(Prea) Scurt istoric

Octombrie 2007: diferite părți ale corpului Universității în care îmi fac marea parte a veacului au intrat în renovare. Printre ele și etajul V IV (a se citi ve 4, adică etajul patru din corpul V (ve, nu 5)), adică locul unde se află cam singura sală de curs a catedrei de Automatică. A se remarca momentul declanșării operațiunii, aproape simultan cu începerea cursurilor.

Octombrie 2007-aprox. februarie 2008: cursuri amânate sau abandonate din lipsă de săli, V IV 7 (sala de curs) impracticabilă.

Martie 2008: sala este redată în folosință. Termopane, tâmplărie PVC, mari fițe, proiector fixat de tavan, ecran pentru proiector cu derulare electrică. În loc de bănci, niște mese adunate de prin toate părțile. Pe post de scaune, niște tabureți. Închipuiți-vă cum e să ai două cursuri legate și să le petreci pe un scaun fără spătar.

Cândva după martie 2008 (nu foarte departe): sunt montate băncile cu scaune rabatabile după vreo alte două săptămâni de imposibilitate de utilizare a sălii. În total, fix 100 locuri. Ce se întâmplă dacă presupunem (prin absurd, ce-i drept) că toți studenții (vreo 120) dintr-un an vor pofti să asiste la cursuri?

Martie 2009: igrasia face legea pe tavanul V IV. Am uitat să precizez că e ultimul etaj. Azi au început să cadă bucăți de tencuială. De vreo câteva săptămâni picură rugină din tavan. Oare când va ajunge buba deasupra proiectorului?

Dacă și cu parcă...

Am primit iar o leapșă (chiar dacă Ștefi nu apreciază genul) de la Luana (care e curioasă). Să-mi fie cu iertare dacă pe ici, pe colo n-am putut să o iau foarte în serios. Ce mai tura-vura, here it goes:

If I were a month, I would be October, because it’s next to September.
If I were a day of the week, I would be Tuesday, because you can be sure you find a free table in a bar.
If I were a time of day, I would be 21:45, because it’ s Champions (League) time.
If I were a sea animal, I would be a dolphin, because it’s smart (of course).
If I were a direction, I would be (asta merge bine-n română: ) înainte, că-nainte era mai bine.
If I were a virtue, I would be honesty.
If I were a historical figure, I would be Leonardo da Vinci (does he belong to the category?), because he was truly an encyclopaedic character.
If I were a planet, I would be Mars, because Snickers has too many peanuts.
If I were a liquid, I would be petrol.
If I were a stone, I would be a Flintstone.
If I were a bird, I would be a pigeon, because I like large squares.
If I were a flower/plant, I would be a fully automated industrial plant (omonimia asta).
If I were a kind of weather, I would be snowfall.
If I were a musical instrument, I would be a violin.
If I were an emotion, I would be the fear of the unknown.
If I were a sound, I would be a tennis ball smashed in a silent great arena.
If I were an element, I would be water, becuase it always finds the most effective way to get somewhere.
If I were a song, I would be „Breakfast at Tiffany’s” – Deep Blue Something (tough choice, mi-a luat greu să mă decid din câteva variante).
If I were a movie, I would be (I have no idea).
If I were a tv-series, I would be „Seinfeld”, because I use to speak about nothing.
If I were a book, I would be (hmmm let’s see...) „Concepția președintelui Nicolae Ceaușescu despre noua ordine economică internațională : lucrările sesiunii Institutului pentru problemele unei noi ordini economice internaționale, [București, 4-5 decembrie 1975]” (see reason above).
If I were a fictional character, I would be Nils Holgersson.

If I were a food, I would be some kind of pasta.
If I were a city, I would be Piran (Slovenia).
If I were a taste, I would be a compound one, maybe salty and sweet.
If I were a scent, I would be... I don’t know, but surely not a „sweet” one.
If I were a colour, I would be yellow.
If I were a fabric, I would be suede (no link with Sweden, I really like it).

If I were a word, I would be Supercalifragilisticexpialidocious (v. „Mary Poppins”).
If I were a body part, I would be the brain.
If I were a facial expression, I would be a smile, because... why not?
If I were a subject in school, I would be maths, by far.
If I were a cartoon character, I would be a Flintstone (v. „if i were a stone...”).
If I were a shape, I would be a geoid.
If I were a number, I would be pi pătrat pe 2 (v-așteptați să zic 69, ai?).
If I were a car, I would be a VW Kaefer, because it made history.
If I were an item of clothing, I would be an armor.

Brașovul pe care nu-l vedem

Am și eu un pitic pe creier. Am mania să mă urc în turle peste tot pe unde mă duc. Dacă e posibil, pe trepte. Și îmi place să le număr. Cam nici unul din orașele prin care am zăbovit mai mult n-a scăpat de o examinare îndelungă din vârful vreunei clopotnițe, turn de palat sau mai știu eu ce punct de observație. Nu știu dacă e o pasiune răspândită, dar mie unul îmi place să stau cu orele și să privesc orașele (cunoscute sau nu) în detaliu cu o hartă în mână.

Astăzi mi-am dat seama că nu am făcut niciodată așa ceva în Brașov. Ce-i drept, am fost pe Tâmpa, dar atunci când urci treptele unei construcții printr-o scară cu mici și răzlețe gemulețe, este cu totul altă senzație atunci când ajungi în vârf la lumină. Și am ajuns la concluzia că ar fi momentul ca, după aproape 22 de ani de viețuire în această urbe, să urc în clopotnița Bisericii Negre. Accesul este liber vinerea între orele 9 și 17. Dacă nu săptămâna asta, în cea viitoare sigur merg. Who wanna join?

Și fiindcă tot veni vorba, m-am gândit să redescopăr orașul. Adică să merg în locuri în care nu am fost niciodată sau pe care le-am cam uitat în ultimul timp. Orașul poate părea plictisitor dacă zi de zi îți urmezi drumul de acasă spre unde ai tu treabă și nimic mai mult. Însă eu sunt convins că locuri mici poartă farmecul lor personal. Mă gândesc la biserica Sf. Martin (n-am fost niciodată, deși de ani de zile îmi folosește drept „ceasul din bucătărie”), Cetățuia, Poarta Ecaterina (mult mai frumoasă decât Poarta Schei). Și multe alte locuri care sunt acolo, dar pe care uităm să le privim.

Cum am trecut pe sub frontieră

Tocmai am dat peste o poză de anul trecut, ocazie cu care mi-am amintit de cea mai interesantă traversare a unei frontiere pe care am făcut-o vreodată. Se întâmpla în mina de sare de la Hallein, lângă Salzburg, unde am trecut din Austria în Germania și înapoi pe sub pământ.

Planica

Duminică se încheie cupa mondială de sărituri cu schiurile. Până atunci ne vom delecta cu un regal: cele trei etape de la Planica, Slovenia, unde se află cea mai mare trambulină de zbor din lume (HS 215 metri). Planica este Mecca acestei discipline și locul unde majoritatea sportivilor își stabilesc recordurile personale, asta ca să nu mai vorbim de cel mondial. Un spectacol care merită văzut, mai ales că până în noiembrie ne putem lua adio de la ski jumping/flying.

Din ciclul „cum mi-am pierdut timpul în ultimul timp”

Azi aveam în orar un curs de la 9:25 la 11:05 și un seminar de la 13:10 la 14:50. M-am dus dimineață la facultate, am așteptat să treacă sfertul academic până la 9:40 și proful nu venise. Drept pentru care am hotărât să merg la șprițul academic la o cârciumă din apropiere deși nu sunt un mare amator al alcoolului de dimineață, mai ales pe stomacul gol. Am ras două Stella (nu aia din RocknRolla) preț de vreo oră și jumătate după care am hotărât că seminarul poate să aștepte până săptămâna viitoare, mai ales că foamea era mare. Am intrat la KFC, am ciugulit un meniu de pe acolo, am verificat dacă s-a deschis Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului (presupusa viitoare intrare e încă betonată) și am luat-o agale spre casă. Și uite cum o zi normală de școală s-a transformat într-o zi pierdută cu grație. Și încă nu s-a terminat. Mai presus de toate, pe tot drumul spre casă m-am confruntat cu o ninsoare care bătea mereu din față. Asta așa, ca să îmi fie clar cât de bou am fost că nu m-am dus la schi.

Băi, știi ce-am făcut săptămâna trecută? M-am uitat la filme

De la o vreme am început să mă uit la filme. Nu obișnuiam să fac chestia asta și nici nu pot să dau un motiv precis pentru care m-am apucat, cert e însă că e întotdeauna interesant când descoperi o preocupare nouă. Ce-mi propun e să evit cât mai mult ce a dat Hollywoodul, dar ăsta nu e un angajament 100% pentru că nu se știe niciodată când mă apucă vreun chef de o comedie silly. Să vă zic și vouă ce am văzut în ultimele două săptămâni:

RocknRolla

Nu știu alții cum sunt, dar până la o vârstă dacă mă gândeam la Londra, mă gândeam la Hyde Park, familia regală, double-deckers, cabine telefonice roșii, five o’clock tea. O vedeam ca pe un leagăn al civilizației engleze sobre, curate, detașate. Asta era imaginea mea. După asta au început să ajungă la mine fel de fel de informații legate de „the other side”: junkies, imigranți, probleme sociale, bogătași rusnaci, etc. Asta n-ar fi o problemă dacă între timp nu ar fi devenit un laitmotiv. Parcă prefer totuși Wimbledonul decât o mână de hooligans beți morți ieșiți de la Arsenal-Chelsea. Ok, toate astea nu au făcut însă să nu mă intereseze tema, dovadă că m-am și uitat. Povestea e o țâr’ cam încâlcită și ajungi la un moment dat să te scarpini pe după cap, caz în care o avancronică se poate dovedi utilă, cu condiția să nu-ți povestească tot filmul de-a gata. Altfel, tacâmul e complet: imigranți (Lenny ăla a preluat impecabil culoarea mediului, dacă nu ar fi menționat explicit, n-aș fi zis că nu e băștinaș), gay, drogați. Însă dincolo de toate astea, cel mai reușit și mai autentic personaj mi se pare Uri. Nu poți să nu zâmbești la asemănările mult prea izbitoare ca să fie întâmplătoare dintre el și Roman Abramovici (parcă și seamănă un pic, n-ați zice?). Piesa în jurul căreia se învârte toată acțiunea e până la urmă tabloul norocos al lui Uri, care până la urmă nu apare niciodată un film. La o adică, de ce naiba să mai plătești un om să ți-l picteze, când poți foarte bine să plimbi prin cadru o ramă (interesantă alăturare de cuvinte) și un șevalet și să le arăți doar din spate?

A, să nu uit: știți cum e tradus „London” în subtitrarea pe care am luat-o eu de pe net? „London”, cum altfel? )

Nuntă mută

Filmul regizat de Mălăele merită văzut. Dacă de la o vreme ne-am obișnuit să ne plângem de milă prin intermediul cinematografiei despre cât de oropsiți am fost noi în anii târzii ai comunismului sau despre ce greu ne-a fost în tranziție, în „Nuntă mută” ne întâlnim cu zorii comunismului. Cu toate astea, filmul nu lasă acel gust slinos de autocompătimire întâlnit de exemplu în „4,3,2”. „Nuntă mută” e un film la care se râde, se râde mult și copios, dar care este totuși povestea unei tragedii transpusă într-o cheie absurdă. Povestea e simplă: o nuntă dintr-un sat românesc se întâmplă să fie în aceeași zi cu moartea „tătucului” Stalin, iar desfășurarea acesteia este interzisă din cauza celor șapte zile de doliu național impus în toate țările de dincoace de Cortina de Fier. Pentru mai multe detalii, recomand să vedeți filmul. Scena nunții este de-a dreptul absurdă și totodată încărcată de tristețe. Personajele au substanță, fie că este vorba de țărani aprigi, activiști de partid ofițeri sovietici sau primari incompetenți și hâtri (în rama contemporană care deschide și închide filmul).

Singurul lucru care, după părerea mea, putea să lipsească este o scenă de pe la mijlocul filmului în care supranaturalul este la el acasă și care nu are o mare miză în desfășurarea acțiunii. Oricum, una peste alta, este un suflu nou adus în cinematografia românească, iar Mălăele merită toate aplauzele.

Quantum of Solace

L-am văzut la a treia încercare. Prima dată a fost la cinema în săptămâna lansării, dar am preferat să mai amân decât să stau în primele rânduri și să citesc subtitrarea ca și cum m-aș uita la tenis din lateralul terenului. A doua oară a fost la un prieten din București, dar de astă dată m-a răpus somnul după 20 de minute. Și acum am zis că a venit momentul.

Cam ce ar fi de spus? Față de alte filme, Bond nu are atâtea gadget-uri care depășesc orizonturile științei, nici atâtea mașini, la fel cum nu are nici la fel de multe femei. Singurul punct la care poate concura cu versiunile mai vechi ar fi coloana sonoră și varietatea geografică a locurilor prin care se învârte Bond (Siena, Bregenz, Bolivia, Kazan și o țară central americană care, dacă îmi aduc bine aminte, e Haiti). Mie unul mi s-a părut un Bond cam răsuflat, cu o poveste la fel de copilăresco-neverosimilă ca de obicei. Iar șablonul este respectat și de această dată: Bond e în misiune, o face de oaie, serviciile secrete britanice îi retrag „prerogativele”, el nu se lasă bătut și o ia pe cont propriu, îi dovedește pe băieții răi, după care toată lumea e fericită că ăla căruia îi dăduseră șutul în fund îi scoate din nou din oala cu sarmale. Pe de altă parte, trebuie să admit că mobilul acțiunii este cât de cât original. Cine s-ar fi gândit că apa poate fi o resursă vizată de mafioți? Un + pentru asta. Dintre toți care se învârt prin film, mie unul îmi place Judi Dench în rolul lui M. Serios. În rest n-ar mai fi mare lucru de spus.

Slumdog Millionaire

Da. Ăsta da. S-ar putea spune că povestea e oarecum telenovelistică, dar mie mi-a plăcut. Nu e un film lacrimogen, nici teatralizat. It’s just a story. Bineînțeles că happy-end-ul e previzibil și puțin probabil, dar de multe ori îmi zic că poate e mai bine așa. Cel mai frecventă replică pe care am auzit-o legată de filmul ăsta este „domn’e, dar aia nu e întrebare de 20 de miloane de rupii” (care, pentru cine întreabă, înseamnă 388008,53 dolari). Păi nu e. Dar nu despre asta e vorba până la urmă.

PS: Pentru cine nu știe de unde vine titlul postului, uitați-vă aici:

Să mai facem bășcălie de o reclamă

E o reclamă pe TV la Raiffeisen în care o tanti umblă liniștită pe stradă și dintr-o dată poșeta începe să se smucească spre filiala băncii. Se tot smucește poșeta cu tanti după ea, până când banii dinăuntru evadează și se reped în bancă. Ideea e că – vezi, Doamne! – banii au dus-o cel mai bine la Raiffeisen. Pentru cine consideră că am explicat ca un retardat, uitați-vă la clip (de la iqads):

Acum stau și mă gândesc. Oare ce ar trebui să fac eu ca banii să se simtă cel mai bine la mine acasă și, eventual, să își mai aducă și niște prieteni? Să îi țin cu homar, șampanie, somon și icre negre? Aș putea la o adică să le pun filme bune, aer condiționat și eventual să le mai aduc din când în când niște parașute d-alea de lire. Alte idei?

Pe de altă parte, dacă o apuc pe drumul ăsta mă văd peste vreo doi ani exilat în bucătărie cu pernă cu tot, iar bandiții ăștia de bani tolănindu-se în fotoliu, frecându-se pe burtă și uitându-se la Champions League cu lada de bere lângă. Sau poate cu Veuve Cliquot-ul în frapiera din care picură pe covor. Și uite că fără să vreau am imaginat un alt clip, de data asta al unei campanii de atitudine care ar putea să se cheme „Nu deveni sclavul banilor”. Asta așa, fără legătură cu subiectul.

Viață de ruj

Leapșă primită de la Luana (cică trebuie să scriu o poveste despre un ruj):

A fost odată un ruj care, de când a ieșit de pe linia de producție a unei renumite firme franceze, a visat să aibă o femeie frumoasă. Sau, mai bine zis, femeia să îl aibă pe el. O actriță, o cântăreață, o dansatoare sau ceva asemănător, dacă s-ar putea. Și, ca orice bărbat, visa deja la buzele respectivei domnișoare, închpuinduși-le în felurite imagini, care mai de care mai suave. Plin de speranță și încrezător în norocul său s-a așezat cuminte într-o cutie alături de alți colegi de-ai lui. Trebuie spus că modestia nu era una dintre calitățile sale definitorii, crezându-se cel mai roșu dintre toți deși, desigur, nu exista nici un motiv rațional care să-l îndreptățească la așa ceva. A urmat un drum obositor cu avionul în timpul căruia nu prea a putut să se miște din cauza aglomerației. În plus, nici nu a văzut mare lucru pe geam, cutia sa fiind făcută dintr-un carton – surprinzător – opac.

De plictiseală, a început să se gândească unde a crescut copacul din al cărui lemn a fost făcut acest carton. Dar nu putea să facă decât presupuneri. Probabil că era un copac francez. Poate că era din sud, din Var. Dacă era din Var, oare avusese norocul să crească pe o coamă de unde să vadă, departe, Mediterana? Sau poate era din Alsacia, Ile-de France sau de pe Valea Loarei. Poate că a stat la o margine de drum pe care a trecut într-o vară Turul Franței. Poate că în dreptul lui a evadat din pluton un ciclist de prin partea locului care a vrut să treacă prin fața casei părintești din poziția de „tete de la course”. Sau poate că acolo plutonul a înghițit protagoniștii unei evadări nereușite. Dar cine știe? Rujul nostru era un tip rațional care știa foarte bine ce vrea de la viață, așa că era oarecum deplasat pentru el să se lanseze în astfel de reflecții fără nici un fond.

Într-un târziu, avionul a aterizat pe un aeroport îndepărtat – judecând după durata zborului - de Franța natală. A urmat un drum scurt cu tirul, apoi o dubiță mai mică, un portbagaj de break și, în fine, căldura unui depozit de magazin de lux. Era un loc în care fel de fel de mirosuri fine se amestecau și care nu făceau decât să anticipeze rafinamentul care îl va întâmpina „în față”, așa cum repetau niște voci care se tot apropiau și depărtau. Asta la început; pentru că mai târziu singurul lucru pe care îl produceau era o cruntă durere de cap. Și ca și cum nu era de ajuns, o mână distrată a luat cutia, a deplasat-o câțiva metri prin aer și a așezat-o cu fața în jos, uitând-o preț de vreo oră. Acum tot sângele i se aduna în capul deja dureros, făcându-l să devină și mai roșu decât era.

Chinul a fost curmat de o altă mână care a răsucit cutia în poziția corectă și a deschis-o. Lumina a pătruns în cutie și, deși era o lumină artificială cu o intensitate obișnuită pentru un magazin de un asemenea rang, nu a putut distinge nimic în jur preț de câteva minute după orele petrecute într-un întuneric perfect. Când s-a obișnuit și a putut ține ochii deschiși, a realizat că mâna salvatoare aparținea unei frumoase domnișoare. Ce mai tura-vura, se poate spune că era întruchiparea visurilor sale. Nu era nici artistă, nici prezentatoare TV, dar la urma urmei, ce nevoie avea el de o femeie celebră? Ce dacă era o simplă vânzătoare? Și a început să spere. Dacă din întâmplare era tocmai ziua de salariu a domnișoarei? Și dacă, tot din întâmpare, i se terminase rujul de aceeași nuanță ca și el? Vânzătoarea a început să îi aranjeze pe colegii lui. La final, pe el l-a pus deoparte. Era în culmea fericirii. Visul era pe care să i se îndeplinească. Viața lui era aranjată. Se îmbujorase de emoție și din nou devenise mai roșu decât a ieșit pe poarta fabricii.

...

Ajuns bătrân, rujul nostru era din ce în ce mai scund și pe zi ce trece părea că va dispărea complet. Până și literele de pe sticker-ul care i-a fost aplicat în ziua sosirii în magazin erau șterse de la atâtea atingeri. „T”-ul inițial era absolut invizibil și cu greu se mai putea citi doar „...ESTER”. Avusese o mulțime de femei în viața lui, dar cele mai multe nu i-au permis decât să le sărute dosul mâinii. Înainte să-și dea duhul, a emis următoarea cugetare: „Până la urmă am fost un gentilom, spre deosebire de semenii mei; deși am avut atâtea femei, niciodată nu m-am amestecat în poșeta vreuneia.”

PS: Basically @Luana: Inițial am avut ideea să mă joc și să încerc să scriu o „poveste în 89 de cuvinte” de genul celor din Esquire. Dar nu am reușit să mă încadrez de nici o culoare. Whatever... Acum, că am scris-o, tare sunt curios cam cum te gândisei tu să arate povestea asta :D.

Da' cu calul ce-ați avut?

Șirul incidentelor aviatice minore din ultimii ani din România a fost completat sâmbătă la Timișoara, când un caricioplan Saab al Carpatair a aterizat la Timișoara fără ca trenul de aterizare anterior să se deschidă, adică doar pe roțile din spate și pe burtă. Pilotul a făcut cerculețe deasupra orașului timp de o oră și jumătate până s-a consumat combustibilul pentru ca riscul unui incendiu la sol să fie minimizat. N-aș scrie despre acest eveniment dacă nu aș avea două lucruri pe care țin neapărat să le semnalez.

În primul rând, este foarte interesant că acest incident este strâns legat de unul anterior. Pentru cine nu își mai aduce aminte, în decembrie 2006 un avion al Carpatair a lovit cu trenul de aterizare un cal imediat după desprinderea de pe pista aeroportului din Bacău. Da, un cal. Și nu cred că era Pegas care aștepta aprobarea pentru decolare. Iată o nouă abordare a confruntării între mijloacele de transport moderne și cele clasice. Ei bine, ieri am aflat cu surprindere că avionul cu pricina este exact același cu cel care a aterizat pe burtă la Timișoara. Cică după întâmplarea cu Pegas cei de la Carpatair au ajuns la concluzia că nu este necesară nici o investigație tehnică a părții colizionate și au închis cazul. Pentru ca, după doi ani și două luni, același avion să aibă o problemă cu deschiderea trenului de aterizare. Cum sună asta?

În al doilea rând, este absolut necesar de sesizat calitatea profesională și pregătirea piloților care au adus avionul la sol cu o îndemânare care nu are multe deosebiri față de artă. Dincolo de gafele și ignoranța care a condus la această situație rămâne profesionalismul acestor oameni. Felicitări!