Insomnie

Ce aiurea! Am exam peste două ore jumate și de vreo oră nu mai am somn. Nu știu care-i treaba. În ultimele trei zile m-am trezit tot pe la 11 și acum, dintr-o dată, la 5 nu mai pot să dorm. Hmmm. De repetat nu mai am nici un chef și parcă tot ce vreau e să mă văd odată trecut de examenul ăsta care mi-a mâncat ultimele trei zile. Măcar de ar trece timpul mai repede. Cea mai nasoală parte e tensiunea dată de întrebarea „ce subiecte o să-mi pice?”, mai ales în situația mea când am subiecte favorite și subiecte-sperietoare. Deocamdată mă uit la videoclipuri pe Kiss și dup-aia mai văd eu. Tot e bine că a-nceput să ningă.

Dimineți brașovene

M-am trezit ieri pe la 5:30. Aveam examen la 8, dar m-am gândit să ajung pe la 7:30. Și cam întotdeauna mă trezesc cu două ore înainte. Nu-mi place să fiu pe fugă dimineața și nici să ies chiaun pe ușă. Deci a sunat alarma la 5:30. Dacă era o zi normală de curs, m-aș fi gândit serios dacă nu e mai bine să mai dorm două ore și să mă duc direct la al doilea curs. Dar așa, ce să faci? Păi, următorul gând ar fi să iei mașina. Mai sforăi juma’ de oră. Păi bine, prietene, și cu convingerile tale cum rămâne? Alea cu mersul pe jos, cu poluarea, cu sănătatea? Huh, ce ziceai...? Deci pică și planul B. Pe de altă parte, mă gândesc că se lungește ziua și o să fie tot mai rare ocaziile pentru o plimbare nocturnă dimineața. Așa că sar în picioare. Parcă se mai scutură și somnul de pe mine. Varianta cu mașina iese complet din calcul, de acum și să vreau și nu mai adorm în următoarele 30 de minute. Urmează tabieturile zilnice. Am citit undeva că un pahar de vin roșu e excelent dimineața. Cică îți dă energie, bla bla. Cam ca și cafeaua de dimineață. Dar eu nu prea mai beau cafea. Tot din motive de sănătate. Vin, doar alb. Maxim demisec. Deci nu e pentru mine. Un pic de televizor, deschid frigiderul și mai ronțăi una-alta (nu pot să mănânc un mic dejun propriu-zis așa devreme), igiena de rigoare și mă întorc la mine în cameră. Ia să vedem câte grade sunt la geam. 6. Dau să mă-ntorc, dar mă uit mai bine pe geam. Mi se păruse mie ceva. Plouă. Parcă varianta cu mașina îmi surâde din nou. Dar stai. Nu mă lăudam eu că îmi place să merg prin ploaie? Și chiar așa e. Atunci de ce să mă sperie câțiva stropi? Plus că n-am prea mai spălat mașina aia de ceva vreme. Umbrela e-n cuier, so here I go. Mai e timp pentru vreo două game-uri de la Australian Open. Cibulkovei i se face rău de la căldură și abandonează. Eu mă duc pa balcon să iau pulsul atmosferei ca să știu cum mă îmbrac. Deschid ușa și mă lovesc de o pală de aer rece. De munte, aș zice. Într-o vreme mă lăsam impresionat de astfel de evenimente și îmi luam o droaie de haine pe mine. Dar pentru că merg repede mă umpleam de ape după oceva timp. Acum am învățat lecția și prefer să îndur 10 minute de răcoare până îmi intru în „regimul termic de cursă lungă”. Numai bine mă trezesc pe de-a-ntregul.

Deci am plecat spre întâlnirea mea matinală cu Brașovul. Aerul tare și înțepător o să-mi lipsească mult la vară. Așa că deschid umbrela și mă avânt în întuneric. După vreo 2-3 minute, cam pe când ajung la primul stâlp cu un bec arzând, se oprește și ploaia. Mă uit spre Tâmpa și aflu că sunt în Brașov. În caz că nu știam. Mai merg oleacă, ies în Șirul Livezii și după câțiva pași mă întâlnesc cu primul om pe ziua de azi. O figură cunoscută, dar nu obișnuim să ne salutăm. Am impresia că lucrează undeva în zonă. Mereu are acel pas lin și o țigară ținută între degete în dreptul pieptului. Îmi dau seama că nu îmi amintesc să îl fi văzut vreodată trăgând din ea. Și trec mai departe. Uite și prima mașină. E chiar autobuzul de Poiană. Destul de aglomerat, sunt oameni care stau în picioare. Ajung în Livadă și parcă de acum se mai simte ceva viață. Dar destul de timidă încă. Ca de obicei, îi văd pe angajații de la Ana Teleferic pregătindu-se să urce. Ei au autobuzul lor propriu. Chioșcurile de ziare sunt deschise, dar azi nu cumpăr nimic. Bulevardul Eroilor se desenează frumos mărginit de paralelele portocalii ale iluminatului public. Încă nu se prevede nici o rază a zorilor. Ajung în față la Aro și mă ajunge din urmă un individ care alerga. Dawn-jogger, îmi trece spontan prin cap. Nu știu dacă există termenul ăsta, dar mă gândesc că se potrivește. Și mă mai gândesc că ar trebui să fac și eu așa ceva. Am destule zile libere în care aș putea de la 6 la 7, să zicem. Și continui să merg. Din parc se disting doar umbre ale copacilor. Și dealul Cetățuii e doar o umbră deocamdată. Traficul e încă liniștit, aerul de Brașov e încă înțepător. Autobuzele merg mai degrabă goale spre cartiere. Ajung la Prefectură, unde mă cufund într-o mare de lumină dată de display-ul publicitar din fața Modaromului. Semaforul de la trecerea de pietoni a fost pe verde pentru mașini încontinuu de când mi-a intrat în câmpul vizual. Nimeni nu a fost interesat să traverseze. După o vreme, ies din zona ultracentrală și trec pe lângă Patria (nu mai există de mult cinematograful, dar așa a rămas numele locului), Ceasu’ Rău, aulă, Onix. Străzile deja sunt populate, se crapă de ziuă, iluminatul stradal se stinge și eu ajung la școală. Vraja s-a terminat, începe o nouă zi.

Easy come, easy go

Cam asta s-ar putea spune despre temele „hot” ale mass-media centrate pe politică de la noi. Ceea ce este supărător este înclinația marilor părerologi care cu orgoliu profesional se propun drept editori obiectivi de știri de a împăna informația cu tente alarmiste, disperate, uneori apocaliptice. Pentru ca, după câteva zile, tema să dispară din sumarul buletinelor de știri ca și cum nici n-ar fi existat și să lase locul altor „hot topic-uri” care vor îndeplini rolul de factor de angoasare a populației și care vor fi uitate la fel de subit.

Spuneți-mi mie care a mai auzit în ultimele zile vreo vorbă despre gazul rusesc. Două săptămâni ne-am dat de ceasul morții că toată Europa o să rămână fără gaz și că o să ne apucăm să scoatem gazul din apa minerală. După care am înțeles că ucrainienii s-au făcut la loc băieți cuminți și gata, nu s-a mai spus nimic. Acuma, s-o spunem pe aia dreaptă: care dintre dumneavoastră nu a putut să-și încălzească ciorba la aragaz în ultimul timp? Cui i s-a oprit centrala de apartament în lipsă de gaz? Să fim serioși. Era cu adevărat acesta un subiect? Nu. Oare nu este Transilvania dolodra de gaze naturale? Ba da. Păi atunci? Păi, foarte simplu: totul se explică printr-o nevoie bolnavă a știriștilor de a construi o situație-limită din orice. Un cod roșu, o amenințare teroristă, o criză acolo, ceva. Și omul simplu, care ia de bun tot ce i se îndrugă la televizor, normal că se alertează și începe să înjure așa cum i se sugerează din cutia neagră purtătoare de pește. De multe ori fără să știe de ce și pe cine înjură.

Apropo de criză: m-am săturat ca la fiecare două vorbe să se pomenească de criză. Da’ mai lăsați-mă dom’le cu criza voastră. O pomenesc și când e cazul, și când nu e cazul, Inclusiv la meteo. Toată ziua cu criza în sus și-n jos. Am prins ideea, trust me. Nu mai îmi repeta de enșpe ori pe zi că schimb canalul și tot tu ai de pierdut. Mai rămâne să citesc prin Cancan că „în ciuda crizei economice, Iri a pupat-o pe Moni” sau în ProSport că „pentru a mai uita de criza financiară, Dică l-a driblat pe Trică”.

Metode de securizare și autentificare

De când îl lovește năpasta și nimerește în clasa întâi, omul intră într-un sistem diabolic de evaluare despre exhaustivitatea căruia s-ar putea dezbate mult și bine. Dar nu asta e ideea. Ideea e că una din marile preocupări ale evaluatorului e să se asigure pe cât posibil că ceea ce notează sunt într-adevăr aptitudinile și cunoștințele vizate. Mai ales când vine vorba de evaluarea scrisă. Mai pe românește, cum dracu’ facem să nu copieze unii de la alții blestemații ăia de plozi? (Care, de la o vârstă, devin „domnii studenți”, dar cu toată emfaza, tot la fel de susceptibili rămân. Și, la o adică, pe bună dreptate) Prin ciclul primar se pun abecedare ridicate și sprijinite în coperțile ușor deschise între colegii de bancă. Plus metode psihologice gen „dacă te prind, vii mâine cu taică-tu la școală”. Mai încolo profu’ devine mai vigilent, prin liceu începe să dea subiecte pe rânduri, model care va fi desăvârșit în facultate. Și uite cum am ajuns unde intenționam să ajung. În învățământul superior aranjarea studenților în bănci a devenit un fel de ritual fără de care examenul nu poate începe. Nu știu dacă are vreun substrat mistic, poate dacă mă infiltrez în masonerie voi afla, dar cert e că pentru unii profi e o religie. Și, dacă stau să mă gândesc, celor de la facultățile tehnice nici nu le vine așa greu, dat fiind că au ceva habar de teoria matricelor. Dar, bineînțeles că nu e valabil pentru toți. Avem și aici tipologii:

Superficialul: la el studenții stau după bunul plac, claie peste grămadă, primesc cu toții același subiect. Are încredere în buna-credință a studenților. Big mistake. Nu este superstițios, așa că examenul poate decurge foarte bine fără ritualuri prealabile.

Neinițiatul: are o procedură, însă cu multe fisuri. Are timp să se perfecționeze. Face o vagă distribuire a studenților, mai mult de ochii lumii. De obicei pregătește două subiecte și își împarte studenții pe două rânduri sau două coloane alternate. Metoda are limitele ei, pentru că tot vei avea pe cineva cu același subiect cu tine, fie în lateral, fie în față și în spate.

Minuțiosul: concepe un algoritm de distribuire în spațiul 2D astfel încât, dacă s-ar putea, nu ai avea vreun coleg cu același subiect pe o rază de 3 mile marine și 500 de yarzi. Nu reușește, dar către asta tinde. Deocamdată realizează un caroiaj astfel încât orice pătrat alcătuit din patru studenți va conține patru subiecte diferite.

Versatul: fiecare student primește alt subiect. Acest tip este de cele mai multe ori și politically correct: își invită fiecare student să își tragă la sorți propriul subiect.

Ce am înțeles eu din obamiada de azi

Am tras și eu azi cu coada ochiului la învestirea lui Osa... pardon, Obama preț de vreun sfert de oră. Și s-a nimerit ca sfertul ăsta de oră să fie chiar pe la sfârșit, atunci când W. își lua zborul cu elicopterul de la Casa Albă, iar Obama intra în tură la Biroul Oval. Și ce văd: noul președinte stătea în pridvor cu nevastă-sa, un tip care nu știu exact cine era și cu soția ăstuia; toți se uitau cum Bush se îmbarcă cu tot tacâmul oficial și o întinde cine știe unde (ceva mă face să cred că nu la Târgoviște, mai ales că au plecat din fața Casei, și nu de pe ea). Atitudine sobră, onoruri militare, festivism, bla. Când, la un moment dat, rămân trăznit: cele două tabere (una din elicopter, una de la Casa Albă-Neagră) au început să își facă cu mâna. Interesant. Nu știam că președinții americani își fac cu mâna. Acum stau și mă întreb: oare scena tai-tai-ului e prevăzută în protocol? Și dacă da, sunt prevăzute specificații exacte legate de: amplitudinea pendulării antebrațului, frecvența acesteia, numărul de degete ridicate, eventual fluturarea batistei, mâna cu care se execută mișcarea? Iar, în prealabil, sunt programate discuții informative între fostul și actualul președinte cu următoarea ordine de zi: în ce sens se încuie yala de la poartă, dacă e bine să inchidă noaptea și jos, ce siguranțe trebuie înlocuite, aspiratorul e în debara sau în dulap, cât de des trebuie dezghețat frigiderul, „vezi că băiatul care aduce laptele trece la 6 jumate”, „vezi că instalatorul a tras apa caldă la robinetul albastru”, etc.?

Apropo, cică în cele aproximativ patru ore cât a durat ceremonia, în interiroul Casei s-a desfășurat dezinstalarea completă a vechiului președinte și instalarea cu tot calabalâcul a celui nou. Adică n-a rămas nici o urmă de Bush. Totul în patru ore. Tare. Acum câteva zile mie mi-a luat vreo două ore jumate să-mi instalez un router wireless.

O bilă albă

Da, mă și uit la snooker la ora asta, dar titlul nu are totuși nici o legătură. Bila albă e pentru cei de la Heidi Chocolats. Pentru că au avut curajul de a intra cu un produs revoluționar pe o piață mult prea închistată în propriile obiceiuri și mult prea reticentă la ceva ce nu îi e familiar. Cred că sunt în asentimentul tuturor dacă spun că românul este un tip simplu în ceea ce privește obiceiurile culinare. Nici să nu îndrăznești să îi propui vreo combinație șocantă de gusturi sau va începe imediat să facă referiri la regurgitări și alte manifestări neuzuale ale aparatului digestiv. Ei bine, cu toate astea Heidi au intrat pe piață cu sortimentul ciocolată amăruie (50% cacao) cu chili și sare de mare. Eeh? Mai sunteți la calc? Și nu în ciocolateriile sofisticate (care și așa sunt prea puține), ci chiar în supermarketuri. Nu știu dacă o să aibă succes cu produsul, dar pe mine m-au câștigat de mușteriu. Și le doresc să aibă, fiindcă așa știu sigur că nu va dispărea prea repede de pe piață.
Vă rog, înainte să mă trimiteți la plimbare cu ideile mele cu tot azi și mâine, încercați cum este. Și nu vă mai fie frică să experimentați. Dulcele simplu e grețos, ciocolata cu lapte e o banalitate.

Să râdem serios

Apropo de înveselit. De ce oare o mare parte a publicului (să-i zic aşa) se aşteaptă de la un blog să fie amuzant? Când m-am apucat de treaba asta cu blogăreala se tot găsea câte unul să-mi zică „Băi, să scrii chestii să mai râdem şi noi” sau variaţiuni ale acestei replici. Nu toată lumea, să fim bine înţeleşi. Dar suficient de mulţi cât să mă determine să îmi pun problema asta: un blog trebuie neapărat să fie de râs (nu în sensul de râsul lumii)? Ok, sunt de acord că e nevoie de umor şi sunt convins că acesta e apanajul oamenilor inteligenţi. Şi mai cred că nu am dezamăgit pe planul ăsta. Dar, după mine un blog în accepţiunea sa originară trebuie să fie practic un om. Omul care îl scrie, şirul gândurilor lui, întâmplări mai mult sau mai puţin banale din viaţa lui, lucruri care îl interesează preţ de 2 minute sau de ani la rând. Toate în măsura în care autorul este dispus să se exhibe. Recunosc că nici eu nu mă dezvălui complet aici, dar încerc să adun frânturi cât mai diverse care mă alcătuiesc. Adică un mozaic, ceva eterogen care nu poate să fie în permanenţă amuzant. Cu toate că probabil mulţi mă ştiţi drept un tip cu o glumă pregătită pentru orice situaţie, am obiceiul să tratez lucrurile foarte în serios. Pe care, bineînţeles, le gestionez mult mai bine cu zâmbetul pe buze. Nu?

Întrebarea zilei

E o reclamă pe TV la nu ştiu ce pliculeţe d-alea de cafea care zice cam aşa: „Prietenii după o petrecere… Trebuie să-i înveseleşti neapărat.”

Da’ ce? Sunt trişti după petrecere? A fost de aia cu bătaie generală cu scaune, mese şi sticle în cârciumă sau de ce?

PS: Scuzaţi posturile uşor retarde din ultimul timp, dar traversez o perioadă mai aglomerată şi, ca să fiu sincer, şi o pană de inspiraţie.

Bravo Schlieri!!!

Moment superb ieri la Kulm. Gregor Schlierenzauer sare 215,5 metri şi stabileşte un nou record al trambulinei de zbor cu schiurile.

Bravo Schliri!

Pe de altă parte, mă gândesc că in câţiva ani recordurile actualelor trambuline vor deveni imbatabile. Şi nu pentru că îmbunătăţirea continuă a performanţelor se va stopa, ci mai degrabă pentru că aterizările vor ajunge pe zona de plat, unde vor deveni extrem de periculoase. În primul rând, organizatorii vor tinde să evite astfel de situaţii prin amplasarea cât mai jos a barei de start; în al doilea rând, nici un sportiv nu îşi va risca viaţa nici chiar pentru gloria corectării unui record. Bineînţeles, rezervă încă mai există, dar peste 10-20 de ani cine ştie unde vor ajunge performanţele săritorilor?

Întrebarea zilei

Dacă se vorbeşte atâta cum că 2-0 e cel mai periculos scor la fotbal, atunci ce motiv ar mai avea să marcheze echipele care conduc cu 1-0?

D’ale studenţiei

Se simte în aer miros de sesiune. Din iulie până acum parcă am şi uitat cum e. Şi, sincer, nici nu eram prea curios. În plus, mare dreptate a avut cine a spus că „presesiunea “ e mai dată dracului decât sesiunea propriu-zisă. Păi, hai să vedem ce avem de isprăvit în următoarele două săptamâni: realizat şi predat lucrări de laborator la MAE, realizat şi predat lucrări de laborator la ASCN (de unde dracu’ mai ştiu ce am făcut?), predat proiect la ASCN, colocviu la MR pe 19, deci mâine-poimâine ar cam trebui să ne apucam de învăţat (avanpremieră la restul de cinci examene care vor urma) plus colectarea tuturor cursurilor şi seminariilor de pe care o să am de învăţat în viitorul înfricoşător de apropiat. Şi după ce astea vor trece vor urma acele săptămâni de memorare tâmpă a unor teorii mai mult sau mai puţin aride. Până la urmă, aceste exerciţii de memorare au sau nu vreun rol în procesul de învăţare? Am auzit fel de fel de teorii. Oricum, dacă trecem cu bine de examenul de MIS, totul e floare la ureche.

Şi, cu toate astea, abordez foarte relaxat sesiunea asta. Am mai spus-o. Nu ştiu dacă este vorba de faptul că mi-am creat o anumită disciplină în învăţare sau că pur şi simplu m-am călit în primii doi ani de facultate, cert este că am ajuns aici foarte odihnit şi fără să mă simt în vreun fel în criză de timp.

Jump!

Una din cele mai frumoase iniţiative de care am auzit în ultimul timp este OMV Move & Jump, programul derulat de petrolistul austriac în parteneriat cu Federaţia Română de Schi şi Biatlon pentru (re)punerea bazelor săriturilor cu schiurile în România. Detalii mai exacte decât ce pot să vă spun eu din amintiri găsiţi aici, dar ideea este că unul din obiective este ca România să dea un săritor în primii zece ai Cupei Mondiale în următorul deceniu.

Nu aş fi fost atât de entuziasmat şi încrezător dacă programul ar fi fost derulat exclusiv de către statul român, dar simpatizez compania OMV încă de pe vremea când sprijinea raliurile şi mă bazez pe austrieci cu atât mai mult cu cât reprezintă patria săriturilor cu schiurile la nivel mondial. Sunt conştient că obiectivele propuse sunt foarte dificil de atins, dar am încredere în buna credinţă a OMV-ului şi îi felicit pentru iniţiativă.

De ce îl consider un proiect frumos? Pentru că România este la pământ din punct de vedere ar rezultatelor şi prezenţei în sporturile de iarnă la nivel mondial; destul de inacceptabil pentru o ţară cu un relief ca al nostru. Şi pentru că nu este vorba de orice sport de iarnă, ci de unul din cele mai nobile şi mai spectaculoase şi care nu este pentru oricine. Este şansa noastră să scoatem capul. Promit că în primul sezon în care un român va participa în Cupa Mondială voi fi spectator la cel puţin trei etape.

Pentru început, mi-am cumpărat şi eu un breloc OMV Move &. E un gest simbolic, dar ştiu că am făcut ceva. Dacă am atâtea aşteptări, nu mi se pare corect să stau cu mâinile în sân. Iar dacă fiecare dintre noi va repeta acest gest, atunci chiar avem o şansă.

Un pahar de vorbă

Sucul… Simbol contemporan al vieţii sociale. Cam la fel cum Cico e simbolul vieţii socialiste. Deşi cei mai spirituali dintre noi spun şi acum „hai la un Cico”. Sucul este soluţia de rezervă atunci când 2 sau mai multe persoane se văd puse în situaţia de a nu avea habar ce să facă. Mergi la un suc în pauza de masă, seara, înainte de meci, după meci, chiar şi în orice moment petrecut în casă eşti susceptibil de a pleca subit la un suc. Sucul este prilej de reîntâlnire între foşti colegi, mijloc de a cunoaşte oameni noi sau pur şi simplu tabiet hedonist. Şi aş vrea ca aici termenul „suc” să fie înţeles într-un sens foaaaarte larg, putând fi oricând sinonim cu unul din următoarele: bere, vin, vodcă, apă plată, ciorbă, ceai, grătar, cafea, tochitură, savarină, mămăligă, ghiveci, red bull, sfeclă, etc. Acesta e doar pretextul. Constanta o reprezintă scaunul şi masa pe care îţi sprijini coatele (dacă eşti mai din topor) sau pe care îţi cade capul (dacă sucul e alcoolizat şi mult). Ieşitul la suc a devenit un reflex, fiind a nu ştiu câta regulă pe care animalul social o urmează orbeşte. Oare când o să ne plictisim?

Şi acum să vorbim despre suc în sensul său propriu. Sucul este una din cele mai sinistre băuturi pe care am întâlnit-o vreodată. Cel puţin sucul în forma în care îl găsim predominant. Tot timpul am impresia că beau plastic. Chiar dacă e din sticlă. Plin de chimicale, face sete, lasă un gust naşpa, are un gust naşpa. Pentru că ăsta nu mai e suc, e o chestie care poate da dependenţă şi care în afară de apă nu mai are nimic natural prin ea. Plus că imediat trebuie să dai pe gât un pahar de apă ca să nu mori de sete. Freshurile… Ooooo, da! Astea da! Simţi fructul în pahar. Şi chiar dacă şi astea fac sete, parcă merită apa de după.

Şi acum închei, că m-au chemat nişte prieteni la un Cico. Tjao!

Cine m-a googlit

Una din cele mai interesante feature-uri pe care le oferă trafic.ro e că poţi să vezi ce căutări au dus la tine pe site. Şi fiindcă prezentul blog a acumulat ceva experienţă, hai să vedem cam ce au vrut oamenii să afle în ultimele 20 de zile şi au aflat sau nu de aici. Ideea nu e originală, dar „ne” râdem un pic.

gip girip – ăsta a mers la fix. Găbel, cumva?
bloggin-blogout – m-ai găsit, m-ai plăcut, ce rămâne de făcut?
audi q7 strategia de promovare – se ia un audi q7 şi se promovează.
windstopper – o chestie care stopează vântul. Am, da’ nu de dat.
free youtube – în general, youtubu e free. Mai ştii altul?
cea mai mare bancnota de lira – cu asta m-ai nimerit. Mă bucur că ţi-am fost de folos.
andrei nicusan – prezent
monede galbeni – eu la alea de 50 de bani le zic galbeni. Îţi trebuie pentru parcare?
vacanta de iarna la facultate – acolo ai petrecut-o? Naşpa. Te-au încuiat pe dinăuntru în ultima zi? Bine măcar că ţi-au lăsat netul pornit.
nu mai vreau sa port ochelari – nu mai purta.
inginerii si santa claus – nu văd legătura. Sau tu ştii ceva şi nu zici? Spiriduşii sunt ingineri? Sau renii?
frohe weihnachten – mersi la fel.
urca fata in q7 ca sa dormi bine la noapte – ai învăţat deja versurile?
caracterizare jeep – marcă americană de maşini de teren. Altceva?
tinu urca fata in q7 – nu pot să cred că le fac view-uri ăstora.
portretul moral al lui ghita – care Ghiţă? Caut prin caietele de a doişpea şi îţi trimit.
carucioare la carrefour – sunt. Multe şi proaste.
andrei nicusan blog – da.
piesa happy new year – e o piesă.
caut tip pentru sărbători – păi şi pe 31 zici?
cum se face q7 – nemţeşte. Pe de altă parte, dacă ai o Dacie, nu prea cred că „faci” un q7.
cagula schi – o chestie care stă haios pe vârful capului când o ridici.

Fără pungi de plastic

Primul lucru bun pe 2009 s-a întâmplat deja: nu se mai dau gratuit pungi de plastic în Carrefour. De fiecare dată când treceam pe la case mă îngrozeam încercând să îmi imaginez cam ce cantitate de plastic scuipă zilnic un hipermarket sub formă de căciuli cu toarte pentru consumatori cu capu-n traistă. Că, fiind gratis, normal că omul ia. De obicei mai mult decât îi trebuie. Că „puiul îl pun separat că curge”, că „bananele la pun în două să nu se rupă”, că „mai iau să pun gunoiu-n ele” ş.a.m.d. Imens, imens. Aşa că am făcut şi eu un gest şi mi-am luat frumuşel o sacoşă de hârtie cu 2 lei 60. Numai bună, duce 15 kile, se degradează în 150 de zile şi dacă se strică mi-o schimbă. Nu sunt vreun avar care îşi bagă unghia în gât pentru 50 de bani, cât costă acum clasica pungă de plastic, dar dacă oamenii ăştia se chinuie să ne înveţe/sugereze/constrângă cum să mai curăţăm oleacă oraşele în care trăim, am zis „de ce nu?”. Plus că am conştiinţa împăcată că răzleţele mele aluzii ecologiste nu sunt ipocrizii. Aşa că, de azi, no more plastic bags in my life. Sau mai pe româneşte, fuseră, fuseră şi se duseră.