Să râdem serios

Apropo de înveselit. De ce oare o mare parte a publicului (să-i zic aşa) se aşteaptă de la un blog să fie amuzant? Când m-am apucat de treaba asta cu blogăreala se tot găsea câte unul să-mi zică „Băi, să scrii chestii să mai râdem şi noi” sau variaţiuni ale acestei replici. Nu toată lumea, să fim bine înţeleşi. Dar suficient de mulţi cât să mă determine să îmi pun problema asta: un blog trebuie neapărat să fie de râs (nu în sensul de râsul lumii)? Ok, sunt de acord că e nevoie de umor şi sunt convins că acesta e apanajul oamenilor inteligenţi. Şi mai cred că nu am dezamăgit pe planul ăsta. Dar, după mine un blog în accepţiunea sa originară trebuie să fie practic un om. Omul care îl scrie, şirul gândurilor lui, întâmplări mai mult sau mai puţin banale din viaţa lui, lucruri care îl interesează preţ de 2 minute sau de ani la rând. Toate în măsura în care autorul este dispus să se exhibe. Recunosc că nici eu nu mă dezvălui complet aici, dar încerc să adun frânturi cât mai diverse care mă alcătuiesc. Adică un mozaic, ceva eterogen care nu poate să fie în permanenţă amuzant. Cu toate că probabil mulţi mă ştiţi drept un tip cu o glumă pregătită pentru orice situaţie, am obiceiul să tratez lucrurile foarte în serios. Pe care, bineînţeles, le gestionez mult mai bine cu zâmbetul pe buze. Nu?