Metode de securizare și autentificare

De când îl lovește năpasta și nimerește în clasa întâi, omul intră într-un sistem diabolic de evaluare despre exhaustivitatea căruia s-ar putea dezbate mult și bine. Dar nu asta e ideea. Ideea e că una din marile preocupări ale evaluatorului e să se asigure pe cât posibil că ceea ce notează sunt într-adevăr aptitudinile și cunoștințele vizate. Mai ales când vine vorba de evaluarea scrisă. Mai pe românește, cum dracu’ facem să nu copieze unii de la alții blestemații ăia de plozi? (Care, de la o vârstă, devin „domnii studenți”, dar cu toată emfaza, tot la fel de susceptibili rămân. Și, la o adică, pe bună dreptate) Prin ciclul primar se pun abecedare ridicate și sprijinite în coperțile ușor deschise între colegii de bancă. Plus metode psihologice gen „dacă te prind, vii mâine cu taică-tu la școală”. Mai încolo profu’ devine mai vigilent, prin liceu începe să dea subiecte pe rânduri, model care va fi desăvârșit în facultate. Și uite cum am ajuns unde intenționam să ajung. În învățământul superior aranjarea studenților în bănci a devenit un fel de ritual fără de care examenul nu poate începe. Nu știu dacă are vreun substrat mistic, poate dacă mă infiltrez în masonerie voi afla, dar cert e că pentru unii profi e o religie. Și, dacă stau să mă gândesc, celor de la facultățile tehnice nici nu le vine așa greu, dat fiind că au ceva habar de teoria matricelor. Dar, bineînțeles că nu e valabil pentru toți. Avem și aici tipologii:

Superficialul: la el studenții stau după bunul plac, claie peste grămadă, primesc cu toții același subiect. Are încredere în buna-credință a studenților. Big mistake. Nu este superstițios, așa că examenul poate decurge foarte bine fără ritualuri prealabile.

Neinițiatul: are o procedură, însă cu multe fisuri. Are timp să se perfecționeze. Face o vagă distribuire a studenților, mai mult de ochii lumii. De obicei pregătește două subiecte și își împarte studenții pe două rânduri sau două coloane alternate. Metoda are limitele ei, pentru că tot vei avea pe cineva cu același subiect cu tine, fie în lateral, fie în față și în spate.

Minuțiosul: concepe un algoritm de distribuire în spațiul 2D astfel încât, dacă s-ar putea, nu ai avea vreun coleg cu același subiect pe o rază de 3 mile marine și 500 de yarzi. Nu reușește, dar către asta tinde. Deocamdată realizează un caroiaj astfel încât orice pătrat alcătuit din patru studenți va conține patru subiecte diferite.

Versatul: fiecare student primește alt subiect. Acest tip este de cele mai multe ori și politically correct: își invită fiecare student să își tragă la sorți propriul subiect.