(In)Cultura de masă

Actul de a citi o carte nu te transformă automat în intelectual; la fel cum este absolut necesar ca nu doar intelectualii să pună mâna pe o carte. După părerea mea, problema nivelului de cultură al unei țări este asemănătoare cu cea a nivelului de trai. Adică nivelul de cultură nu este dat de valoarea elitelor sale, așa cum nu este dat nici de ignoranța păturii inferioare. Orice țară are un Porumbescu, un Brâncuși ș.a.m.d., la fel cum orice țară are procentul ei de analfabetism. Însă cu adevărat reprezentativ mi se pare nivelul marii mase.

Suntem în eroare dacă lăsăm actul cultural doar pe seama celor plătiți pentru asta și dacă, clamând că nu avem o profesie considerată intelectuală, cădem în ignoranță. Este atât de plăcut să întâlnești fel de fel de oameni simpli cu care să ai subiecte de conversație din cele mai diverse. Este drept că noi păstrăm moștenirea generației crescute în anii puterii clasei muncitoare, deprinsă să fie ignorantă, să acționeze repetitv după un algoritm devenit automatism. Dar de ce să nu profităm de șansa oferită de liberul acces la informație și de libera circulație pentru a ne cultiva pentru plăcerea și curiozitatea personale? Regretabil este că întâlnesc în rândul celor tineri acest gen de „închidere” a spiritului, cel mai adesea verbalizată în replici de tipul „Dar ce-s eu? Intelectual, să citesc cărți?” Cine zicea că trebuie să fii intelectual? Este de ajuns să găsești plăcerea și, de ce nu?, ambiția de a ști cât mai multe. Însă curiozitatea multora este prea inhibată. Mie unul mi se pare absolut naturală această curiozitate și dorință de a aduna un volum cât mai mare de informații felurite. Dar probabil că sunt oameni care rămân cu angoasa anilor de școală când erau bombardați cu informație și obligați să o asimileze fără să li se ofere posibilitatea de a selecta după propriile dorințe și care sunt reticenți la orice fel de acumulare de cunoștințe chiar după ani buni.

În fine, fie că vrem, fie că nu vrem, nivelul culturii celor mulți se vede. Pe stradă, la cârciumă, în tren și cam în orice loc unde se adună oameni și unde se vorbește. Iar soluția nu poate fi dată de nici un guvern, de nici o strategie, de nici o campanie. Nu știu dacă e bine sau nu, dar schimbarea poate veni doar din om, din lărgirea orizontului său și din voința de a și-l lărgi.

Detalii despre mine (leapșa zilei)

Uite o ocazie numai bună să ies din blogo-letargia asta în care zac de ceva timp. Fapt e că de când am scăpat de sesiune funcția de gândire mi-a fost mult inhibată și se manifestă doar atât cât să îmi asigure supraviețuirea (cât să fac corelația spațială astfel încât lingura să ajungă în gură cu capătul corect). Serios vorbind, în ultimele zile am cunoscut o lene intelectuală înspăimântătoare și n-am mai gândit deloc pentru mine. Până și cele câteva zeci de pagini pe care le-am citit din volumul 2 al „Arhipelagului Gulag” au fost mai degrabă un divertisment beletristic decât un mobil pentru a gândi.

Dar să nu divagăm. Pretextul textului (scuzați text-text-fonia) de azi e o leapșă (cică așa se cheamă, am învățat azi un termen nou) propusă de Luana. E un fel de joc gen „să completăm pe linia punctată”, exercițiu de autocunoaștere și de autosinceritate, aș zice. Ia să vedem ce iese:

SUNT un cetățean căruia îi place să respecte regulile, dar speriat de ideea de a fi „just another face in the crowd”. Paradox?

AȘ VREA să fiu în stare să îmi gestionez timpul mai eficient.

PĂSTREZ o bancnotă de 20 de coroane suedeze, un bilet de la FC Brașov-Inter Milano, un pix cu o anumită semnificație, vrafuri de hărți, pliante, prospecte, broșuri din locurile pe unde am umblat.

MI-AȘ FI DORIT să am voce cât de cât.

NU ÎMI PLACE să mi se urce cineva în cap.

MĂ TEM de apă și câini.

AUD tot timpul ceva. Ați observat că niciodată nu e complet liniște?

ÎMI PARE RĂU că de multe ori sunt ciufut.

ÎMI PLACE să mi se cânte-n strună.

NU SUNT un bun membru de echipă.

DANSEZ cum vorbește Băsescu engleza.

NICIODATĂ nu aș fi fost suficient de disciplinat încât să practic un sport la nivel profesionist.

PAR arogant la început.

PLÂNG nu.

NU SUNT ÎNTOTDEAUNA sigur că știu ce vreau.

NU ÎMI PLACE DE MINE când te las să mă lași.

SUNT CONFUZ când vine vorba de plecat din țară cu alt scop decât turistic. Dar mi-aș dori.

AM NEVOIE de confort financiar. Na, că am zis-o, dar eram ipocrit dacă n-o ziceam.

AR TREBUI să mă gândesc unde naiba îmi fac masterul.

De unde atâta democrație?

Regimurile politice din America Latină au avut mereu ceva aparte. Guvernate mai degrabă de porniri instinctuale individuale sau colective și mai puțin de rațiuni strategice sau – Doamne ferește – democratice, acestea au stat mai tot timpul sub semnul influenței, a corupției, a infracționalității și a unui populism de fațadă. Tipic latin, n-ai ce-i face. Ultima dovadă – referendumul de duminică din Venezuela. Ce democrație, ce măsuri de protecție a suveranității statului? Nimic, s-a șters cu ele pe jos.

Pentru cine nu e la curent, un scurt rezumat: președintele Hugo Chavez, aflat în funcție din 1998, ar urma să își încheie al doilea mandat (și ultimul la care are dreptul) în 2013. Și ce s-a gândit omul? Să convoace un referendum prin care să modifice constituția astfel încât să poată candida de un număr nelimitat de ori, a doua oară după ce tentativa precedentă din 2007 a eșuat. Ei bine, de data asta referendumul a trecut cu aproximativ 55% din voturi, așa că Chavez, cel care a modificat fusul orar al Venezuelei cu un sfert de oră din cauza ambiției de a nu avea aceeași oră cu coasta estică a Statelor Unite, va putea fi președinte mult și bine de acum încolo dacă poporul îl va alege. În lipsa unor dovezi care să o contrazică, pornim de la prezumția că votul nu a fost fraudat, deși se spune că observatorul desemnat de Parlamentul European a fost expulzat din Venezuela sâmbătă „din cauza unor declarații ofensatoare pentru puterea de la Caracas”. Cam astea ar fi, pe scurt, faptele.

Nu știu alții cum sunt, dar noi, ăștia mai din Europa am învățat încă de prin școala generală cum că un stat de drept ar trebui să prevină pericolul instaurării unei dictaturi personale prin interemediul constituției, singura lege ale cărei modificări sunt în mod necesar validate de votul popular. Cu alte cuvinte, cetățenii au pârghia necesară pentru a evita ca puterea să schimbe regulile în timpul jocului. Or, Venezuela ce a făcut? A spălat pe jos cu principiile democrației, expunându-se unui mare pericol. Stai și te întrebi cum este posibil ca, în secolul 21, un popor să comită o astfel de imprudență. Eu găsesc explicația în nivelul scăzut de informare și de educație politică și civică a celor 55% care au votat pentru. Pur și simplu, nu poți cere unor oameni să țină cont de niște principii elementare dacă acestea le sunt total străine, dacă nu fac parte din orizontul lor de interes sau dacă nu au auzit niciodată de ele. Ceea ce cred că este cazul Venezuelei, unde discursurile populiste ale lui Chavez au zgândărit coarda sentimentalo-patriotică a locuitorului favelei (de unde să îi pretinzi acestui ins primitiv prudență și viziune pe termen lung?) prin invocarea obsesivă a „continuării revoluției bolivariene”.

De azi înainte, Chavez are orizontul larg deschis către o „domnie” la fel de „luminoasă” și îndelungată precum cea a bunului său prieten Fidel Castro. Fascinantă America Latină, isn’t it?

4X4=2X4?

Mă supără miturile dezvoltate în jurul mașinilor cu tracțiune integrală și al feluritelor sisteme electronice cu care sunt dotate mai toate mașinile din ziua de azi. Aceste mituri sunt dezvoltate parțial de producători prin campaniile publicitare, dar mai ales de înșiși posesorii acestor vehicule care au impresia că dacă mașinile lor sunt echipate cu ASR, ABS, ESP sau MȘC (Mai Știu eu Ce) și dacă, pe deasupra, mai sunt și 4X4, acestea se transformă în niște mijloace de locomoție indiferente la condițiile de aderență. Ei bine, am o veste proastă pentru ei: tracțiunea integrală și ajutoarele electronice împing puțin limita aderenței până la care deplasarea este posibilă. Să o luăm sistematic: tracțiunea pe patru roți poate aduce un plus doar când aderența variază pe spații mici și, atunci, într-adevăr, șansele ca una din roțile motoare să prindă uscat sunt mai mari. În schimb, dacă suprafața alunecoasă este întinsă, poți să ai tracțiune și pe roata de rezervă că efectul este același. Unde patinează două, de ce n-ar patina patru? Cât despre sistemele anti-patinare, acestea își fac treaba până la un anumit nivel al aderenței. Să nu creadă nimeni că te scot de oriunde. În cel mai rău caz, vor face ca nici una din roți să nu se învârtă atunci când aderența tinde către 0.

Alt mit auto este cel al cauciucurilor de iarnă. Cu ce se deosebesc aceste cauciucuri de cele de vară? Simplu: prin profilul crestăturilor de pe fața de rulare care este în așa fel desenat încât în timpul deplasării să arunce zăpada care altfel s-ar lipi de cauciuc. Zice-se că cică ar fi realizate dintr-un altfel de material. E posibil, nu zic nu, dar nu cred că s-a descoperit încă materialul M pentru care coeficientul de frecare M-asfalt să fie egal cu coeficientul de frecare M-gheață.

Toate aceste convingeri mi-au fost întărite ieri dimineață când am văzut două așa-zise mașini de teren (un Mitsubishi Pajero și un VW Touareg) împotmolindu-se după ce au parcurs 10 metri din panta pe care o văd de pe geam. Păi, bravo, nu era vorbă că poți să mergi cu SUV-urile astea pe oriunde? Vă dovedește o amărâtă de ninsoare? Vaaaaai! Au încercat oamenii de vreo 2-3 ori după care au făcut cale întoarsă. Și ce se mai învârteau toate alea 4(X4) roți în gol! Cum s-ar zice, myth – busted. Repet: toate aceste dotări permit rezolvarea câtorva situații care ar fi nasoale pentru o mașină fără așa ceva. Dar de aici și până la a te arunca pe oriunde în orice condiții și a crede că poți să treci cu bine e cale lungă.

I'm a grammar freak

Dacă mai găsesc într-un curs cuvântul „apare” acolo unde ar trebui să fie „apărea” (de ex. „va apare” - greșit), o să îmi iasă fire albe. Ca să nu mai vorbesc de un curs în care apărea peste tot „să aibe” în loc de „să aibă”. Parcă eram totuși într-un mediu universitar...

Străzi, bulevarde și cum le cheamă pe ele

Întotdeauna mi s-a părut interesant modul în care un oraș își denumește străzile, bulevardele, piețele, etc. Există cel puțin două categorii de denumiri – clasice, le-aș zice – cu o puternică încărcătură simbolică. Acestea sunt datele istorice (de ex. 1 Decembrie) și numele de personalități (de ex. Mihai Eminescu). Ele dau o serie de indicii despre setul de valori pe care le are o comunitate (fie ea națională, regională sau locală). Cel puțin la nivel oficial/formal; adică e unanim acceptat că, de exemplu, Nicolae Iorga a fost o mare personalitate a culturii române care merită să dea numele unei străzi. Măcar atât. Pe de altă parte, un fapt e că majoritatea populației, în 99% (estimare proprie, nu există studii științifice care să susțină acest procent) din cazurile de pomenire a numelui străzii Nicolae Iorga, nu stă să contemple și să evoce opera și activitatea acestuia. Cu alte cuvinte, atunci când e vorba de toponimice, nu există nici o diferență între Nicolae Iorga și castani. Dar, desigur, rămâne valoarea simbolică a denumirii.

Interesant este și modul în care toponimicele reflectă simbolurile acceptate la nivel oficial la un moment dat. Adică felul în care acestea se modifică odată cu marile schimbări istorice. Să privim nu mai departe de 1989 la cazul Brașovului unde existau străzi, bulevarde și piețe cu nume precum Karl Marx, Lenin, 7 noiembrie, 23 august, care au fost urgent schimbate după revoluție.

N-am de gând să emit acum un studiu asupra alocării numelor străzilor, dar am făcut ocolul acesta logic pentru a ajunge la o chestiune absolut punctuală care mă face să îmi pun unele întrebări. Este vorba despre două toponime pe care le-am întâlnit în decursul timpului și care mi-au rămas în minte oarecum prin ineditul lor prin prisma istoriei.

Unul din ele este Karl-Marx-Platz din Berlin (posibil să existe și în alte orașe din zona culturală germanică și nu numai). Ok, deci noi am dat plăcuțele cu „str. Karl Marx” la topit cu o furie și o exuberanță nebune imediat după victoria revoluției din decembrie, în timp ce nemții au considerat că Marx merită în continuare să dea numele unei piețe din capitală. Cine greșește? La urma urmei, Marx a fost un teoretician al unei doctrine politice care, întâmplător, este astăzi căzută în dizgrația europenilor. Însemană asta că studiile sale și activitatea sa științifică au o valoare mai coborâtă decât o aveau în urmă cu 20 de ani? Pe partea cealaltă, este drept că sistemul care a terorizat aproape o jumătate de continent se revendică de la Marx și ura oarbă (și naivă, aș îndrăzni să zic) se revarsă acum asupra tuturor simbolurilor socialismului. Până la urmă, rămâne întrebarea: cine a procedat corect?

Al doilea este strada Iosip Tito din orașul ăla croat care are același nume cu moneda din Botswana. Pentru cine nu știe, Tito a fost un fel de Ceaușescu, dar iugoslav. Mă întreb cum ar fi la noi dacă vreun primar mai de provincie (poate din Scornicești, de ce nu?) ar avea inițiativa să denumească o stradă „Nicolae Ceaușescu”. Singura rațiune pe care o întrevăd în alegerea croaților este faptul că ei văd în Tito un personaj istoric, nu un tiran. Și mai văd un lucru: capacitatea lor de a trece peste ura istorică și de a recunoaște personajele care marchează anumite perioade. Este important să menționăm că vorbim despre un popor aprig, cunoscut pentru dârzenie și „răutate”.

Acestea sunt doar două exemple, poate există mai multe. Important este că pe mine m-au făcut să mă gândesc la unele lucruri. Dacă cumva v-am provocat la meditație, vă invit să-mi transmiteți și mie concluziile la care ați ajuns. După cum vedeți, eu m-am cam ferit să trag vreuna.

Ce găseam în SUA pe vremea lui Bush

Răsfoiam deunăzi un folder cu niște poze mai vechi de prin State și m-am distrat tare când am dat peste asta:

E făcută undeva într-o alimentară gen colțul străzii parcă în Washington, dar nu mai știu sigur.