Jaaaaaa!

Am ajuns de vreo două ore acasă şi sunt foarte entuziasmat. Deci, jaaaaaaa! În primul rând, mă minunez şi eu ca ţăranu’ care a fost prima oară la schi în Austria. Şi în al doilea rând, pentru că am constatat că nu sunt total paralel cu germana. La capitolul priceput stau chiar neaşteptat de bine, iar la vorbit o mai dau de gard, dar şi acolo m-am surprins pe mine însumi. Adică ştiu să zic mai mult decât „Schneller, schneller, das ist gut” şi „eine kleine popârţaine”.

Am fost la Hochkar, o staţiune denumită după cel mai înalt vârf (1808 m) de prin preajmă. Ştiu că nu e tata staţiunilor şi nicidecum un clişeu cvasi-fiţă gen Zell am See, Kitzbuehel sau St. Moritz. Dar e OK. Pârtiile, chiar dacă nu sunt la fel de dificile precum cele din Poiană, sunt multe şi, deci, chiar şi atunci când staţiunea e full, nu simţi aglomeraţia. La fel stă treaba şi cu transportul pe cablu. Mâncare ieftină, zăpadă multă şi impecabilă, peisaj splendid, lume civilizată, organizare, iarnă în toată regula şi un mod de a petrece săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou altfel decât ce obişnuiam. Spuneam că totuşi nu e o staţiune de top; pârtiile sunt destul de scurte, iar domeniul schiabil este restrâns faţă de cel al altor staţiuni mai celebre, dar cam aici a fost maximul unde am putut ajunge într-o zi de mers cu maşina. Până să caut pe net acum o săptămană nici nu ştiam că există locuri unde se poate schia în Niederoesterreich (adică Austria de Jos). Mulţumită amplasamentului, locul este singura soluţie pentru vienezii, slovacii din Bratislava, maghiarii din vestul Ungariei şi chiar şi o parte din cehii care vor să plece dimineaţa de acasă şi să se întoarcă seara. Aşa că am dat peste un melanj de naţii, limbi vorbite şi culturi.

Senzaţiile sunt încă proaspete şi clocotinde, aşa că aş putea să mai scriu ore în şir aici, dar nu vreau să plictisesc, aşa că haideţi mai bine să ne uităm la nişte poze.

N-am avut brad acasă, dar uite ce am găsit


Telescaun cu parbriz


Am degerat până am făcut pozele




Ce pictograme sugestive au ăştia




Cel mai lung telescaun. Şi cel mai sinistru. Pe lângă faptul că arată cum arată, merge pe alocuri la înălţimi mari şi dacă nu eşti obişnuit cu genul ăsta de transport cred că nu te simţi prea bine pe scândura aia. Sunt curios ce părere are Vlăduţ de aşa ceva. Prietenii ştiu de ce. Pe de altă parte, e un bun prilej de meditaţie; chit că după un sfert de oră ajungi în vârf sloi, riveliştea merită şi, la urma urmei, te lasă în cel mai înalt punct, chiar pe Hochkar.


Era să plec acasă şi să uit de Weissbier. Noroc că mi-a sărit în ochi în ultima zi şi am recuperat cât de cât cu două Edelweiss.


Mai revin cu ceva poze, dar acum nu ştiu ce se-ntâmplă de îmi dă eroare la încărcare. Mai văd eu…

Tschuess, până una-alta.