Dimineți brașovene

M-am trezit ieri pe la 5:30. Aveam examen la 8, dar m-am gândit să ajung pe la 7:30. Și cam întotdeauna mă trezesc cu două ore înainte. Nu-mi place să fiu pe fugă dimineața și nici să ies chiaun pe ușă. Deci a sunat alarma la 5:30. Dacă era o zi normală de curs, m-aș fi gândit serios dacă nu e mai bine să mai dorm două ore și să mă duc direct la al doilea curs. Dar așa, ce să faci? Păi, următorul gând ar fi să iei mașina. Mai sforăi juma’ de oră. Păi bine, prietene, și cu convingerile tale cum rămâne? Alea cu mersul pe jos, cu poluarea, cu sănătatea? Huh, ce ziceai...? Deci pică și planul B. Pe de altă parte, mă gândesc că se lungește ziua și o să fie tot mai rare ocaziile pentru o plimbare nocturnă dimineața. Așa că sar în picioare. Parcă se mai scutură și somnul de pe mine. Varianta cu mașina iese complet din calcul, de acum și să vreau și nu mai adorm în următoarele 30 de minute. Urmează tabieturile zilnice. Am citit undeva că un pahar de vin roșu e excelent dimineața. Cică îți dă energie, bla bla. Cam ca și cafeaua de dimineață. Dar eu nu prea mai beau cafea. Tot din motive de sănătate. Vin, doar alb. Maxim demisec. Deci nu e pentru mine. Un pic de televizor, deschid frigiderul și mai ronțăi una-alta (nu pot să mănânc un mic dejun propriu-zis așa devreme), igiena de rigoare și mă întorc la mine în cameră. Ia să vedem câte grade sunt la geam. 6. Dau să mă-ntorc, dar mă uit mai bine pe geam. Mi se păruse mie ceva. Plouă. Parcă varianta cu mașina îmi surâde din nou. Dar stai. Nu mă lăudam eu că îmi place să merg prin ploaie? Și chiar așa e. Atunci de ce să mă sperie câțiva stropi? Plus că n-am prea mai spălat mașina aia de ceva vreme. Umbrela e-n cuier, so here I go. Mai e timp pentru vreo două game-uri de la Australian Open. Cibulkovei i se face rău de la căldură și abandonează. Eu mă duc pa balcon să iau pulsul atmosferei ca să știu cum mă îmbrac. Deschid ușa și mă lovesc de o pală de aer rece. De munte, aș zice. Într-o vreme mă lăsam impresionat de astfel de evenimente și îmi luam o droaie de haine pe mine. Dar pentru că merg repede mă umpleam de ape după oceva timp. Acum am învățat lecția și prefer să îndur 10 minute de răcoare până îmi intru în „regimul termic de cursă lungă”. Numai bine mă trezesc pe de-a-ntregul.

Deci am plecat spre întâlnirea mea matinală cu Brașovul. Aerul tare și înțepător o să-mi lipsească mult la vară. Așa că deschid umbrela și mă avânt în întuneric. După vreo 2-3 minute, cam pe când ajung la primul stâlp cu un bec arzând, se oprește și ploaia. Mă uit spre Tâmpa și aflu că sunt în Brașov. În caz că nu știam. Mai merg oleacă, ies în Șirul Livezii și după câțiva pași mă întâlnesc cu primul om pe ziua de azi. O figură cunoscută, dar nu obișnuim să ne salutăm. Am impresia că lucrează undeva în zonă. Mereu are acel pas lin și o țigară ținută între degete în dreptul pieptului. Îmi dau seama că nu îmi amintesc să îl fi văzut vreodată trăgând din ea. Și trec mai departe. Uite și prima mașină. E chiar autobuzul de Poiană. Destul de aglomerat, sunt oameni care stau în picioare. Ajung în Livadă și parcă de acum se mai simte ceva viață. Dar destul de timidă încă. Ca de obicei, îi văd pe angajații de la Ana Teleferic pregătindu-se să urce. Ei au autobuzul lor propriu. Chioșcurile de ziare sunt deschise, dar azi nu cumpăr nimic. Bulevardul Eroilor se desenează frumos mărginit de paralelele portocalii ale iluminatului public. Încă nu se prevede nici o rază a zorilor. Ajung în față la Aro și mă ajunge din urmă un individ care alerga. Dawn-jogger, îmi trece spontan prin cap. Nu știu dacă există termenul ăsta, dar mă gândesc că se potrivește. Și mă mai gândesc că ar trebui să fac și eu așa ceva. Am destule zile libere în care aș putea de la 6 la 7, să zicem. Și continui să merg. Din parc se disting doar umbre ale copacilor. Și dealul Cetățuii e doar o umbră deocamdată. Traficul e încă liniștit, aerul de Brașov e încă înțepător. Autobuzele merg mai degrabă goale spre cartiere. Ajung la Prefectură, unde mă cufund într-o mare de lumină dată de display-ul publicitar din fața Modaromului. Semaforul de la trecerea de pietoni a fost pe verde pentru mașini încontinuu de când mi-a intrat în câmpul vizual. Nimeni nu a fost interesat să traverseze. După o vreme, ies din zona ultracentrală și trec pe lângă Patria (nu mai există de mult cinematograful, dar așa a rămas numele locului), Ceasu’ Rău, aulă, Onix. Străzile deja sunt populate, se crapă de ziuă, iluminatul stradal se stinge și eu ajung la școală. Vraja s-a terminat, începe o nouă zi.