Un pahar de vorbă

Sucul… Simbol contemporan al vieţii sociale. Cam la fel cum Cico e simbolul vieţii socialiste. Deşi cei mai spirituali dintre noi spun şi acum „hai la un Cico”. Sucul este soluţia de rezervă atunci când 2 sau mai multe persoane se văd puse în situaţia de a nu avea habar ce să facă. Mergi la un suc în pauza de masă, seara, înainte de meci, după meci, chiar şi în orice moment petrecut în casă eşti susceptibil de a pleca subit la un suc. Sucul este prilej de reîntâlnire între foşti colegi, mijloc de a cunoaşte oameni noi sau pur şi simplu tabiet hedonist. Şi aş vrea ca aici termenul „suc” să fie înţeles într-un sens foaaaarte larg, putând fi oricând sinonim cu unul din următoarele: bere, vin, vodcă, apă plată, ciorbă, ceai, grătar, cafea, tochitură, savarină, mămăligă, ghiveci, red bull, sfeclă, etc. Acesta e doar pretextul. Constanta o reprezintă scaunul şi masa pe care îţi sprijini coatele (dacă eşti mai din topor) sau pe care îţi cade capul (dacă sucul e alcoolizat şi mult). Ieşitul la suc a devenit un reflex, fiind a nu ştiu câta regulă pe care animalul social o urmează orbeşte. Oare când o să ne plictisim?

Şi acum să vorbim despre suc în sensul său propriu. Sucul este una din cele mai sinistre băuturi pe care am întâlnit-o vreodată. Cel puţin sucul în forma în care îl găsim predominant. Tot timpul am impresia că beau plastic. Chiar dacă e din sticlă. Plin de chimicale, face sete, lasă un gust naşpa, are un gust naşpa. Pentru că ăsta nu mai e suc, e o chestie care poate da dependenţă şi care în afară de apă nu mai are nimic natural prin ea. Plus că imediat trebuie să dai pe gât un pahar de apă ca să nu mori de sete. Freshurile… Ooooo, da! Astea da! Simţi fructul în pahar. Şi chiar dacă şi astea fac sete, parcă merită apa de după.

Şi acum închei, că m-au chemat nişte prieteni la un Cico. Tjao!