Wise people

M-am amuzat rău de tot aseară după anunţarea rezultatelor la exit-poll (by the way: ruşinică mare pentru inexactitate, domnilor sondori). M-a distrat lăcomia cu care diverşi tatulici, drăgotesci, gâzi, mirceabazi, cristoi s-au aruncat asupra osului suculent împănat cu măduvă şi numai bun de ros care a fost rezultatul votului de ieri. De la 9 PM şi până pe la miezul nopţii au învârtit, rotit, sucit toate variantele posibile, imposibile, cvasiposibile şi pseudoposibile de coaliţii şi opoziţii. Se ajunsese ca la un moment dat cei de la Realitatea să vehiculeze până şi 2-3 versiuni de cabinete cu miniştrii enunţaţi punctual pentru fiecare combinaţie posibilă. M-am culcat cu certitudinea că negocierile de la Cotroceni ar fi total redundante şi că în loc de discuţii între reprezentanţii partidelor ar fi mai eficient să dea drumul înregistrării serii de la Realitatea şi să îşi aleagă de acolo o opţiune. Oricum, eu m-am distrat tare văzând cât de în serios îşi luau joaca de-a analiştii politici. Asta a fost aseară. Azi-dimineaţă buna mea dispoziţie a fost asigurată din nou, de această dată pentru că rezultatele parţiale de la ora 10 răsturnau ierarhia dată de joaca de-a exit-pollul. De la circa 5% în favoarea PSD(+PC)-ului, raportul BEC îi dădea pe PDL-işti drept lideri cu un avans de vreo 2%, pentru ca până la ora la care scriu să fie egalitate perfectă între cele 2 partide, fiecare cu câte 115 deputaţi şi 50 de senatori. Interesant. Printre valurile de analize, declaraţii şi rezultate s-a strecurat timid şi defilarea de 1 Decembrie, dar a fost repede uitată atât de televiziuni, cât şi de politicieni care au spart repede gaşca şi s-au răspândit care pe unde au putut pe la sediile de partid. Nu tu o transmisie în direct de la hârdăul cu fasole, nu tu un interviu cu vreun veteran de război, nu tu un „ce înseamnă ziua naţională pentru dumneavoastră?”.

Şi dacă aţi ajuns cu cititul până aici, o să vă plictisesc oleacă şi cu opinia mea de părerolog despre ce a fost şi ce a ieşit. Hai să încep cu părţile bune. În primul rând, eu unul sesizez o maturizare a electoratului. Cea mai bună dovadă este faptul că un partid extremist şi – până la urmă – lipsit de substanţă, unul care nu a promovat decât antivalori, am numit aici PRM-ul, a rămas pe dinafară. Să recunoaştem că este o evoluţie de la momentul 2000 al votului complet dement prin care PRM obţinea 30% din locurile din Parlament (noroc cu PSD care a scos peste 50% şi astfel PRM a rămas in opoziţie), completat de patrunderea lui C.V. Tudor până în turul doi al prezidenţialelor. O altă dovadă este faptul că PNG a ratat şi el intrarea în Parlament deşi de-a lungul ultimilor patru ani ajunsese periodic la pragul electoral. Am scăpat şi de asta. Câtă dreptate avea Brucan în ’90 când spunea că vom avea nevoie de 20 de ani pentru a ne depăşi condiţia de „stupid people”. La prezidenţialele de la anul va veni sorocul până la care ar trebui să ne transformăm în wise people. În al doilea rând, numărul partidelor parlamentare a scăzut la patru (cinci, dacă e să numărăm şi PC-ul voiculescian, care de altfel n-ar face de unul singur baremul de 5% nic dacă ar face Mircea Badea şpagatul pe 4 scaune în timp ce răspunde la SMS-urile lui Ciutacu). Ne apropiem de configuraţiile din marile puteri politice ale Europei, unde polarizarea electoratului constituie una din caracteristicile definitorii. Unde sunt vremurile nouăzeciste când aveam 7-8 partide în Parlament, printre care uitatele PUNR, PNŢ-CD, ApR? PRM e pe urmele lor.

Acum părţile rele: după cum era de aşteptat, nici un partid nu a reuşit să facă singur majoritatea parlamentară. Ceea ce nu e prea plăcut, pentru că alianţele s-au dovedit a fi soluţii falimentare în România, ultimii patru ani stând drept dovadă vie şi proaspătă. Aş fi preferat ca unul din partide – oricare – să stea un mandat singur la guvernare. În 2000-2004 a funcţionat mecansimul şi am avut parte de cea mai performantă guvernare de după ’89. Partea şi mai rea este circul care urmează. Toate privirile se îndreaptă acum către preşedinte, care are de luat o decizie foarte grea în ceea ce priveşte numirea unui prim-ministru. Băsescu poartă acum o mare responsabilitate şi nici nu îşi mai permite să facă vreo prostie pentru că mai e un pic şi intră şi el în an electoral. În ultimul timp a părut mai moderat în poziţia sa şi eu cred că este dispus la negocieri şi compromisuri. Deşi, fie vorba între noi, ar avea mare dreptate să nu îi numească nici pe Geoană, nici pe Tăriceanu.

Cât despre viitoarea coaliţie, nu pot să discut decât geometric. Avem un triunghi, PDL-PSD-PNL, şi oricare din laturile sale ar putea fi baza. Cel puţin la prima vedere. Pentru că dacă e să luăm la bani mărunţi, PDL şi PNL nu cred să mai fie dispuse să meargă din nou împreună. Rezultă de aici că PSD va fi sigur parte a puterii. Boooooon. Dar cu cine? Cea mai plauzibilă variantă ar fi cea cu PNL. Dar mai rămâne de văzut. Ce se vede cu ochiul liber este că nici o combinaţie de 3 luate câte 2 nu ar avea nevoie matematic de UDMR pentru a forma majoritatea. Ceea ce înseamnă că maghiarii s-ar putea afla în faţa unei situaţii în premieră după revoluţie: aceea de a se afla în opoziţie. Eu însă pariez că oricine ar fi la putere ar chema şi UDMR-ul la guvernare. Pentru că ar fi în primul rând o poziţie corectă în faţa UE, care ar primi astfel dovada că în România nu mai există dispute de ordin etnic. Şi în al doilea rând pentru că venirea UDMR-ului la guvernare nu ar face decât să consolideze puterea în faţa unei opoziţii puternice cum ar fi cea ridicată de oricare din cei trei „granzi”.

Concluzia ar fi: române, ieri ţi-ai făcut treaba. Până mai încolo ne laşi iar pe noi să ne dăm în stambă, tu treci la recesiune, la mulţi ani!