Teorie despre teorie

Viața de student are (cel puțin) două repere trecute cu negru în calendar: ianuarie-februarie și iunie-iulie. În sesiune el devine un ascet lansat într-o competiție cu el însuși în a memora un procent cât mai mare din materia de examen. Iar când vine vorba de asimilat teoria, este un lucru asumat atât de studenți, cât și de profesori, că toată informația este înlăturată din memorie imediat ce studentul părăsește sala de examen. Și toate merg bine mersi înainte în acest fel de când lumea. Mulți se lansează la începutul fiecărui semestru în angajamente luate mai degrabă în fața propriilor persoane cum că „semestrul acesta nu mai las totul pe sesiune. O să învăț materia pe măsură ce ne-o predă.” Da, vezi să nu! De câte ori n-am zis și eu așa? Și tot în spațiul dintre examene am ajuns să învâț.

Recapitulând, învățăm/memorăm vreo cinci zile, punem pe hârtie în a șasea și dăm „erase” în a șasea la prânz. Și să nu-mi spună cineva că profesorii nu știu că se întâmplă așa. Cam 75% din examenele pe care le am la facultate sunt exclusiv teoretice. Și te întrebi de ce continuă să existe acest sistem de educație puternic teoretizat. Oare este oglinda faptului că românului îi place să vorbească mult si despre orice? Eu văd un sistem mult mai bun acela care îți oferă informație (multă, cât mai multă informație) și care, în loc să te oblige să o memorezi, îți inoculează metoda prin care să ajungi rapid și precis la locul unde găsești informația care te interesează. Astfel, studentul rămâne din facultate cu înclinația către organizare și cu orientarea către rezultate obținute eficient, nu cu o memorie de scurtă durată demnă de cartea recordurilor.

Mie mi se pare că teoretizarea excesivă din facultățile noastre ucide în student spiritul practic și entuziasmul. Ok, îmi veți spune (și mă gândesc și eu) că trebuie să existe totuși o modalitate de evaluare. Dar ce spune modalitatea actuală despre student? Că are o memorie excelentă și disponibilitatea de a pierde două luni pe an cu tocirea tâmpă a unor aridități. După cum am subliniat, eu cred că există două direcții pe care ar trebui să se orienteze evaluarea: simțul practic și abilitatea de regăsire a informației. În consecință, văd un sistem în care activitatea din timpul semestrului (în speță laboratoare) să conteze mai mult la nota finală. Bineînțeles, cu niște ore de laborator organizate așa cum trebuie și cu activități practice relevante. Iar examenele din sesiune ar putea fi constituite din câteva exerciții cu suportul teoretic în față, unde să conteze capacitatea de aplicare a teoriei, nu memorarea ei.

Dar asta probabil că nu se va întâmpla în timpul studenției noastre, așa că jucăm după cum se cântă și mai facem niște bancuri cu studenți la Politehnică.

P.S.: Ce chestie! Ați observat că autocorrect-ul din română schimbă „ăsta” în „acesta”?