Viață de ruj

Leapșă primită de la Luana (cică trebuie să scriu o poveste despre un ruj):

A fost odată un ruj care, de când a ieșit de pe linia de producție a unei renumite firme franceze, a visat să aibă o femeie frumoasă. Sau, mai bine zis, femeia să îl aibă pe el. O actriță, o cântăreață, o dansatoare sau ceva asemănător, dacă s-ar putea. Și, ca orice bărbat, visa deja la buzele respectivei domnișoare, închpuinduși-le în felurite imagini, care mai de care mai suave. Plin de speranță și încrezător în norocul său s-a așezat cuminte într-o cutie alături de alți colegi de-ai lui. Trebuie spus că modestia nu era una dintre calitățile sale definitorii, crezându-se cel mai roșu dintre toți deși, desigur, nu exista nici un motiv rațional care să-l îndreptățească la așa ceva. A urmat un drum obositor cu avionul în timpul căruia nu prea a putut să se miște din cauza aglomerației. În plus, nici nu a văzut mare lucru pe geam, cutia sa fiind făcută dintr-un carton – surprinzător – opac.

De plictiseală, a început să se gândească unde a crescut copacul din al cărui lemn a fost făcut acest carton. Dar nu putea să facă decât presupuneri. Probabil că era un copac francez. Poate că era din sud, din Var. Dacă era din Var, oare avusese norocul să crească pe o coamă de unde să vadă, departe, Mediterana? Sau poate era din Alsacia, Ile-de France sau de pe Valea Loarei. Poate că a stat la o margine de drum pe care a trecut într-o vară Turul Franței. Poate că în dreptul lui a evadat din pluton un ciclist de prin partea locului care a vrut să treacă prin fața casei părintești din poziția de „tete de la course”. Sau poate că acolo plutonul a înghițit protagoniștii unei evadări nereușite. Dar cine știe? Rujul nostru era un tip rațional care știa foarte bine ce vrea de la viață, așa că era oarecum deplasat pentru el să se lanseze în astfel de reflecții fără nici un fond.

Într-un târziu, avionul a aterizat pe un aeroport îndepărtat – judecând după durata zborului - de Franța natală. A urmat un drum scurt cu tirul, apoi o dubiță mai mică, un portbagaj de break și, în fine, căldura unui depozit de magazin de lux. Era un loc în care fel de fel de mirosuri fine se amestecau și care nu făceau decât să anticipeze rafinamentul care îl va întâmpina „în față”, așa cum repetau niște voci care se tot apropiau și depărtau. Asta la început; pentru că mai târziu singurul lucru pe care îl produceau era o cruntă durere de cap. Și ca și cum nu era de ajuns, o mână distrată a luat cutia, a deplasat-o câțiva metri prin aer și a așezat-o cu fața în jos, uitând-o preț de vreo oră. Acum tot sângele i se aduna în capul deja dureros, făcându-l să devină și mai roșu decât era.

Chinul a fost curmat de o altă mână care a răsucit cutia în poziția corectă și a deschis-o. Lumina a pătruns în cutie și, deși era o lumină artificială cu o intensitate obișnuită pentru un magazin de un asemenea rang, nu a putut distinge nimic în jur preț de câteva minute după orele petrecute într-un întuneric perfect. Când s-a obișnuit și a putut ține ochii deschiși, a realizat că mâna salvatoare aparținea unei frumoase domnișoare. Ce mai tura-vura, se poate spune că era întruchiparea visurilor sale. Nu era nici artistă, nici prezentatoare TV, dar la urma urmei, ce nevoie avea el de o femeie celebră? Ce dacă era o simplă vânzătoare? Și a început să spere. Dacă din întâmplare era tocmai ziua de salariu a domnișoarei? Și dacă, tot din întâmpare, i se terminase rujul de aceeași nuanță ca și el? Vânzătoarea a început să îi aranjeze pe colegii lui. La final, pe el l-a pus deoparte. Era în culmea fericirii. Visul era pe care să i se îndeplinească. Viața lui era aranjată. Se îmbujorase de emoție și din nou devenise mai roșu decât a ieșit pe poarta fabricii.

...

Ajuns bătrân, rujul nostru era din ce în ce mai scund și pe zi ce trece părea că va dispărea complet. Până și literele de pe sticker-ul care i-a fost aplicat în ziua sosirii în magazin erau șterse de la atâtea atingeri. „T”-ul inițial era absolut invizibil și cu greu se mai putea citi doar „...ESTER”. Avusese o mulțime de femei în viața lui, dar cele mai multe nu i-au permis decât să le sărute dosul mâinii. Înainte să-și dea duhul, a emis următoarea cugetare: „Până la urmă am fost un gentilom, spre deosebire de semenii mei; deși am avut atâtea femei, niciodată nu m-am amestecat în poșeta vreuneia.”

PS: Basically @Luana: Inițial am avut ideea să mă joc și să încerc să scriu o „poveste în 89 de cuvinte” de genul celor din Esquire. Dar nu am reușit să mă încadrez de nici o culoare. Whatever... Acum, că am scris-o, tare sunt curios cam cum te gândisei tu să arate povestea asta :D.