânzeturi ş.a.m.d. În altă ordine de idei, această motivaţie nu poate fi ridicată de cei care nu au o vârstă de măcar, să zicem, 30 de ani. Adică cei care aveau la momentul revoluţiei o vârstă care să le permită cât de cât să înţeleagă ce şi cum şi care să simtă diferenţa dintr Cico şi Pfanner, dintre Nechezol şi Jacobs sau dintre Snagov şi Davidoff (pentru mine totuna). Şi totuşi, după 20 de ani nu ar cam fi cazul să ne maturizăm? În primul rând, noi prezentăm un sindrom clar al unei pieţe încă imature: alimentelor li se alocă un procent mult mai mare din buget decât în ţările vestice, de exemplu, în defavoarea culturii, turismului, locuinţei, distracţiei, etc. În al doilea rând, la noi consumul este un act social, hipermarketurile sunt locuri de întâlnire, iar anumite categorii de produse sunt criteriu de ierarhizare socială. Adică tu ai Passat, da’ ia uite-l pe prăpăditu’ ăla cu 206. Sau tu ai Passat, da’ ce-ai mai râvni la un X5… Pe alte meleaguri între achiziţie şi necesitate este o legătură strânsă. Adică îmi cumpăr ceva pentru că am nevoie, pentru că răspunde unei necesităţi, fie ea şi de confort. Dar în nici un caz pentru a epata.
Buuuuun. Cam asta ar fi pe la noi. O altă explicaţie, care de data asta se aplică global, o găsesc în publicitate sau în (cum îmi place mie să numesc) luminile capitalismului. La propriu. Uitaţi-vă cum arată o zonă comercială din orice oraş de la mediu în sus. Firme, luminiţe, lumini, culori. Iar la această atmosferă se adaugă toate formele de publicitate de la clasică până la cea mai neconvenţională. De fapt, pariul unora care îşi propun să se joace cu minţile noastre şi să ne convingă că de fapt vrem şi avem nevoie să mâncăm Chio Chips sau să bem Cola. Şi, chiar dacă nu ne dăm seama sau nu ne place să recunoaştem, de multe ori reuşesc.
A treia explicaţie este oarecum legată de precedenta, dar prefer să o tratez totuşi separat. Cumpărăm pentru că, pur şi simplu, vedem produsul. Îl vedem şi ne autosugerăm că avem nevoie de el. Atât. Fără să ne spună nimeni la televizor că nu ştiu ce detergent înlătură petele de cafea cu până la 69,69% mai eficient decât un detergent obişnuit. Nu e o prostie conceptul de supermarket. Eu sunt convins că dacă am face cumpărăturile separat, doar în magazine specializate pentru fiecare gamă de produse, am ajunge acasă cu traista mai goală decât dacă luăm totul de undeva unde găsim la un loc toate mărfurile pământului. Simplul act de a trece printre rafturi te provoacă. Am observat un lucru la mine. Dacă mă duc cu ţinta fixă de a cumpăra ceva de-ale gurii pentru următoarele ţ zile, voi cumpăra mult mai multă măncare dacă în momentul respectiv sunt flămând. Am impresia că vreau şi de aia, şi de aia, şi de ailaltă. Dacă sunt cu burta plină, mai toate îmi fac silă şi mai că mi-ar ajunge un coş de mână pentru ceea ce cumpăr. Întrebarea este: de câte din produsele pe care le cumpărăm avem cu adevărat nevoie?
vineri, 19 decembrie 2008
Vacanţă. De iarnă?
Daaaaaaa… Am scos-o încă o dată la capăt, am mai apucat încă o vacanţă. Una din ultimele, pentru că peste un an şi ceva vacanţele se vor transforma în concedii şi să vezi ce rău o să ne pară după anii de studenţie. Poate la fel cum ne pare acum după anii de liceu.
Una peste alta, până acum mie mi s-a părut unul din cele mai uşoare semestre din facultate. Ca să fiu sincer, cred că n-am mai ajuns atât de odihnit şi de relaxat în decembrie de când eram într-a doişpea. Poate am şi învăţat eu să îmi organizez timpul şi gândirea mai bine, dar cert este că proiectele pe care le-am avut de făcut au mers ca unse, au fost relativ reduse atât ca volum de muncă, cât şi ca întindere. Mai ramâne redactarea, dar asta e floare la ureche şi parcă e chiar o plăcere cu o cană de vin fiert alături, mirosind parfumul bradului din casă. Aşa, ca un omagiu adus precedentei vacanţe de iarnă, compromise de referatul mâncător de sinapse de la CEL.
Cât despre sesiune, mai e mult până departe şi experienţa ultimilor ani mă face să o abordez mult mai detaşat decât la început. Atât cât să n-o las să ţină prim-planul preocupărilor mele până prin 10-15 ianuarie.
În rest, s-aveţi sărbători fericite vă doreşte băeatu’. Şi dacă aveţi careva o pilă, poate îmi puneţi şi mie o vorbă bună la ăştia să bage nişte zăpadă cât de curând. Anul ăsta, intervenţia echipelor de înzăpezire nu a fost deloc promptă.
Una peste alta, până acum mie mi s-a părut unul din cele mai uşoare semestre din facultate. Ca să fiu sincer, cred că n-am mai ajuns atât de odihnit şi de relaxat în decembrie de când eram într-a doişpea. Poate am şi învăţat eu să îmi organizez timpul şi gândirea mai bine, dar cert este că proiectele pe care le-am avut de făcut au mers ca unse, au fost relativ reduse atât ca volum de muncă, cât şi ca întindere. Mai ramâne redactarea, dar asta e floare la ureche şi parcă e chiar o plăcere cu o cană de vin fiert alături, mirosind parfumul bradului din casă. Aşa, ca un omagiu adus precedentei vacanţe de iarnă, compromise de referatul mâncător de sinapse de la CEL.
Cât despre sesiune, mai e mult până departe şi experienţa ultimilor ani mă face să o abordez mult mai detaşat decât la început. Atât cât să n-o las să ţină prim-planul preocupărilor mele până prin 10-15 ianuarie.
În rest, s-aveţi sărbători fericite vă doreşte băeatu’. Şi dacă aveţi careva o pilă, poate îmi puneţi şi mie o vorbă bună la ăştia să bage nişte zăpadă cât de curând. Anul ăsta, intervenţia echipelor de înzăpezire nu a fost deloc promptă.
miercuri, 17 decembrie 2008
Ştim şi noi să scriem
Azi am chef de demolat mituri. Unul cel puţin; pentru că mi se pare nedrept şi bazat pe nimic. De ce se vorbeşte despre ingineri şi despre cei de formaţie tehnică în general ca despre nişte oameni fără cultură generală, fără simţ artistic, estetic, etc.? Mai sintetic, de ce se vorbeşte despre ingineri pe de o parte şi despre intelectuali, pe de altă parte? Mie unul mi se pare o mică răutate, o răpăială de mitralieră în eternul război dintre realişti şi umanişti. Şi ca să nu combat de unul singur, mă ajut cu un citat din „Arhipelagul Gulag” al lui A. Soljeniţîn legat de inginerul rus dinaintea revoluţiei bolşevice: „Eu am fost crescut într-un mediu de ingineri şi mi-i amintesc foarte bine pe inginerii din anii ’20: minte scânteietoare, umor degajat şi inofensiv, gândire sprintenă şi de mare anvergură, naturaleţea trecerii de la un domeniu al ingineriei la altul şi, în general, de la tehnică la viaţa de societate, la artă. Apoi educaţia aleasă, rafinamentul gusturilor, vorbirea elegantă, curgătoare şi fără expresii scabroase; unii cântau la un instrument, alţii făceau pictură; şi pe chipul tuturor remarcai întotdeauna pecetea spiritului”. După aceea, locul lor în industrie a fost luat de emanaţii sistemului şi totul s-a dus pe apa sâmbetei, atât în URSS, cât şi în zona sa de influenţă. Poate de aici s-a dezvoltat mitul inginerului monolateral dezvoltat, încuiat şi ignorant. Dar, totuşi, de ce ni se refuză din start prezumţia de cultură generală? De ce umaniştii sunt marii culţi şi emiţători de judecăţi profunde, iar noi doar nişte spinări aplecate deasupra unor foi cu pătrăţele?
Eu mă simt nedreptăţit de această prejudecată; dintotdeauna mi-a plăcut să ştiu cât mai mult din cât mai multe domenii fără să mă gândesc dacă îmi vor folosi vreodată şi zic eu că sunt în stare să port o discuţie cât de cât wise cu orice umanist, chit că sunt student la Automatică. Şi nu e vorba doar despre mine aici, cunosc o mulţime de „realişti” despre care pot spune acelaşi lucru. Şi câtă dreptate avea unul din profesorii mei când spunea că „veţi fi în societate şi, dacă veţi vorbi numai depsre microcontrollerul PIC 14f675, la un moment dat toată lumea se va plictisi, inclusiv voi”.
Eu mă simt nedreptăţit de această prejudecată; dintotdeauna mi-a plăcut să ştiu cât mai mult din cât mai multe domenii fără să mă gândesc dacă îmi vor folosi vreodată şi zic eu că sunt în stare să port o discuţie cât de cât wise cu orice umanist, chit că sunt student la Automatică. Şi nu e vorba doar despre mine aici, cunosc o mulţime de „realişti” despre care pot spune acelaşi lucru. Şi câtă dreptate avea unul din profesorii mei când spunea că „veţi fi în societate şi, dacă veţi vorbi numai depsre microcontrollerul PIC 14f675, la un moment dat toată lumea se va plictisi, inclusiv voi”.
„Dacă le pui pe net…”
Tocmai am aflat că mama citeşte blogul şi, mai mult, a văzut şi contul de hi5. Să am grijă de acum ce scriu. :)) Vorba ei: „Dacă le pui pe net, le poate vedea toată lumea”. Corect!
Săru’mâna, mama!
Săru’mâna, mama!
marți, 16 decembrie 2008
Poc!
Amintiri legate de noul premier al României. Morala: cine face buba când e mic ajunge prim-ministru (tot când e mic).
luni, 15 decembrie 2008
„Q7 Jeep” – comentariu literar
Pentru început textul: (videoclipul l-aţi văzut acum câteva zile)
„Urcă, fată, în Q7
Ca să dormi bine la noapte.
Jeep jeep, jeep jeep jeep x2
Ghiţă-i tare fericit,
Jeep jeep, jeep jeep.
Şi-o făcut comand-un jeep,
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Q7 şi-o comandat,
Jeep jeep, jeep jeep.
Că-i un jeep adevărat,
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren:
Dacă vrei să-ţi fie bine
Măi, omule, măi,
Cu fetiţe lângă tine
Măi, omule, măi,
Q7-le e OK
Măi, omule, măi,
Aspirator de femei
Măi, omule, măi.
Jeep jeep, jeep jeep jeep x2
Hai, fetelor, în Q7
Să dormiţi bine la noapte.
Să vă spun adevărat
Jeep jeep, jeep jeep,
Că şi Tinu şi-o luat
Jeep jeep, jeep jeep jeep,
Un Q7 adevărat
Jeep jeep, jeep jeep
Ca şi Ghiţă din Banat
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren
Cu credinţă-n Dumnezeu
Jeep jeep, jeep jeep
A avut noroc mereu
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Cu o mână bani a dat
Jeep jeep, jeep jeep
Şi cu zece a luat
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren
Ghiţă-al nostru-i om frumos
Jeep jeep, jeep jeep
Dar un pic cam păcătos
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Şi de când are Q7
Jeep jeep, jeep jeep
Are cinci femei pe noapte
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren.”
Şi acum, cam ce crede criticul (recte subsemnatul) că a vrut să transmită poetul:
Cu siguranţă, avem de a face aici cu o operă inestimabilă, rezultat al tradiţiei şi culturii româneşti. Deşi luăm act de acest adevăr de netăgăduit, nu putem să constatăm că opera „Q7 Jeep” este o creaţie cu influenţe internaţionale. Pornind de la însuşi laitmotivul regăsit aproape obsesiv de-a lungul textului (inclusiv în titlu), care este un produs al înaintatei culturi industriale germane, şi incheind cu influenţele lingvistice din zona britanică; cuvinte precum „OK” sau „jeep” arată că literatura şi evoluţia istorică a acesteia nu sunt indiferente vremurilor, iar, acum, într-o perioadă în care majoritatea neologismelor provin din limba engleză, poezia urmează aceeaşi cale şi împrumută cuvinte de la Londra sau New York. Aici autorul face apel la o licenţă poetică transformând cuvântul „jeep” (repetat onomatopeic pentru a da naştere unor aliteraţii deosebit de expresive) în substantiv comun. Altfel, comunicarea s-ar fi transformat într-un – nu-i aşa? - nonsens atât timp cât referirea la marca Jeep apare într-o odă închinată modelului Audi Q7.
Poemul are un caracter preponderent narativ, fiind o evocare a câtorva întâmplări definitorii pentru portretul moral al celor două personaje principale, Ghiţă (observăm de această dată accentele profund româneşti regăsite în acest nume) şi Tinu. În afara acestora, în text regăsim o serie de învăţături pe care autorul le transmite către cititor, trăsătură sepcifică creaţiei folclorice (sugerată şi de apelativul „măi, omule, măi”), ceea ce denotă înţelepciunea populară din care se naşte poemul. Dintre acestea enumerăm: „Urcă, fată, în Q7/Ca să dormi bine la noapte” şi „Dacă vrei să-ţi fie bine […] Q7-le e OK”.
Structura este una echilibrată, cu cinci strofe din care prima de trei versuri şi următoarele patru de câte opt şi un refren. Prima strofă poate fi asimilată unui preambul, sintetizând magistral calităţile obiectului material la care se va face referire ulterior: Q7-le asigură odihna nocturnă (trimitere către motivul oniric, de inspiraţie romantică) atât de necesară pentru desfăşurarea unei vieţi adânc înrădăcinată în spiritualitate. Aici întâlnim şi un personaj simbolic, fata, care ar putea reprezenta muza creatoare a artistului care caută sensurile vieţii. Remarcăm faptul că aceasta este anonimă, ceea ce ne îndeamnă să credem că autorul vorbeşte de fapt despre un personaj arhetipal, despre modelul feminin primordial, despre o Eva căzută în ispită.
Planurile se succed cu repeziciune şi după ce prima strofă ne poartă în spaţiul abstract al visului, atenţia se îndreaptă către lumea reală, diurnă, unde aflăm că fericirea, deşi de multe ori efemeră, este posibilă: „Ghiţă-i tare fericit”. Faptele lui Ghiţă sunt relatate succint, totuşi nu fără ironie (autorul atinge aici un stadiu apropiat de cel al demiurgului, asumându-şi dreptul de a îşi ironiza personajele). Astfel, poetul introduce formula „Q7 şi-o comandat/Că-i un jeep adevărat”, evident ironică pentru că un Q7, evident, nu poate fi un Jeep. Timpul utilizat este perfectul compus, ceea ce marchează o acţiune trecută. Registrul utilizat arată însă că acţiunile trecute şi încheiate ale lui Ghiţă au rezultate proiectate în viitor. Momentul relatării este încărcat de o aşteptare tensionată, care desparte momentul comenzii (trecut) de cel al potenţialei livrări (viitor). Tot în această strofă întâlnim exprimări regionale („şi-o făcut”) care fixează acţiunea în spaţiu undeva în zona Banatului românesc, lucru confirmat în strofa a treia („Ghiţă din Banat”).
Următoarea strofă este dedicată celuilalt personaj, Tinu, despre care aflăm încă de la început că a urmat exemplul lui Ghiţă şi „şi-o” luat „un Q7 adevărat”. Observăm repetarea epitetului „adevărat”, care subliniază faptul că întâmplările sunt reale, delimitând astfel încă o dată planul real de cel oniric întâlnit în deschiderea operei. Remarcăm apropierea dintre cele două personaje. Dacă naraţiunea s-ar opri aici, am putea să îi tratăm pe cei doi ca pe un singur personaj colectiv, pentru că acţionează şi gândesc identic. Aici speculăm posibilele înclinaţii nationaliste ale poetului, care apelează subtil la motivul solidarităţii poporului român. Însă textul continuă şi în ultimele strofe fiecare personaj este individualizat cu bune şi cu rele (caracterizare obiectivă realizată de naratorul omniscient).
În cea de-a patra strofă, Tinu este prezentat ca un om credincios, componenta religioasă a creaţiei româneşti nefiind, aşadar, omisă. Tinu este un om inteligent, care a reuşit prin propriile puteri să îşi înzecească avuţia, probabil pentru binele copiilor şi al aproapelui său. Desigur, autorul nu evită să menţioneze că succesul lui Tinu se datorează deopotrivă şi norocului, trimiterea fiind evidentă către figurile mitologice cărora popoarele străvechi le atribuiau puterea de a trimite norocul sau ghinionul asupra pământenilor.
În final, portretizarea celor doi se încheie rotund, Ghiţă revenind în atenţia cititorului. Aici autorul ia o iniţiativă atipică pentru poezia de faţă, aplecându-se către trăsăturile fizice ale lui Ghiţă („Ghiţă-al nostru-i om frumos”). Trăsăturile fizice pozitive sunt oarecum compensate de portretul moral, unde este prezentat în antiteză cu Tinu; Ghiţă nu manifestă aceeaşi înclinaţie către cele sfinte, fiind „un pic cam păcătos”. Ultimele două versuri dezvoltă ideea, justificând afirmaţia de dinainte prin faptul că Ghiţă are obiceiul să încalce unele porunci din decalog: „Are cinci femei pe noapte”. Structura circulară pe care a fost creat textul este din nou vizibilă; dacă în deschidere s-a vorbit despre fată, în încheiere reîntâlnim acest personaj anonim, devenit între timp femeie probabil nu fără aportul decisiv al lui Q7.
Refrenul reprezintă o sinteză a mesajului artistic, comunicarea realizându-se la persoana a doua prin intermediul formulei de inspiraţie folclorică „Măi, omule, măi”. Reîntâlnim aici personajul feminin, povaţa către cititor, dar şi metafora „aspirator de femei”, cu siguranţă o imagine de înalt nivel artistic şi estetic.
„Urcă, fată, în Q7
Ca să dormi bine la noapte.
Jeep jeep, jeep jeep jeep x2
Ghiţă-i tare fericit,
Jeep jeep, jeep jeep.
Şi-o făcut comand-un jeep,
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Q7 şi-o comandat,
Jeep jeep, jeep jeep.
Că-i un jeep adevărat,
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren:
Dacă vrei să-ţi fie bine
Măi, omule, măi,
Cu fetiţe lângă tine
Măi, omule, măi,
Q7-le e OK
Măi, omule, măi,
Aspirator de femei
Măi, omule, măi.
Jeep jeep, jeep jeep jeep x2
Hai, fetelor, în Q7
Să dormiţi bine la noapte.
Să vă spun adevărat
Jeep jeep, jeep jeep,
Că şi Tinu şi-o luat
Jeep jeep, jeep jeep jeep,
Un Q7 adevărat
Jeep jeep, jeep jeep
Ca şi Ghiţă din Banat
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren
Cu credinţă-n Dumnezeu
Jeep jeep, jeep jeep
A avut noroc mereu
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Cu o mână bani a dat
Jeep jeep, jeep jeep
Şi cu zece a luat
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren
Ghiţă-al nostru-i om frumos
Jeep jeep, jeep jeep
Dar un pic cam păcătos
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Şi de când are Q7
Jeep jeep, jeep jeep
Are cinci femei pe noapte
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren.”
Şi acum, cam ce crede criticul (recte subsemnatul) că a vrut să transmită poetul:
Cu siguranţă, avem de a face aici cu o operă inestimabilă, rezultat al tradiţiei şi culturii româneşti. Deşi luăm act de acest adevăr de netăgăduit, nu putem să constatăm că opera „Q7 Jeep” este o creaţie cu influenţe internaţionale. Pornind de la însuşi laitmotivul regăsit aproape obsesiv de-a lungul textului (inclusiv în titlu), care este un produs al înaintatei culturi industriale germane, şi incheind cu influenţele lingvistice din zona britanică; cuvinte precum „OK” sau „jeep” arată că literatura şi evoluţia istorică a acesteia nu sunt indiferente vremurilor, iar, acum, într-o perioadă în care majoritatea neologismelor provin din limba engleză, poezia urmează aceeaşi cale şi împrumută cuvinte de la Londra sau New York. Aici autorul face apel la o licenţă poetică transformând cuvântul „jeep” (repetat onomatopeic pentru a da naştere unor aliteraţii deosebit de expresive) în substantiv comun. Altfel, comunicarea s-ar fi transformat într-un – nu-i aşa? - nonsens atât timp cât referirea la marca Jeep apare într-o odă închinată modelului Audi Q7.
Poemul are un caracter preponderent narativ, fiind o evocare a câtorva întâmplări definitorii pentru portretul moral al celor două personaje principale, Ghiţă (observăm de această dată accentele profund româneşti regăsite în acest nume) şi Tinu. În afara acestora, în text regăsim o serie de învăţături pe care autorul le transmite către cititor, trăsătură sepcifică creaţiei folclorice (sugerată şi de apelativul „măi, omule, măi”), ceea ce denotă înţelepciunea populară din care se naşte poemul. Dintre acestea enumerăm: „Urcă, fată, în Q7/Ca să dormi bine la noapte” şi „Dacă vrei să-ţi fie bine […] Q7-le e OK”.
Structura este una echilibrată, cu cinci strofe din care prima de trei versuri şi următoarele patru de câte opt şi un refren. Prima strofă poate fi asimilată unui preambul, sintetizând magistral calităţile obiectului material la care se va face referire ulterior: Q7-le asigură odihna nocturnă (trimitere către motivul oniric, de inspiraţie romantică) atât de necesară pentru desfăşurarea unei vieţi adânc înrădăcinată în spiritualitate. Aici întâlnim şi un personaj simbolic, fata, care ar putea reprezenta muza creatoare a artistului care caută sensurile vieţii. Remarcăm faptul că aceasta este anonimă, ceea ce ne îndeamnă să credem că autorul vorbeşte de fapt despre un personaj arhetipal, despre modelul feminin primordial, despre o Eva căzută în ispită.
Planurile se succed cu repeziciune şi după ce prima strofă ne poartă în spaţiul abstract al visului, atenţia se îndreaptă către lumea reală, diurnă, unde aflăm că fericirea, deşi de multe ori efemeră, este posibilă: „Ghiţă-i tare fericit”. Faptele lui Ghiţă sunt relatate succint, totuşi nu fără ironie (autorul atinge aici un stadiu apropiat de cel al demiurgului, asumându-şi dreptul de a îşi ironiza personajele). Astfel, poetul introduce formula „Q7 şi-o comandat/Că-i un jeep adevărat”, evident ironică pentru că un Q7, evident, nu poate fi un Jeep. Timpul utilizat este perfectul compus, ceea ce marchează o acţiune trecută. Registrul utilizat arată însă că acţiunile trecute şi încheiate ale lui Ghiţă au rezultate proiectate în viitor. Momentul relatării este încărcat de o aşteptare tensionată, care desparte momentul comenzii (trecut) de cel al potenţialei livrări (viitor). Tot în această strofă întâlnim exprimări regionale („şi-o făcut”) care fixează acţiunea în spaţiu undeva în zona Banatului românesc, lucru confirmat în strofa a treia („Ghiţă din Banat”).
Următoarea strofă este dedicată celuilalt personaj, Tinu, despre care aflăm încă de la început că a urmat exemplul lui Ghiţă şi „şi-o” luat „un Q7 adevărat”. Observăm repetarea epitetului „adevărat”, care subliniază faptul că întâmplările sunt reale, delimitând astfel încă o dată planul real de cel oniric întâlnit în deschiderea operei. Remarcăm apropierea dintre cele două personaje. Dacă naraţiunea s-ar opri aici, am putea să îi tratăm pe cei doi ca pe un singur personaj colectiv, pentru că acţionează şi gândesc identic. Aici speculăm posibilele înclinaţii nationaliste ale poetului, care apelează subtil la motivul solidarităţii poporului român. Însă textul continuă şi în ultimele strofe fiecare personaj este individualizat cu bune şi cu rele (caracterizare obiectivă realizată de naratorul omniscient).
În cea de-a patra strofă, Tinu este prezentat ca un om credincios, componenta religioasă a creaţiei româneşti nefiind, aşadar, omisă. Tinu este un om inteligent, care a reuşit prin propriile puteri să îşi înzecească avuţia, probabil pentru binele copiilor şi al aproapelui său. Desigur, autorul nu evită să menţioneze că succesul lui Tinu se datorează deopotrivă şi norocului, trimiterea fiind evidentă către figurile mitologice cărora popoarele străvechi le atribuiau puterea de a trimite norocul sau ghinionul asupra pământenilor.
În final, portretizarea celor doi se încheie rotund, Ghiţă revenind în atenţia cititorului. Aici autorul ia o iniţiativă atipică pentru poezia de faţă, aplecându-se către trăsăturile fizice ale lui Ghiţă („Ghiţă-al nostru-i om frumos”). Trăsăturile fizice pozitive sunt oarecum compensate de portretul moral, unde este prezentat în antiteză cu Tinu; Ghiţă nu manifestă aceeaşi înclinaţie către cele sfinte, fiind „un pic cam păcătos”. Ultimele două versuri dezvoltă ideea, justificând afirmaţia de dinainte prin faptul că Ghiţă are obiceiul să încalce unele porunci din decalog: „Are cinci femei pe noapte”. Structura circulară pe care a fost creat textul este din nou vizibilă; dacă în deschidere s-a vorbit despre fată, în încheiere reîntâlnim acest personaj anonim, devenit între timp femeie probabil nu fără aportul decisiv al lui Q7.
Refrenul reprezintă o sinteză a mesajului artistic, comunicarea realizându-se la persoana a doua prin intermediul formulei de inspiraţie folclorică „Măi, omule, măi”. Reîntâlnim aici personajul feminin, povaţa către cititor, dar şi metafora „aspirator de femei”, cu siguranţă o imagine de înalt nivel artistic şi estetic.
Care mai are nişte zăpadă de anul trecut?
E 15 decembrie. Afară sunt 8 grade la ora 15, zăpada s-a dus de unde-a venit, iarba-i verde, căteodată mai dă câte o adiere caldă de primăvară. Mai sunt 9 zile până vine Santa Claus (discipolul lui Moş Gerilă şi bărbatul lui Merry Christmas) şi uite în ce hal de nepregătiţi îl aşteptăm noi. Vă gândiţi ce mamă de bătaie ne arde ăsta dacă ne prinde aşa? În loc de ceai fierbinte o să-l aşteptăm cu bere de la gheaţă. Halal atmosferă de sărbători, parcă am fi în Australia.
vineri, 12 decembrie 2008
Cu mască sau fără mască? Mai bine fără.
Cred că femeile au o concepţie total diferită despre frumuseţe decât noi. Altfel, nu pot să pricep de ce au căpătat obiceiul zilnic de a se machia. Situaţia îmi aduce aminte de bancul în care Bulă, văzand-o pe maică-sa fardându-se, o întreabă de ce îşi dă pe faţă cu toate chestiile alea. Mama îi răspunde prompt: „Ca să mă fac frumoasă.” La care Bulă i-o intoarce cât se poate de sincer: „Şi de ce nu te faci?” Cam asta e ideea. Adică ai nevoie de farduri ca să fii frumoasă? Bad news. Lasă-mă să te anunţ că eşti aceeaşi indiferent câte glossuri, fonduri de ten şi alte acuarele îţi aplici. Pe de altă parte, nu ştiu cine, cum şi când a inventat machiajul, dar tare sunt curios de ce doar femeile şi-au însuşit acest tabiet. O femeie cu adevărat frumoasă nu are nevoie de farduri; o femeie cu adevărat frumoasă este frumoasă şi dimineaţa când se dă jos din pat. Eu unul nu am adoptat niciodată modelul de frumuseţe feminină unanim acceptat. După mine, o femeie frumoasă este cea care are ceva special, un ne-sais-quoi care iese la iveală fără artificii ascunse în trusa de machiaj. Aşa că, dacă te simţi frumoasă, să nu îţi fie frică să ieşi în lume aşa cum eşti tu.
Sfat pentru doamne şi domnişoare: nu vă machiaţi zilnic. Sau dacă ţineti neapărat, faceţi-o mai puţin decât aţi fi tentate şi faceţi în aşa fel încât să nu fie evident că aţi petrecut o jumătate de oră în faţa oglinzii înainte să ieşiţi din casă. Acuma nu ştiu în ochii cui vreţi să daţi bine, dar dacă toţi bărbaţii ar gândi la fel ca mine, sfatul de mai sus e aur curat pentru voi.
Sfat pentru doamne şi domnişoare: nu vă machiaţi zilnic. Sau dacă ţineti neapărat, faceţi-o mai puţin decât aţi fi tentate şi faceţi în aşa fel încât să nu fie evident că aţi petrecut o jumătate de oră în faţa oglinzii înainte să ieşiţi din casă. Acuma nu ştiu în ochii cui vreţi să daţi bine, dar dacă toţi bărbaţii ar gândi la fel ca mine, sfatul de mai sus e aur curat pentru voi.
joi, 11 decembrie 2008
Legile lui Murphy, varianta rutieră
1) Dacă înaintea ta rulează o maşină mai încet decât tine, exact în momentul în care vei fi pe punctul să o depăşeşti te vei afla în una din următoarele situaţii:
a) Va apărea o maşină pe contrasens, deşi şoseaua era liberă până în acel moment
b) Vei fi în curbă.
c) O perdea de ceaţă deasă se va aşterne subit peste drum.
2) Dacă drumul este totuşi liber, te afli pe un aliniament lung şi condiţiile de vizibilitate sunt impecabile, atunci nu vei avea nimic de depăşit.
3) Dacă timpul culorii verzi a unui semafor este mai lung decât cel al culorii roşii a aceluiaşi semafor, vei ajunge în intersecţie atunci când este roşu.
4) Dacă vrei să mergi undeva cu un grup de prieteni, întotdeauna numărul vostru va fi cu unu mai mare decât cel al locurilor din maşină.
5) Dacă hotărăşti că a venit vremea să treci de la cauciucurile de iarnă la cele de vară, în noaptea ulterioară acţiunii sus-numite va veni o ninsoare ca-n poveştile cu Moş Crăciun.
6) Dacă un semafor se defectează, atunci acest lucru se va întâmpla cu siguranţă la ora de vârf.
7) Dacă îţi speli maşina, cel târziu a doua zi vei fi pus în situaţia să faci un drum prin noroaie, care îţî vor acoperi până şi antena de pe plafon.
8) Într-o parcare vei căuta întotdeauna loc pe culoarul cel mai aglomerat.
9) Dacă o dată în viaţă îţi uiţi actele acasă, în acea zi te va opri Poliţia.
2) Dacă drumul este totuşi liber, te afli pe un aliniament lung şi condiţiile de vizibilitate sunt impecabile, atunci nu vei avea nimic de depăşit.
3) Dacă timpul culorii verzi a unui semafor este mai lung decât cel al culorii roşii a aceluiaşi semafor, vei ajunge în intersecţie atunci când este roşu.
4) Dacă vrei să mergi undeva cu un grup de prieteni, întotdeauna numărul vostru va fi cu unu mai mare decât cel al locurilor din maşină.
5) Dacă hotărăşti că a venit vremea să treci de la cauciucurile de iarnă la cele de vară, în noaptea ulterioară acţiunii sus-numite va veni o ninsoare ca-n poveştile cu Moş Crăciun.
6) Dacă un semafor se defectează, atunci acest lucru se va întâmpla cu siguranţă la ora de vârf.
7) Dacă îţi speli maşina, cel târziu a doua zi vei fi pus în situaţia să faci un drum prin noroaie, care îţî vor acoperi până şi antena de pe plafon.
8) Într-o parcare vei căuta întotdeauna loc pe culoarul cel mai aglomerat.
9) Dacă o dată în viaţă îţi uiţi actele acasă, în acea zi te va opri Poliţia.
Inepţii (puneţi accentul cum vreţi)
M-am săturat de calambururile celor de la sport.ro. Nu ştiu în ce manual de jurnalism au citit cei de la televiziunea cu nume de site că un titlu de ştire trebuie să conţină cel puţin un cuvânt obţinut prin amestecul altor două-trei cuvinte, dar deja e prea mult. Şi nici nu m-ar fi deranjat dacă ştirile sport.ro ar fi avut ocazional câte un titlu haios şi cu adevărat amuzant. Problema este că jocurile de cuvinte au devenit un obicei enervant, iar glumele încercate provoacă la fel de multe zâmbete ca intonarea imnului de stat. De ce ţin neapărat aceşti experţi în henţuri cu mâna şi numărarea cornerelor şi a şuturilor pe poartă să ne arate că sunt sferto- spre semidocţi? Cât despre calitatea unui titlu de a spune ceva despre conţinut, de multe ori nici nu poate fi vorba. De exemplu, ce ne poate spune cuvântul hibrid „Ceferelsea” afişat de postul sus menţionat după meciul CFR Cluj – Chelsea din Liga Campionilor? Sau „Ancelotti e Mut(u)” după ce antrenorul Milanului s-ar fi arătat interesat de achiziţia jucătorului român?
Altele sunt trase de păr: „Neaga, C jucător” după un meci fulminant făcut de stelist pe vremea când era în exil la echipa a doua care juca în divizia C; „Uff, trage iar Gourcouff” (la asta am râs, dar râdeam de autorul ştirii, nu cu el) după ce Gourcouff a marcat pentru Franţa împotriva României şi urma să joace pentru Bordeaux împotriva CFR-ului; „A fluierat ca un messiriaş” (asta pare uşor schizofrenică) despre Alexandru Tudor care a arbitrat Barcelona lui Messi în Liga Campionilor; sau „Dinamo joacă grozav(u)” după ce Dinamo a eliminat din Cupa României Botoşaniul antrenat de Leo Grozavu.
Chiar e prea mult! Şi pentru că tortul nu putea exista fără cireaşă on top, de câteva zeci de ori pe zi avem ocazia să citim propoziţia „Fotbal ca noi, n-are nimeni.” Asta dacă mai facem greşeala să trecem pe sport.ro. Cei de acolo cred că acest „motto” îi defineşte. Şi, într-adevăr o face. Îi defineşte drept postul de televiziune cu acoperire naţională ai căror redactori nu au aflat încă faptul că nu se pune virgulă între construcţia subiectivală şi cea predicativă. Presupunând că ai nevoie de o facultate de jurnalism ca să intri într-o televiziune care se vrea profesionistă, tare mă întreb cum poţi absolvi acea facultate dacă nu cunoşti noţiuni elementare de gramatică.
Altele sunt trase de păr: „Neaga, C jucător” după un meci fulminant făcut de stelist pe vremea când era în exil la echipa a doua care juca în divizia C; „Uff, trage iar Gourcouff” (la asta am râs, dar râdeam de autorul ştirii, nu cu el) după ce Gourcouff a marcat pentru Franţa împotriva României şi urma să joace pentru Bordeaux împotriva CFR-ului; „A fluierat ca un messiriaş” (asta pare uşor schizofrenică) despre Alexandru Tudor care a arbitrat Barcelona lui Messi în Liga Campionilor; sau „Dinamo joacă grozav(u)” după ce Dinamo a eliminat din Cupa României Botoşaniul antrenat de Leo Grozavu.
Chiar e prea mult! Şi pentru că tortul nu putea exista fără cireaşă on top, de câteva zeci de ori pe zi avem ocazia să citim propoziţia „Fotbal ca noi, n-are nimeni.” Asta dacă mai facem greşeala să trecem pe sport.ro. Cei de acolo cred că acest „motto” îi defineşte. Şi, într-adevăr o face. Îi defineşte drept postul de televiziune cu acoperire naţională ai căror redactori nu au aflat încă faptul că nu se pune virgulă între construcţia subiectivală şi cea predicativă. Presupunând că ai nevoie de o facultate de jurnalism ca să intri într-o televiziune care se vrea profesionistă, tare mă întreb cum poţi absolvi acea facultate dacă nu cunoşti noţiuni elementare de gramatică.
luni, 8 decembrie 2008
Gip-girip
Dacă cei de la Audi ar şti care e profilul cumpărătorului român de Q7, şi-ar schimba cu siguranţă strategia de promovare. Ceea ce urmează ar putea fi fără probleme prototipul unei reclame de succes, special creată pentru piaţa românească. Ia, naţie, de te cruceşte:
duminică, 7 decembrie 2008
De ce n-am eu alt telefon
Am mai auzit una. Cică „nu prea ţi se potriveşte telefonul cu maşina”. Să nu se înţeleagă că am ceva cu omul care mi-a zis; toată stima, Răzvan. Vreau doar explic o chestie pe care am mai menţionat-o şi într-un comentariu pe blogul Luanei.
Pentru cei care nu ştiu, deţin un Nokia 6060 cumpărat în decembrie 2005 cu următoarele date pe bord: 58 de ore, 2 minute şi 51 de secunde de apeluri recepţionate, 15 ore, 51 de minute şi 30 de secunde de apeluri efectuate (în total 73 de ore, 54 de minute şi 21 de secunde), 1127 de mesaje expediate şi 3064 de mesaje recepţionate. Este genul de telefon care te face să te întrebi de ce ai mai irosit timpul aşteptând ca vânzătorul să îţi înmâneze şi certificatul de garanţie. Sincer, încă nu am descoperit nici un motiv serios pentru care l-aş schimba. Face tot ce mi-aş dori eu să facă un telefon: trimite şi primeşte SMS-uri, efectuează şi primeşte apeluri de voce, mă trezeşte dimineaţa, are calculator şi îmi arată cât e ceasul. În plus, bateria durează şi acum în jur de 7 zile. De ce mi-aş dori altceva? Doar pentru că nu se asortează cu maşina? Nici nu ştiam că telefonul trebuie să se asorteze cu maşina. Cum adică, la fel cum tipele asortează poşeta cu pantofii? Aşa? Şi cam ce telefon mi-ar trebui ca să nu fiu un cioban de la stână?
Concluzionând, anunţ pe toată lumea că nu am de gând să schimb telefonul în viitorul apropiat. Chit că n-are cameră, mp3 player, card de memorie, bla bla. Noooo, thank you. Nu îmi ţin telefonul pe masă la cârciumă şi nici nu vorbesc tare în troleibuz ca să vadă navetistele ce sculă mi-am tras eu.
Pentru cei care nu ştiu, deţin un Nokia 6060 cumpărat în decembrie 2005 cu următoarele date pe bord: 58 de ore, 2 minute şi 51 de secunde de apeluri recepţionate, 15 ore, 51 de minute şi 30 de secunde de apeluri efectuate (în total 73 de ore, 54 de minute şi 21 de secunde), 1127 de mesaje expediate şi 3064 de mesaje recepţionate. Este genul de telefon care te face să te întrebi de ce ai mai irosit timpul aşteptând ca vânzătorul să îţi înmâneze şi certificatul de garanţie. Sincer, încă nu am descoperit nici un motiv serios pentru care l-aş schimba. Face tot ce mi-aş dori eu să facă un telefon: trimite şi primeşte SMS-uri, efectuează şi primeşte apeluri de voce, mă trezeşte dimineaţa, are calculator şi îmi arată cât e ceasul. În plus, bateria durează şi acum în jur de 7 zile. De ce mi-aş dori altceva? Doar pentru că nu se asortează cu maşina? Nici nu ştiam că telefonul trebuie să se asorteze cu maşina. Cum adică, la fel cum tipele asortează poşeta cu pantofii? Aşa? Şi cam ce telefon mi-ar trebui ca să nu fiu un cioban de la stână?
Concluzionând, anunţ pe toată lumea că nu am de gând să schimb telefonul în viitorul apropiat. Chit că n-are cameră, mp3 player, card de memorie, bla bla. Noooo, thank you. Nu îmi ţin telefonul pe masă la cârciumă şi nici nu vorbesc tare în troleibuz ca să vadă navetistele ce sculă mi-am tras eu.
sâmbătă, 6 decembrie 2008
Uite bomba, nu e bomba
Citeam în Cotidianul de miercuri un articol intitulat Bush îşi face „mea culpa” pentru Irak în care se spune: „preşedintele a recunoscut că cea mai mare greşeală a mandatului său a fost să creadă că Bagdadul deţinea arme de distrugere în masă”, „…acesta a fost unul dintre motivele lansării războiului în Irak, în 2003”. Bravos, domnule! Cu alte cuvinte, cam asta ne transmite W.: pardon, n-am ştiut, bonsoar. Acum asta e, eu trec lângă babacu în lojă şi îl las pe negrotei să scoată castanele din foc. Ups. Păi, bine, mă nea Dubluve, acuma ne spui? Culmea, fix când s-a făcut ora de plecare şi au urcat băieţii scaunele pe mese te-ai găsit şi tu să-ţi dai seama. Sincer, nu ştiu cine te-a pus să zici asta. Mai bine tăceai şi îţi apărai motivaţia. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, chiar crezi că noi suntem tâmpiţi? Chiar crezi că poţi să minţi în faţă un mapamond întreg? Om fi noi mulţi, da’ proşti nu suntem toţi, de asta te asigur. Chiar crezi că nimeni nu şi-a dat seama care e motivul real al războiului din Irak? Adică noi nu ştim că le vrei petrolul? Nu sunt atât de paranoic încât să cred că 11 septembrie a fost o producţie în regie americană, dar ştiu că terorismul a fost doar un pretext ridicat de ochii lumii. Nu neg că a fost o tragedie, am fost la Ground Zero şi m-am înfiorat comparând ceea ce vedeam pe viu cu imaginile pe care le aveam în minte cu WTC în picioare şi cu momentele prăbuşirii. Cu toate astea, a fost o minge ridicată la fileu pentru începerea războiului din Irak şi Afganistan. Şi acum vine ăsta micu’ a lu’ Bush ăl mare şi ne spune că de fapt a dat-o-n bară cu presupunerile? Păi, bravo, nu ai făcut decât să te demaşti. Şi nu ştiu cum naiba ai reuşit, dar ne-ai atras şi pe noi într-un război care nu e şi nu va fi niciodată al nostru.
„Bush a repetat că ceea ce îi va lipsi cel mai mult va fi funcţia de comandant suprem al armatei americane,” se mai spune în articol. Buuuuun. În calitate de comandant al armatei americane, care este diferenţa dintre el şi – să zicem – Slobodan Milosevic? De ce unul este criminal de război şi celălalt nu este? Doar pentru că unul din ei este licuriciul mondial. Atât. Dacă unul a ucis albanezi pe capete şi celălalt irakieni şi afgani, înseamnă că primul este o bestie mai mare decât celălalt? Cam multe semne de întrebare. Vestea bună este că avem răspunsurile. Cea proastă este că nimeni nu le va verbaliza în mod oficial niciodată. Sau poate doar atunci când va fi prea târziu şi cărţile de istorie îşi vor cere dreptul la adevăr.
„Bush a repetat că ceea ce îi va lipsi cel mai mult va fi funcţia de comandant suprem al armatei americane,” se mai spune în articol. Buuuuun. În calitate de comandant al armatei americane, care este diferenţa dintre el şi – să zicem – Slobodan Milosevic? De ce unul este criminal de război şi celălalt nu este? Doar pentru că unul din ei este licuriciul mondial. Atât. Dacă unul a ucis albanezi pe capete şi celălalt irakieni şi afgani, înseamnă că primul este o bestie mai mare decât celălalt? Cam multe semne de întrebare. Vestea bună este că avem răspunsurile. Cea proastă este că nimeni nu le va verbaliza în mod oficial niciodată. Sau poate doar atunci când va fi prea târziu şi cărţile de istorie îşi vor cere dreptul la adevăr.
miercuri, 3 decembrie 2008
Faceţi plinul la canistre
La modul foarte superficial şi naiv, de unde a pornit de fapt criza asta economică la nivel mondial? Păi, a fost cam aşa: americanii au început să îşi vândă petrolul la un preţ de dumping (cam cu 50% mai mic decât cel iniţial) ca să strice piaţa, dând astfel o lovitură acolo unde îi e rusului şi orientalului mijlociu mai greu; pentru că e ceva ştiut că o proporţie covârşitoare din economia şi prosperitatea celor două regiuni menţionate e bazată pe petrol. Că a lovit indirect (intenţionat sau nu) şi în alte părţi precum Brazilia sau Norvegia, asta e partea a doua. Ideea e că de aici a pornit totul şi, cum întreaga lume se învârte în jurul resurselor energetice, era de bănuit că o mutarea atât de radicală va afecta toate celelalte ramuri de activitate.
Şi ca să nu mai fac atâta pe deşteptul şi să ajung de fapt unde vroiam să ajung, vă invit să citiţi această ştire. Cu alte cuvinte, la Petrom preţurile au scăzut cu circa 33% faţă de astă-vară. Ce-i drept, la mine care fac un plin pe lună nu o să se simtă mare diferenţă, dar pentru mulţi această veste înseamnă aur. Sincer, nu-mi aduc aminte să fi băgat vreodată Carrera 95 sub 3,25.
Aş fi curios dacă poate cineva să-mi transmită ce preţuri sunt practicate acum în Europa. Usually, în Austria se practicau tarife în jur de 1 euro/litru, iar în Germania în jur de 1,25-1,3 euro/litru. La noi acum litrul costă 80 de cenţi (Carrera 95).
Şi ca să nu mai fac atâta pe deşteptul şi să ajung de fapt unde vroiam să ajung, vă invit să citiţi această ştire. Cu alte cuvinte, la Petrom preţurile au scăzut cu circa 33% faţă de astă-vară. Ce-i drept, la mine care fac un plin pe lună nu o să se simtă mare diferenţă, dar pentru mulţi această veste înseamnă aur. Sincer, nu-mi aduc aminte să fi băgat vreodată Carrera 95 sub 3,25.
Aş fi curios dacă poate cineva să-mi transmită ce preţuri sunt practicate acum în Europa. Usually, în Austria se practicau tarife în jur de 1 euro/litru, iar în Germania în jur de 1,25-1,3 euro/litru. La noi acum litrul costă 80 de cenţi (Carrera 95).
marți, 2 decembrie 2008
Interiooooooor
Fiindcă o parte dintre prietenii mei din lumea raliurilor mi-au reproşat că nu am postat încă nimic despre această disciplină sportivă, deşi mă declar fan şi într-o vreme mi-am şi câştigat pâinea pe marginea fenomenului, am hotărât să postez astăzi prima intrare cu tagul „raliuri”. Momentul nu este dintre cele mai bune, pentru că sezonul s-a cam încheiat în ţară şi cel puţin până la alegerile pentru conducerea FRAS-ului nu avem subiecte. Însă m-am orientat repede, aşa că astăzi vă propun o filmare onboard interesantă şi amuzantă în acelaşi timp. Sper să îi fi făcut curioşi şi pe cei mai puţin familiarizaţi cu raliurile şi poate că – ştiu eu? – li se va părea interesant, mai ales că dictarea copilotului se aude foarte clar şi astfel putem înţelege mai bine ce se întâmplă într-un echipaj de raliu pe parcursul unei probe. În filmare apare echipajul Bogdan Marişca/Sebastian Itu în Raliul Ţara Bârsei 2008. De ce amuzant? Ascultaţi cu atenţie dictarea lui Sebi. Pe mine unul mă distrează la culme accentul ardelenesc cu care vorbeşte.
Enjoy:
Enjoy:
Băsescu sfidat la Cotroceni
Ia uitaţi ce ruşne a păţit Băselu de ziua naţională. A fost făcut comunist în faţă de către un disident pe care tocmai îl decorase.
În ştirea pe care o văzusem eu aseară apărea şi reacţia preşedintelui despre care pomeneşte corespondenta din filmuleţul postat, dar din păcate nu am găsit acel material pe net. Anyway, vă daţi seama că pe acel domn nu îl mai sperie nimic dacă a avut stăpânirea de sine să aibă o astfel de ieşire în contextul dat. Cică i-au tăiat microfonul când a vrut să mai spună ceva după replica lui Băsescu.
În ştirea pe care o văzusem eu aseară apărea şi reacţia preşedintelui despre care pomeneşte corespondenta din filmuleţul postat, dar din păcate nu am găsit acel material pe net. Anyway, vă daţi seama că pe acel domn nu îl mai sperie nimic dacă a avut stăpânirea de sine să aibă o astfel de ieşire în contextul dat. Cică i-au tăiat microfonul când a vrut să mai spună ceva după replica lui Băsescu.
luni, 1 decembrie 2008
A nice day
Sunat alarma la telefon. Trezit. Afară încă beznă. Ridicat din pat. Spălat. Îmbrăcat tricou mâneci scurte, tricou mâneci lungi, pantaloni, fleece sau windstopper. Pus plasturi la călcâie pentru orice eventualitate.* Luat şosete luuuungi. Făcut bagaj: schiuri şi beţe în sac, cască, ochelari, cagulă, scarf în rucsac, clăpari în mână, d-ăla să nu crape buzele în buzunar, ski zip la fermoar. Parcă ar vrea să se facă lumină afară. Se mai gândeşte. Încălţat ghete şi îmbrăcat geacă. Dus clăpari şi rucsac la maşină. Urcat înapoi în casă. Dus sac la maşină. Fixat sac la locul lui. Urcat în maşină. Pornit motor şi căldură. Curăţat strat gros de zăpadă.* Şpreiat geamuri ca să se dezgheţe. Urcat în maşină. Aşteptat 1 până la 2 minute să se dezgheţe geamurile. Dat jos din maşină. Dat jos geaca pentru că s-a făcut prea cald. Şi lumină. Mutat portofel şi telefon din buzunar geacă în buzunar fleece sau windstopper. Urcat în maşină. Plecat. Oprit la chioşc. Cumpărat batoane de ciocolată. Oprit în Livadă. Întâlnit cu diverşi cetăţeni. Plecat. Parcurgerea a 12 km până în Poiană. Încă linişte în Poiană. Oprit în parcare. Venit om în vestă galbenă. Plătit parcare la om în vestă galbenă. Pus tichetul în geam. Echipat: dat jos ghetele, înfipt picioarele în clăpari, luptat strâns chingile la clăpari, uitat clăparii în modul de schi, pus scarf şi ochelari, îmbrăcat geacă, încheiat la geacă*, descheiat la geacă*, mutat portofel şi telefon din buzunar fleece sau windstopper în buzunar geacă*, încheiat fusta de vânt (aşa se cheamă, don’t call me gay), încheiat la geacă, pus batoanele în buzunar, luat beţele, casca şi cagula în mână, schiurile pe umăr, închis maşina. Mers la cabină pentru că gondola n-a pornit încă. Cumpărat cartelă de o zi. Trecut clăparii în modul de mers. Urcat cu cabina. Pus cagula şi casca pe cap, schiurile în picioare. Coborâre de încălzire/recunoaştere. Trecut clăparii în modul schi. Mers la gondolă. Prima urcare singur în gondolă.* Întins pe banchetă. Semisomn până sus. Coborât. Parcurgerea a încă 6 până la 8 ture mari. Râs de paltonarii stresaţi în gondolă.* Aglomerat pârtiile. Mers la teleschi Ruia. Stat mult la coadă. Părut rău că mers la teleschi. Mers la cabană. Lăsat schiurile şi beţele la garderobă. Băut suc rece fiindcă m-am încălzit tare (nu pot să beau ceai cald după ce fac mişcare). Stat la soare.* Admirat peisaj*. Admirat schioare. Găsit şezlong.* Recuperat schiuri şi beţe de la garderobă. Plecat mai departe. Blestemat dâmburi crescute fiindcă ăştia nu-s în stare să mai bată o dată pârtiile la jumătatea zilei. Parcurgerea a încă 6 până la 9 ture mari. Simţit genunchii tot mai tare. La sfârşit căzut spectaculos de 0 până la 2 ori pentru că cedează genunchii. Stat jos la un suc. Intrat în magazin echipament.* Crucit la preţuri.* Ieşit din magazin.* Mers spre maşină cât mai mult posibil pe schiuri. Dat jos schiuri. Uitat clăpari în mod schi. Dezechipat. A se vedea etapa „Echipat” în sens invers. Plus periat clăpari, schiuri, beţe. Plecat acasă. Ajuns acasă. Făcut două drumuri până în casă cu bagajul. În silă. Dezbrăcat. Aruncat tricou mâneci lungi şi tricou mâneci scurte în coşul de rufe. Făcut baie. Diverse activităţi. Adormit în timpul diverselor activităţi (în caz că sunt statice). Trezit. Făcut pat. Adormit.
Epilog: Stat ţeapăn două zile pentru că orice mişcare doare. Totuşi făcut minim necesar de mişcări. Tânjit după masaj.
Concluzie: Oare cât mai am de aşteptat până la o astfel de zi să-i zic… algoritmică? Săptămâna trecută m-a amăgit o minunăţie de ninsoare, dar a rămas o pojghiţă amărâtă care se topeşte ca Topi Top-ul. Sunt 11 grade ziua. Cred că mai e ceva de stat.
Evenimentele marcate cu * sunt opţionale şi autorul nu garantează pentru desfăşurarea lor de fiecare dată.
Epilog: Stat ţeapăn două zile pentru că orice mişcare doare. Totuşi făcut minim necesar de mişcări. Tânjit după masaj.
Concluzie: Oare cât mai am de aşteptat până la o astfel de zi să-i zic… algoritmică? Săptămâna trecută m-a amăgit o minunăţie de ninsoare, dar a rămas o pojghiţă amărâtă care se topeşte ca Topi Top-ul. Sunt 11 grade ziua. Cred că mai e ceva de stat.
Evenimentele marcate cu * sunt opţionale şi autorul nu garantează pentru desfăşurarea lor de fiecare dată.
Wise people
M-am amuzat rău de tot aseară după anunţarea rezultatelor la exit-poll (by the way: ruşinică mare pentru inexactitate, domnilor sondori). M-a distrat lăcomia cu care diverşi tatulici, drăgotesci, gâzi, mirceabazi, cristoi s-au aruncat asupra osului suculent împănat cu măduvă şi numai bun de ros care a fost rezultatul votului de ieri. De la 9 PM şi până pe la miezul nopţii au învârtit, rotit, sucit toate variantele posibile, imposibile, cvasiposibile şi pseudoposibile de coaliţii şi opoziţii. Se ajunsese ca la un moment dat cei de la Realitatea să vehiculeze până şi 2-3 versiuni de cabinete cu miniştrii enunţaţi punctual pentru fiecare combinaţie posibilă. M-am culcat cu certitudinea că negocierile de la Cotroceni ar fi total redundante şi că în loc de discuţii între reprezentanţii partidelor ar fi mai eficient să dea drumul înregistrării serii de la Realitatea şi să îşi aleagă de acolo o opţiune. Oricum, eu m-am distrat tare văzând cât de în serios îşi luau joaca de-a analiştii politici. Asta a fost aseară. Azi-dimineaţă buna mea dispoziţie a fost asigurată din nou, de această dată pentru că rezultatele parţiale de la ora 10 răsturnau ierarhia dată de joaca de-a exit-pollul. De la circa 5% în favoarea PSD(+PC)-ului, raportul BEC îi dădea pe PDL-işti drept lideri cu un avans de vreo 2%, pentru ca până la ora la care scriu să fie egalitate perfectă între cele 2 partide, fiecare cu câte 115 deputaţi şi 50 de senatori. Interesant. Printre valurile de analize, declaraţii şi rezultate s-a strecurat timid şi defilarea de 1 Decembrie, dar a fost repede uitată atât de televiziuni, cât şi de politicieni care au spart repede gaşca şi s-au răspândit care pe unde au putut pe la sediile de partid. Nu tu o transmisie în direct de la hârdăul cu fasole, nu tu un interviu cu vreun veteran de război, nu tu un „ce înseamnă ziua naţională pentru dumneavoastră?”.
Şi dacă aţi ajuns cu cititul până aici, o să vă plictisesc oleacă şi cu opinia mea de părerolog despre ce a fost şi ce a ieşit. Hai să încep cu părţile bune. În primul rând, eu unul sesizez o maturizare a electoratului. Cea mai bună dovadă este faptul că un partid extremist şi – până la urmă – lipsit de substanţă, unul care nu a promovat decât antivalori, am numit aici PRM-ul, a rămas pe dinafară. Să recunoaştem că este o evoluţie de la momentul 2000 al votului complet dement prin care PRM obţinea 30% din locurile din Parlament (noroc cu PSD care a scos peste 50% şi astfel PRM a rămas in opoziţie), completat de patrunderea lui C.V. Tudor până în turul doi al prezidenţialelor. O altă dovadă este faptul că PNG a ratat şi el intrarea în Parlament deşi de-a lungul ultimilor patru ani ajunsese periodic la pragul electoral. Am scăpat şi de asta. Câtă dreptate avea Brucan în ’90 când spunea că vom avea nevoie de 20 de ani pentru a ne depăşi condiţia de „stupid people”. La prezidenţialele de la anul va veni sorocul până la care ar trebui să ne transformăm în wise people. În al doilea rând, numărul partidelor parlamentare a scăzut la patru (cinci, dacă e să numărăm şi PC-ul voiculescian, care de altfel n-ar face de unul singur baremul de 5% nic dacă ar face Mircea Badea şpagatul pe 4 scaune în timp ce răspunde la SMS-urile lui Ciutacu). Ne apropiem de configuraţiile din marile puteri politice ale Europei, unde polarizarea electoratului constituie una din caracteristicile definitorii. Unde sunt vremurile nouăzeciste când aveam 7-8 partide în Parlament, printre care uitatele PUNR, PNŢ-CD, ApR? PRM e pe urmele lor.
Acum părţile rele: după cum era de aşteptat, nici un partid nu a reuşit să facă singur majoritatea parlamentară. Ceea ce nu e prea plăcut, pentru că alianţele s-au dovedit a fi soluţii falimentare în România, ultimii patru ani stând drept dovadă vie şi proaspătă. Aş fi preferat ca unul din partide – oricare – să stea un mandat singur la guvernare. În 2000-2004 a funcţionat mecansimul şi am avut parte de cea mai performantă guvernare de după ’89. Partea şi mai rea este circul care urmează. Toate privirile se îndreaptă acum către preşedinte, care are de luat o decizie foarte grea în ceea ce priveşte numirea unui prim-ministru. Băsescu poartă acum o mare responsabilitate şi nici nu îşi mai permite să facă vreo prostie pentru că mai e un pic şi intră şi el în an electoral. În ultimul timp a părut mai moderat în poziţia sa şi eu cred că este dispus la negocieri şi compromisuri. Deşi, fie vorba între noi, ar avea mare dreptate să nu îi numească nici pe Geoană, nici pe Tăriceanu.
Cât despre viitoarea coaliţie, nu pot să discut decât geometric. Avem un triunghi, PDL-PSD-PNL, şi oricare din laturile sale ar putea fi baza. Cel puţin la prima vedere. Pentru că dacă e să luăm la bani mărunţi, PDL şi PNL nu cred să mai fie dispuse să meargă din nou împreună. Rezultă de aici că PSD va fi sigur parte a puterii. Boooooon. Dar cu cine? Cea mai plauzibilă variantă ar fi cea cu PNL. Dar mai rămâne de văzut. Ce se vede cu ochiul liber este că nici o combinaţie de 3 luate câte 2 nu ar avea nevoie matematic de UDMR pentru a forma majoritatea. Ceea ce înseamnă că maghiarii s-ar putea afla în faţa unei situaţii în premieră după revoluţie: aceea de a se afla în opoziţie. Eu însă pariez că oricine ar fi la putere ar chema şi UDMR-ul la guvernare. Pentru că ar fi în primul rând o poziţie corectă în faţa UE, care ar primi astfel dovada că în România nu mai există dispute de ordin etnic. Şi în al doilea rând pentru că venirea UDMR-ului la guvernare nu ar face decât să consolideze puterea în faţa unei opoziţii puternice cum ar fi cea ridicată de oricare din cei trei „granzi”.
Concluzia ar fi: române, ieri ţi-ai făcut treaba. Până mai încolo ne laşi iar pe noi să ne dăm în stambă, tu treci la recesiune, la mulţi ani!
Şi dacă aţi ajuns cu cititul până aici, o să vă plictisesc oleacă şi cu opinia mea de părerolog despre ce a fost şi ce a ieşit. Hai să încep cu părţile bune. În primul rând, eu unul sesizez o maturizare a electoratului. Cea mai bună dovadă este faptul că un partid extremist şi – până la urmă – lipsit de substanţă, unul care nu a promovat decât antivalori, am numit aici PRM-ul, a rămas pe dinafară. Să recunoaştem că este o evoluţie de la momentul 2000 al votului complet dement prin care PRM obţinea 30% din locurile din Parlament (noroc cu PSD care a scos peste 50% şi astfel PRM a rămas in opoziţie), completat de patrunderea lui C.V. Tudor până în turul doi al prezidenţialelor. O altă dovadă este faptul că PNG a ratat şi el intrarea în Parlament deşi de-a lungul ultimilor patru ani ajunsese periodic la pragul electoral. Am scăpat şi de asta. Câtă dreptate avea Brucan în ’90 când spunea că vom avea nevoie de 20 de ani pentru a ne depăşi condiţia de „stupid people”. La prezidenţialele de la anul va veni sorocul până la care ar trebui să ne transformăm în wise people. În al doilea rând, numărul partidelor parlamentare a scăzut la patru (cinci, dacă e să numărăm şi PC-ul voiculescian, care de altfel n-ar face de unul singur baremul de 5% nic dacă ar face Mircea Badea şpagatul pe 4 scaune în timp ce răspunde la SMS-urile lui Ciutacu). Ne apropiem de configuraţiile din marile puteri politice ale Europei, unde polarizarea electoratului constituie una din caracteristicile definitorii. Unde sunt vremurile nouăzeciste când aveam 7-8 partide în Parlament, printre care uitatele PUNR, PNŢ-CD, ApR? PRM e pe urmele lor.
Acum părţile rele: după cum era de aşteptat, nici un partid nu a reuşit să facă singur majoritatea parlamentară. Ceea ce nu e prea plăcut, pentru că alianţele s-au dovedit a fi soluţii falimentare în România, ultimii patru ani stând drept dovadă vie şi proaspătă. Aş fi preferat ca unul din partide – oricare – să stea un mandat singur la guvernare. În 2000-2004 a funcţionat mecansimul şi am avut parte de cea mai performantă guvernare de după ’89. Partea şi mai rea este circul care urmează. Toate privirile se îndreaptă acum către preşedinte, care are de luat o decizie foarte grea în ceea ce priveşte numirea unui prim-ministru. Băsescu poartă acum o mare responsabilitate şi nici nu îşi mai permite să facă vreo prostie pentru că mai e un pic şi intră şi el în an electoral. În ultimul timp a părut mai moderat în poziţia sa şi eu cred că este dispus la negocieri şi compromisuri. Deşi, fie vorba între noi, ar avea mare dreptate să nu îi numească nici pe Geoană, nici pe Tăriceanu.
Cât despre viitoarea coaliţie, nu pot să discut decât geometric. Avem un triunghi, PDL-PSD-PNL, şi oricare din laturile sale ar putea fi baza. Cel puţin la prima vedere. Pentru că dacă e să luăm la bani mărunţi, PDL şi PNL nu cred să mai fie dispuse să meargă din nou împreună. Rezultă de aici că PSD va fi sigur parte a puterii. Boooooon. Dar cu cine? Cea mai plauzibilă variantă ar fi cea cu PNL. Dar mai rămâne de văzut. Ce se vede cu ochiul liber este că nici o combinaţie de 3 luate câte 2 nu ar avea nevoie matematic de UDMR pentru a forma majoritatea. Ceea ce înseamnă că maghiarii s-ar putea afla în faţa unei situaţii în premieră după revoluţie: aceea de a se afla în opoziţie. Eu însă pariez că oricine ar fi la putere ar chema şi UDMR-ul la guvernare. Pentru că ar fi în primul rând o poziţie corectă în faţa UE, care ar primi astfel dovada că în România nu mai există dispute de ordin etnic. Şi în al doilea rând pentru că venirea UDMR-ului la guvernare nu ar face decât să consolideze puterea în faţa unei opoziţii puternice cum ar fi cea ridicată de oricare din cei trei „granzi”.
Concluzia ar fi: române, ieri ţi-ai făcut treaba. Până mai încolo ne laşi iar pe noi să ne dăm în stambă, tu treci la recesiune, la mulţi ani!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
