Cam aici închei socotelile cu blogul pe anul ăsta, ocazie cu care vă invit să ascultaţi un evergreen tematic (pe post de urare):
Acum îmi dau seama că niciodată n-am ascultat piesa asta la nici un rev. Păcat.
miercuri, 31 decembrie 2008
marți, 30 decembrie 2008
Jaaaaaa!
Am ajuns de vreo două ore acasă şi sunt foarte entuziasmat. Deci, jaaaaaaa! În primul rând, mă minunez şi eu ca ţăranu’ care a fost prima oară la schi în Austria. Şi în al doilea rând, pentru că am constatat că nu sunt total paralel cu germana. La capitolul priceput stau chiar neaşteptat de bine, iar la vorbit o mai dau de gard, dar şi acolo m-am surprins pe mine însumi. Adică ştiu să zic mai mult decât „Schneller, schneller, das ist gut” şi „eine kleine popârţaine”.
Am fost la Hochkar, o staţiune denumită după cel mai înalt vârf (1808 m) de prin preajmă. Ştiu că nu e tata staţiunilor şi nicidecum un clişeu cvasi-fiţă gen Zell am See, Kitzbuehel sau St. Moritz. Dar e OK. Pârtiile, chiar dacă nu sunt la fel de dificile precum cele din Poiană, sunt multe şi, deci, chiar şi atunci când staţiunea e full, nu simţi aglomeraţia. La fel stă treaba şi cu transportul pe cablu. Mâncare ieftină, zăpadă multă şi impecabilă, peisaj splendid, lume civilizată, organizare, iarnă în toată regula şi un mod de a petrece săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou altfel decât ce obişnuiam. Spuneam că totuşi nu e o staţiune de top; pârtiile sunt destul de scurte, iar domeniul schiabil este restrâns faţă de cel al altor staţiuni mai celebre, dar cam aici a fost maximul unde am putut ajunge într-o zi de mers cu maşina. Până să caut pe net acum o săptămană nici nu ştiam că există locuri unde se poate schia în Niederoesterreich (adică Austria de Jos). Mulţumită amplasamentului, locul este singura soluţie pentru vienezii, slovacii din Bratislava, maghiarii din vestul Ungariei şi chiar şi o parte din cehii care vor să plece dimineaţa de acasă şi să se întoarcă seara. Aşa că am dat peste un melanj de naţii, limbi vorbite şi culturi.
Senzaţiile sunt încă proaspete şi clocotinde, aşa că aş putea să mai scriu ore în şir aici, dar nu vreau să plictisesc, aşa că haideţi mai bine să ne uităm la nişte poze.
N-am avut brad acasă, dar uite ce am găsit
Telescaun cu parbriz
Am degerat până am făcut pozele
Ce pictograme sugestive au ăştia
Cel mai lung telescaun. Şi cel mai sinistru. Pe lângă faptul că arată cum arată, merge pe alocuri la înălţimi mari şi dacă nu eşti obişnuit cu genul ăsta de transport cred că nu te simţi prea bine pe scândura aia. Sunt curios ce părere are Vlăduţ de aşa ceva. Prietenii ştiu de ce. Pe de altă parte, e un bun prilej de meditaţie; chit că după un sfert de oră ajungi în vârf sloi, riveliştea merită şi, la urma urmei, te lasă în cel mai înalt punct, chiar pe Hochkar.
Era să plec acasă şi să uit de Weissbier. Noroc că mi-a sărit în ochi în ultima zi şi am recuperat cât de cât cu două Edelweiss.
Mai revin cu ceva poze, dar acum nu ştiu ce se-ntâmplă de îmi dă eroare la încărcare. Mai văd eu…
Tschuess, până una-alta.
Am fost la Hochkar, o staţiune denumită după cel mai înalt vârf (1808 m) de prin preajmă. Ştiu că nu e tata staţiunilor şi nicidecum un clişeu cvasi-fiţă gen Zell am See, Kitzbuehel sau St. Moritz. Dar e OK. Pârtiile, chiar dacă nu sunt la fel de dificile precum cele din Poiană, sunt multe şi, deci, chiar şi atunci când staţiunea e full, nu simţi aglomeraţia. La fel stă treaba şi cu transportul pe cablu. Mâncare ieftină, zăpadă multă şi impecabilă, peisaj splendid, lume civilizată, organizare, iarnă în toată regula şi un mod de a petrece săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou altfel decât ce obişnuiam. Spuneam că totuşi nu e o staţiune de top; pârtiile sunt destul de scurte, iar domeniul schiabil este restrâns faţă de cel al altor staţiuni mai celebre, dar cam aici a fost maximul unde am putut ajunge într-o zi de mers cu maşina. Până să caut pe net acum o săptămană nici nu ştiam că există locuri unde se poate schia în Niederoesterreich (adică Austria de Jos). Mulţumită amplasamentului, locul este singura soluţie pentru vienezii, slovacii din Bratislava, maghiarii din vestul Ungariei şi chiar şi o parte din cehii care vor să plece dimineaţa de acasă şi să se întoarcă seara. Aşa că am dat peste un melanj de naţii, limbi vorbite şi culturi.
Senzaţiile sunt încă proaspete şi clocotinde, aşa că aş putea să mai scriu ore în şir aici, dar nu vreau să plictisesc, aşa că haideţi mai bine să ne uităm la nişte poze.
N-am avut brad acasă, dar uite ce am găsit
Telescaun cu parbriz
Am degerat până am făcut pozele
Ce pictograme sugestive au ăştia
Cel mai lung telescaun. Şi cel mai sinistru. Pe lângă faptul că arată cum arată, merge pe alocuri la înălţimi mari şi dacă nu eşti obişnuit cu genul ăsta de transport cred că nu te simţi prea bine pe scândura aia. Sunt curios ce părere are Vlăduţ de aşa ceva. Prietenii ştiu de ce. Pe de altă parte, e un bun prilej de meditaţie; chit că după un sfert de oră ajungi în vârf sloi, riveliştea merită şi, la urma urmei, te lasă în cel mai înalt punct, chiar pe Hochkar.
Era să plec acasă şi să uit de Weissbier. Noroc că mi-a sărit în ochi în ultima zi şi am recuperat cât de cât cu două Edelweiss.
Mai revin cu ceva poze, dar acum nu ştiu ce se-ntâmplă de îmi dă eroare la încărcare. Mai văd eu…
Tschuess, până una-alta.
marți, 23 decembrie 2008
Frohe Weihnachten!
Una din marile mele nedumeriri este de ce scriu nemţii toate substantivele cu iniţială majusculă. Este ca şi cum am scrie noi „Ana are Mere”. Ce mare merit au merele Anei ca să fie scrise aşa? Oare de unde le-a venit ideea asta? Am scris azi un mail unor austrieci care au o pensiune şi despre care aflasem la precedenta comunicare virtuală că habar n-au boabă de engleză. Mi-a venit rău cât am tot shiftat ca să le scriu ălora substantivele. Faza tare e că mă duc să mă cazez la ei. Sunt tare curios cum o să mă înţeleg cu oamenii. Sper doar să nu fac entorsă de la atâta comunicare. Oricum, o să fie foaaaarte interesant.
Apropo, mă duc la schi în Austria. Plec pe 25. Aşa că no Christmas tree anul ăsta. Pe 24 seara o să împodobesc bagajul şi dup-aia cornu-n pernă că dimineaţa mă car la 5. O să fie ceva nou pentru mine să fiu de sărbători într-o ţară străină şi am aşteptări înalte legate de atmosferă, luminiţe şi alte brizbrizuri. A first in my life o să fie şi schiatul pe alte meleaguri, aşa că o să trebuiască să iau nu una, ci două pietre în gură. Sper că nu din cădere.
Ce e sigur e că mi-e dor de Austria şi că probabil o să mi se pară extrem de scurte cele doar 3 zile pline pe care o să le am acolo. Nu de alta, dar pe 29 vin acasă fiindcă Fibrich a zis că nu vine la rev fără mine. Aşadar, o să fie scurt, dar (sper) foarte cuprinzător.
Până una-alta, Crăciun fericit everybody. Revin cu poze la întoarcere.
Apropo, mă duc la schi în Austria. Plec pe 25. Aşa că no Christmas tree anul ăsta. Pe 24 seara o să împodobesc bagajul şi dup-aia cornu-n pernă că dimineaţa mă car la 5. O să fie ceva nou pentru mine să fiu de sărbători într-o ţară străină şi am aşteptări înalte legate de atmosferă, luminiţe şi alte brizbrizuri. A first in my life o să fie şi schiatul pe alte meleaguri, aşa că o să trebuiască să iau nu una, ci două pietre în gură. Sper că nu din cădere.
Ce e sigur e că mi-e dor de Austria şi că probabil o să mi se pară extrem de scurte cele doar 3 zile pline pe care o să le am acolo. Nu de alta, dar pe 29 vin acasă fiindcă Fibrich a zis că nu vine la rev fără mine. Aşadar, o să fie scurt, dar (sper) foarte cuprinzător.
Până una-alta, Crăciun fericit everybody. Revin cu poze la întoarcere.
luni, 22 decembrie 2008
De ce consumăm atât?
Ne-am integrat perfect în maşinăria infernală care este economia de piaţă. Suntem cea mai disciplinată rotiţă, aia care cumpără orice ar fi. Consumăm în draci. Şi nu mă refer doar la mancare şi băutură, ci la orice produs şi serviciu care se poate achiziţiona contra cost. Chiar şi când avem impresia că n-m cheltuit nici un leu, de fapt am luat un ziar, un suc şi am plătit 50 de bani parcarea. De ce? Eu găsesc mai multe explicaţii.
Prima s-ar aplica românilor şi altor câteva popoare de pe aproape. Eu şi alţi specialişti vorbim despre o anumită exuberanţă în consum a tuturor populaţiilor care au trecut de la economia planificată la cea capitalistă. Adică ne-am trezit peste noapte (la scară istorică) cu magazine pline de ce vrei şi ce nu vrei, asta după ce până mai ieri stăteam cu noaptea-n cap la coadă la lapte şi la „ce s-a mai băgat”. Şi, ca un copil care câteva zile nu lasă din mână jucăria proaspăt primită, la fel şi noi ne jucăm încă de-a vânzătoarea şi cumpărătorul. Şi ce ne mai place… Ne simţim europeni, americani, căutăm mărci străine, alegem din vreo 30 de producători de bere (ce-i drept, cele mai multe fabricate în România), 6 de muştar, 20 de brânzeturi ş.a.m.d. În altă ordine de idei, această motivaţie nu poate fi ridicată de cei care nu au o vârstă de măcar, să zicem, 30 de ani. Adică cei care aveau la momentul revoluţiei o vârstă care să le permită cât de cât să înţeleagă ce şi cum şi care să simtă diferenţa dintr Cico şi Pfanner, dintre Nechezol şi Jacobs sau dintre Snagov şi Davidoff (pentru mine totuna). Şi totuşi, după 20 de ani nu ar cam fi cazul să ne maturizăm? În primul rând, noi prezentăm un sindrom clar al unei pieţe încă imature: alimentelor li se alocă un procent mult mai mare din buget decât în ţările vestice, de exemplu, în defavoarea culturii, turismului, locuinţei, distracţiei, etc. În al doilea rând, la noi consumul este un act social, hipermarketurile sunt locuri de întâlnire, iar anumite categorii de produse sunt criteriu de ierarhizare socială. Adică tu ai Passat, da’ ia uite-l pe prăpăditu’ ăla cu 206. Sau tu ai Passat, da’ ce-ai mai râvni la un X5… Pe alte meleaguri între achiziţie şi necesitate este o legătură strânsă. Adică îmi cumpăr ceva pentru că am nevoie, pentru că răspunde unei necesităţi, fie ea şi de confort. Dar în nici un caz pentru a epata.
Buuuuun. Cam asta ar fi pe la noi. O altă explicaţie, care de data asta se aplică global, o găsesc în publicitate sau în (cum îmi place mie să numesc) luminile capitalismului. La propriu. Uitaţi-vă cum arată o zonă comercială din orice oraş de la mediu în sus. Firme, luminiţe, lumini, culori. Iar la această atmosferă se adaugă toate formele de publicitate de la clasică până la cea mai neconvenţională. De fapt, pariul unora care îşi propun să se joace cu minţile noastre şi să ne convingă că de fapt vrem şi avem nevoie să mâncăm Chio Chips sau să bem Cola. Şi, chiar dacă nu ne dăm seama sau nu ne place să recunoaştem, de multe ori reuşesc.
A treia explicaţie este oarecum legată de precedenta, dar prefer să o tratez totuşi separat. Cumpărăm pentru că, pur şi simplu, vedem produsul. Îl vedem şi ne autosugerăm că avem nevoie de el. Atât. Fără să ne spună nimeni la televizor că nu ştiu ce detergent înlătură petele de cafea cu până la 69,69% mai eficient decât un detergent obişnuit. Nu e o prostie conceptul de supermarket. Eu sunt convins că dacă am face cumpărăturile separat, doar în magazine specializate pentru fiecare gamă de produse, am ajunge acasă cu traista mai goală decât dacă luăm totul de undeva unde găsim la un loc toate mărfurile pământului. Simplul act de a trece printre rafturi te provoacă. Am observat un lucru la mine. Dacă mă duc cu ţinta fixă de a cumpăra ceva de-ale gurii pentru următoarele ţ zile, voi cumpăra mult mai multă măncare dacă în momentul respectiv sunt flămând. Am impresia că vreau şi de aia, şi de aia, şi de ailaltă. Dacă sunt cu burta plină, mai toate îmi fac silă şi mai că mi-ar ajunge un coş de mână pentru ceea ce cumpăr. Întrebarea este: de câte din produsele pe care le cumpărăm avem cu adevărat nevoie?
Prima s-ar aplica românilor şi altor câteva popoare de pe aproape. Eu şi alţi specialişti vorbim despre o anumită exuberanţă în consum a tuturor populaţiilor care au trecut de la economia planificată la cea capitalistă. Adică ne-am trezit peste noapte (la scară istorică) cu magazine pline de ce vrei şi ce nu vrei, asta după ce până mai ieri stăteam cu noaptea-n cap la coadă la lapte şi la „ce s-a mai băgat”. Şi, ca un copil care câteva zile nu lasă din mână jucăria proaspăt primită, la fel şi noi ne jucăm încă de-a vânzătoarea şi cumpărătorul. Şi ce ne mai place… Ne simţim europeni, americani, căutăm mărci străine, alegem din vreo 30 de producători de bere (ce-i drept, cele mai multe fabricate în România), 6 de muştar, 20 de brânzeturi ş.a.m.d. În altă ordine de idei, această motivaţie nu poate fi ridicată de cei care nu au o vârstă de măcar, să zicem, 30 de ani. Adică cei care aveau la momentul revoluţiei o vârstă care să le permită cât de cât să înţeleagă ce şi cum şi care să simtă diferenţa dintr Cico şi Pfanner, dintre Nechezol şi Jacobs sau dintre Snagov şi Davidoff (pentru mine totuna). Şi totuşi, după 20 de ani nu ar cam fi cazul să ne maturizăm? În primul rând, noi prezentăm un sindrom clar al unei pieţe încă imature: alimentelor li se alocă un procent mult mai mare din buget decât în ţările vestice, de exemplu, în defavoarea culturii, turismului, locuinţei, distracţiei, etc. În al doilea rând, la noi consumul este un act social, hipermarketurile sunt locuri de întâlnire, iar anumite categorii de produse sunt criteriu de ierarhizare socială. Adică tu ai Passat, da’ ia uite-l pe prăpăditu’ ăla cu 206. Sau tu ai Passat, da’ ce-ai mai râvni la un X5… Pe alte meleaguri între achiziţie şi necesitate este o legătură strânsă. Adică îmi cumpăr ceva pentru că am nevoie, pentru că răspunde unei necesităţi, fie ea şi de confort. Dar în nici un caz pentru a epata.
Buuuuun. Cam asta ar fi pe la noi. O altă explicaţie, care de data asta se aplică global, o găsesc în publicitate sau în (cum îmi place mie să numesc) luminile capitalismului. La propriu. Uitaţi-vă cum arată o zonă comercială din orice oraş de la mediu în sus. Firme, luminiţe, lumini, culori. Iar la această atmosferă se adaugă toate formele de publicitate de la clasică până la cea mai neconvenţională. De fapt, pariul unora care îşi propun să se joace cu minţile noastre şi să ne convingă că de fapt vrem şi avem nevoie să mâncăm Chio Chips sau să bem Cola. Şi, chiar dacă nu ne dăm seama sau nu ne place să recunoaştem, de multe ori reuşesc.
A treia explicaţie este oarecum legată de precedenta, dar prefer să o tratez totuşi separat. Cumpărăm pentru că, pur şi simplu, vedem produsul. Îl vedem şi ne autosugerăm că avem nevoie de el. Atât. Fără să ne spună nimeni la televizor că nu ştiu ce detergent înlătură petele de cafea cu până la 69,69% mai eficient decât un detergent obişnuit. Nu e o prostie conceptul de supermarket. Eu sunt convins că dacă am face cumpărăturile separat, doar în magazine specializate pentru fiecare gamă de produse, am ajunge acasă cu traista mai goală decât dacă luăm totul de undeva unde găsim la un loc toate mărfurile pământului. Simplul act de a trece printre rafturi te provoacă. Am observat un lucru la mine. Dacă mă duc cu ţinta fixă de a cumpăra ceva de-ale gurii pentru următoarele ţ zile, voi cumpăra mult mai multă măncare dacă în momentul respectiv sunt flămând. Am impresia că vreau şi de aia, şi de aia, şi de ailaltă. Dacă sunt cu burta plină, mai toate îmi fac silă şi mai că mi-ar ajunge un coş de mână pentru ceea ce cumpăr. Întrebarea este: de câte din produsele pe care le cumpărăm avem cu adevărat nevoie?
vineri, 19 decembrie 2008
Vacanţă. De iarnă?
Daaaaaaa… Am scos-o încă o dată la capăt, am mai apucat încă o vacanţă. Una din ultimele, pentru că peste un an şi ceva vacanţele se vor transforma în concedii şi să vezi ce rău o să ne pară după anii de studenţie. Poate la fel cum ne pare acum după anii de liceu.
Una peste alta, până acum mie mi s-a părut unul din cele mai uşoare semestre din facultate. Ca să fiu sincer, cred că n-am mai ajuns atât de odihnit şi de relaxat în decembrie de când eram într-a doişpea. Poate am şi învăţat eu să îmi organizez timpul şi gândirea mai bine, dar cert este că proiectele pe care le-am avut de făcut au mers ca unse, au fost relativ reduse atât ca volum de muncă, cât şi ca întindere. Mai ramâne redactarea, dar asta e floare la ureche şi parcă e chiar o plăcere cu o cană de vin fiert alături, mirosind parfumul bradului din casă. Aşa, ca un omagiu adus precedentei vacanţe de iarnă, compromise de referatul mâncător de sinapse de la CEL.
Cât despre sesiune, mai e mult până departe şi experienţa ultimilor ani mă face să o abordez mult mai detaşat decât la început. Atât cât să n-o las să ţină prim-planul preocupărilor mele până prin 10-15 ianuarie.
În rest, s-aveţi sărbători fericite vă doreşte băeatu’. Şi dacă aveţi careva o pilă, poate îmi puneţi şi mie o vorbă bună la ăştia să bage nişte zăpadă cât de curând. Anul ăsta, intervenţia echipelor de înzăpezire nu a fost deloc promptă.
Una peste alta, până acum mie mi s-a părut unul din cele mai uşoare semestre din facultate. Ca să fiu sincer, cred că n-am mai ajuns atât de odihnit şi de relaxat în decembrie de când eram într-a doişpea. Poate am şi învăţat eu să îmi organizez timpul şi gândirea mai bine, dar cert este că proiectele pe care le-am avut de făcut au mers ca unse, au fost relativ reduse atât ca volum de muncă, cât şi ca întindere. Mai ramâne redactarea, dar asta e floare la ureche şi parcă e chiar o plăcere cu o cană de vin fiert alături, mirosind parfumul bradului din casă. Aşa, ca un omagiu adus precedentei vacanţe de iarnă, compromise de referatul mâncător de sinapse de la CEL.
Cât despre sesiune, mai e mult până departe şi experienţa ultimilor ani mă face să o abordez mult mai detaşat decât la început. Atât cât să n-o las să ţină prim-planul preocupărilor mele până prin 10-15 ianuarie.
În rest, s-aveţi sărbători fericite vă doreşte băeatu’. Şi dacă aveţi careva o pilă, poate îmi puneţi şi mie o vorbă bună la ăştia să bage nişte zăpadă cât de curând. Anul ăsta, intervenţia echipelor de înzăpezire nu a fost deloc promptă.
miercuri, 17 decembrie 2008
Ştim şi noi să scriem
Azi am chef de demolat mituri. Unul cel puţin; pentru că mi se pare nedrept şi bazat pe nimic. De ce se vorbeşte despre ingineri şi despre cei de formaţie tehnică în general ca despre nişte oameni fără cultură generală, fără simţ artistic, estetic, etc.? Mai sintetic, de ce se vorbeşte despre ingineri pe de o parte şi despre intelectuali, pe de altă parte? Mie unul mi se pare o mică răutate, o răpăială de mitralieră în eternul război dintre realişti şi umanişti. Şi ca să nu combat de unul singur, mă ajut cu un citat din „Arhipelagul Gulag” al lui A. Soljeniţîn legat de inginerul rus dinaintea revoluţiei bolşevice: „Eu am fost crescut într-un mediu de ingineri şi mi-i amintesc foarte bine pe inginerii din anii ’20: minte scânteietoare, umor degajat şi inofensiv, gândire sprintenă şi de mare anvergură, naturaleţea trecerii de la un domeniu al ingineriei la altul şi, în general, de la tehnică la viaţa de societate, la artă. Apoi educaţia aleasă, rafinamentul gusturilor, vorbirea elegantă, curgătoare şi fără expresii scabroase; unii cântau la un instrument, alţii făceau pictură; şi pe chipul tuturor remarcai întotdeauna pecetea spiritului”. După aceea, locul lor în industrie a fost luat de emanaţii sistemului şi totul s-a dus pe apa sâmbetei, atât în URSS, cât şi în zona sa de influenţă. Poate de aici s-a dezvoltat mitul inginerului monolateral dezvoltat, încuiat şi ignorant. Dar, totuşi, de ce ni se refuză din start prezumţia de cultură generală? De ce umaniştii sunt marii culţi şi emiţători de judecăţi profunde, iar noi doar nişte spinări aplecate deasupra unor foi cu pătrăţele?
Eu mă simt nedreptăţit de această prejudecată; dintotdeauna mi-a plăcut să ştiu cât mai mult din cât mai multe domenii fără să mă gândesc dacă îmi vor folosi vreodată şi zic eu că sunt în stare să port o discuţie cât de cât wise cu orice umanist, chit că sunt student la Automatică. Şi nu e vorba doar despre mine aici, cunosc o mulţime de „realişti” despre care pot spune acelaşi lucru. Şi câtă dreptate avea unul din profesorii mei când spunea că „veţi fi în societate şi, dacă veţi vorbi numai depsre microcontrollerul PIC 14f675, la un moment dat toată lumea se va plictisi, inclusiv voi”.
Eu mă simt nedreptăţit de această prejudecată; dintotdeauna mi-a plăcut să ştiu cât mai mult din cât mai multe domenii fără să mă gândesc dacă îmi vor folosi vreodată şi zic eu că sunt în stare să port o discuţie cât de cât wise cu orice umanist, chit că sunt student la Automatică. Şi nu e vorba doar despre mine aici, cunosc o mulţime de „realişti” despre care pot spune acelaşi lucru. Şi câtă dreptate avea unul din profesorii mei când spunea că „veţi fi în societate şi, dacă veţi vorbi numai depsre microcontrollerul PIC 14f675, la un moment dat toată lumea se va plictisi, inclusiv voi”.
„Dacă le pui pe net…”
Tocmai am aflat că mama citeşte blogul şi, mai mult, a văzut şi contul de hi5. Să am grijă de acum ce scriu. :)) Vorba ei: „Dacă le pui pe net, le poate vedea toată lumea”. Corect!
Săru’mâna, mama!
Săru’mâna, mama!
marți, 16 decembrie 2008
Poc!
Amintiri legate de noul premier al României. Morala: cine face buba când e mic ajunge prim-ministru (tot când e mic).
luni, 15 decembrie 2008
„Q7 Jeep” – comentariu literar
Pentru început textul: (videoclipul l-aţi văzut acum câteva zile)
„Urcă, fată, în Q7
Ca să dormi bine la noapte.
Jeep jeep, jeep jeep jeep x2
Ghiţă-i tare fericit,
Jeep jeep, jeep jeep.
Şi-o făcut comand-un jeep,
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Q7 şi-o comandat,
Jeep jeep, jeep jeep.
Că-i un jeep adevărat,
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren:
Dacă vrei să-ţi fie bine
Măi, omule, măi,
Cu fetiţe lângă tine
Măi, omule, măi,
Q7-le e OK
Măi, omule, măi,
Aspirator de femei
Măi, omule, măi.
Jeep jeep, jeep jeep jeep x2
Hai, fetelor, în Q7
Să dormiţi bine la noapte.
Să vă spun adevărat
Jeep jeep, jeep jeep,
Că şi Tinu şi-o luat
Jeep jeep, jeep jeep jeep,
Un Q7 adevărat
Jeep jeep, jeep jeep
Ca şi Ghiţă din Banat
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren
Cu credinţă-n Dumnezeu
Jeep jeep, jeep jeep
A avut noroc mereu
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Cu o mână bani a dat
Jeep jeep, jeep jeep
Şi cu zece a luat
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren
Ghiţă-al nostru-i om frumos
Jeep jeep, jeep jeep
Dar un pic cam păcătos
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Şi de când are Q7
Jeep jeep, jeep jeep
Are cinci femei pe noapte
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren.”
Şi acum, cam ce crede criticul (recte subsemnatul) că a vrut să transmită poetul:
Cu siguranţă, avem de a face aici cu o operă inestimabilă, rezultat al tradiţiei şi culturii româneşti. Deşi luăm act de acest adevăr de netăgăduit, nu putem să constatăm că opera „Q7 Jeep” este o creaţie cu influenţe internaţionale. Pornind de la însuşi laitmotivul regăsit aproape obsesiv de-a lungul textului (inclusiv în titlu), care este un produs al înaintatei culturi industriale germane, şi incheind cu influenţele lingvistice din zona britanică; cuvinte precum „OK” sau „jeep” arată că literatura şi evoluţia istorică a acesteia nu sunt indiferente vremurilor, iar, acum, într-o perioadă în care majoritatea neologismelor provin din limba engleză, poezia urmează aceeaşi cale şi împrumută cuvinte de la Londra sau New York. Aici autorul face apel la o licenţă poetică transformând cuvântul „jeep” (repetat onomatopeic pentru a da naştere unor aliteraţii deosebit de expresive) în substantiv comun. Altfel, comunicarea s-ar fi transformat într-un – nu-i aşa? - nonsens atât timp cât referirea la marca Jeep apare într-o odă închinată modelului Audi Q7.
Poemul are un caracter preponderent narativ, fiind o evocare a câtorva întâmplări definitorii pentru portretul moral al celor două personaje principale, Ghiţă (observăm de această dată accentele profund româneşti regăsite în acest nume) şi Tinu. În afara acestora, în text regăsim o serie de învăţături pe care autorul le transmite către cititor, trăsătură sepcifică creaţiei folclorice (sugerată şi de apelativul „măi, omule, măi”), ceea ce denotă înţelepciunea populară din care se naşte poemul. Dintre acestea enumerăm: „Urcă, fată, în Q7/Ca să dormi bine la noapte” şi „Dacă vrei să-ţi fie bine […] Q7-le e OK”.
Structura este una echilibrată, cu cinci strofe din care prima de trei versuri şi următoarele patru de câte opt şi un refren. Prima strofă poate fi asimilată unui preambul, sintetizând magistral calităţile obiectului material la care se va face referire ulterior: Q7-le asigură odihna nocturnă (trimitere către motivul oniric, de inspiraţie romantică) atât de necesară pentru desfăşurarea unei vieţi adânc înrădăcinată în spiritualitate. Aici întâlnim şi un personaj simbolic, fata, care ar putea reprezenta muza creatoare a artistului care caută sensurile vieţii. Remarcăm faptul că aceasta este anonimă, ceea ce ne îndeamnă să credem că autorul vorbeşte de fapt despre un personaj arhetipal, despre modelul feminin primordial, despre o Eva căzută în ispită.
Planurile se succed cu repeziciune şi după ce prima strofă ne poartă în spaţiul abstract al visului, atenţia se îndreaptă către lumea reală, diurnă, unde aflăm că fericirea, deşi de multe ori efemeră, este posibilă: „Ghiţă-i tare fericit”. Faptele lui Ghiţă sunt relatate succint, totuşi nu fără ironie (autorul atinge aici un stadiu apropiat de cel al demiurgului, asumându-şi dreptul de a îşi ironiza personajele). Astfel, poetul introduce formula „Q7 şi-o comandat/Că-i un jeep adevărat”, evident ironică pentru că un Q7, evident, nu poate fi un Jeep. Timpul utilizat este perfectul compus, ceea ce marchează o acţiune trecută. Registrul utilizat arată însă că acţiunile trecute şi încheiate ale lui Ghiţă au rezultate proiectate în viitor. Momentul relatării este încărcat de o aşteptare tensionată, care desparte momentul comenzii (trecut) de cel al potenţialei livrări (viitor). Tot în această strofă întâlnim exprimări regionale („şi-o făcut”) care fixează acţiunea în spaţiu undeva în zona Banatului românesc, lucru confirmat în strofa a treia („Ghiţă din Banat”).
Următoarea strofă este dedicată celuilalt personaj, Tinu, despre care aflăm încă de la început că a urmat exemplul lui Ghiţă şi „şi-o” luat „un Q7 adevărat”. Observăm repetarea epitetului „adevărat”, care subliniază faptul că întâmplările sunt reale, delimitând astfel încă o dată planul real de cel oniric întâlnit în deschiderea operei. Remarcăm apropierea dintre cele două personaje. Dacă naraţiunea s-ar opri aici, am putea să îi tratăm pe cei doi ca pe un singur personaj colectiv, pentru că acţionează şi gândesc identic. Aici speculăm posibilele înclinaţii nationaliste ale poetului, care apelează subtil la motivul solidarităţii poporului român. Însă textul continuă şi în ultimele strofe fiecare personaj este individualizat cu bune şi cu rele (caracterizare obiectivă realizată de naratorul omniscient).
În cea de-a patra strofă, Tinu este prezentat ca un om credincios, componenta religioasă a creaţiei româneşti nefiind, aşadar, omisă. Tinu este un om inteligent, care a reuşit prin propriile puteri să îşi înzecească avuţia, probabil pentru binele copiilor şi al aproapelui său. Desigur, autorul nu evită să menţioneze că succesul lui Tinu se datorează deopotrivă şi norocului, trimiterea fiind evidentă către figurile mitologice cărora popoarele străvechi le atribuiau puterea de a trimite norocul sau ghinionul asupra pământenilor.
În final, portretizarea celor doi se încheie rotund, Ghiţă revenind în atenţia cititorului. Aici autorul ia o iniţiativă atipică pentru poezia de faţă, aplecându-se către trăsăturile fizice ale lui Ghiţă („Ghiţă-al nostru-i om frumos”). Trăsăturile fizice pozitive sunt oarecum compensate de portretul moral, unde este prezentat în antiteză cu Tinu; Ghiţă nu manifestă aceeaşi înclinaţie către cele sfinte, fiind „un pic cam păcătos”. Ultimele două versuri dezvoltă ideea, justificând afirmaţia de dinainte prin faptul că Ghiţă are obiceiul să încalce unele porunci din decalog: „Are cinci femei pe noapte”. Structura circulară pe care a fost creat textul este din nou vizibilă; dacă în deschidere s-a vorbit despre fată, în încheiere reîntâlnim acest personaj anonim, devenit între timp femeie probabil nu fără aportul decisiv al lui Q7.
Refrenul reprezintă o sinteză a mesajului artistic, comunicarea realizându-se la persoana a doua prin intermediul formulei de inspiraţie folclorică „Măi, omule, măi”. Reîntâlnim aici personajul feminin, povaţa către cititor, dar şi metafora „aspirator de femei”, cu siguranţă o imagine de înalt nivel artistic şi estetic.
„Urcă, fată, în Q7
Ca să dormi bine la noapte.
Jeep jeep, jeep jeep jeep x2
Ghiţă-i tare fericit,
Jeep jeep, jeep jeep.
Şi-o făcut comand-un jeep,
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Q7 şi-o comandat,
Jeep jeep, jeep jeep.
Că-i un jeep adevărat,
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren:
Dacă vrei să-ţi fie bine
Măi, omule, măi,
Cu fetiţe lângă tine
Măi, omule, măi,
Q7-le e OK
Măi, omule, măi,
Aspirator de femei
Măi, omule, măi.
Jeep jeep, jeep jeep jeep x2
Hai, fetelor, în Q7
Să dormiţi bine la noapte.
Să vă spun adevărat
Jeep jeep, jeep jeep,
Că şi Tinu şi-o luat
Jeep jeep, jeep jeep jeep,
Un Q7 adevărat
Jeep jeep, jeep jeep
Ca şi Ghiţă din Banat
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren
Cu credinţă-n Dumnezeu
Jeep jeep, jeep jeep
A avut noroc mereu
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Cu o mână bani a dat
Jeep jeep, jeep jeep
Şi cu zece a luat
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren
Ghiţă-al nostru-i om frumos
Jeep jeep, jeep jeep
Dar un pic cam păcătos
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Şi de când are Q7
Jeep jeep, jeep jeep
Are cinci femei pe noapte
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Refren.”
Şi acum, cam ce crede criticul (recte subsemnatul) că a vrut să transmită poetul:
Cu siguranţă, avem de a face aici cu o operă inestimabilă, rezultat al tradiţiei şi culturii româneşti. Deşi luăm act de acest adevăr de netăgăduit, nu putem să constatăm că opera „Q7 Jeep” este o creaţie cu influenţe internaţionale. Pornind de la însuşi laitmotivul regăsit aproape obsesiv de-a lungul textului (inclusiv în titlu), care este un produs al înaintatei culturi industriale germane, şi incheind cu influenţele lingvistice din zona britanică; cuvinte precum „OK” sau „jeep” arată că literatura şi evoluţia istorică a acesteia nu sunt indiferente vremurilor, iar, acum, într-o perioadă în care majoritatea neologismelor provin din limba engleză, poezia urmează aceeaşi cale şi împrumută cuvinte de la Londra sau New York. Aici autorul face apel la o licenţă poetică transformând cuvântul „jeep” (repetat onomatopeic pentru a da naştere unor aliteraţii deosebit de expresive) în substantiv comun. Altfel, comunicarea s-ar fi transformat într-un – nu-i aşa? - nonsens atât timp cât referirea la marca Jeep apare într-o odă închinată modelului Audi Q7.
Poemul are un caracter preponderent narativ, fiind o evocare a câtorva întâmplări definitorii pentru portretul moral al celor două personaje principale, Ghiţă (observăm de această dată accentele profund româneşti regăsite în acest nume) şi Tinu. În afara acestora, în text regăsim o serie de învăţături pe care autorul le transmite către cititor, trăsătură sepcifică creaţiei folclorice (sugerată şi de apelativul „măi, omule, măi”), ceea ce denotă înţelepciunea populară din care se naşte poemul. Dintre acestea enumerăm: „Urcă, fată, în Q7/Ca să dormi bine la noapte” şi „Dacă vrei să-ţi fie bine […] Q7-le e OK”.
Structura este una echilibrată, cu cinci strofe din care prima de trei versuri şi următoarele patru de câte opt şi un refren. Prima strofă poate fi asimilată unui preambul, sintetizând magistral calităţile obiectului material la care se va face referire ulterior: Q7-le asigură odihna nocturnă (trimitere către motivul oniric, de inspiraţie romantică) atât de necesară pentru desfăşurarea unei vieţi adânc înrădăcinată în spiritualitate. Aici întâlnim şi un personaj simbolic, fata, care ar putea reprezenta muza creatoare a artistului care caută sensurile vieţii. Remarcăm faptul că aceasta este anonimă, ceea ce ne îndeamnă să credem că autorul vorbeşte de fapt despre un personaj arhetipal, despre modelul feminin primordial, despre o Eva căzută în ispită.
Planurile se succed cu repeziciune şi după ce prima strofă ne poartă în spaţiul abstract al visului, atenţia se îndreaptă către lumea reală, diurnă, unde aflăm că fericirea, deşi de multe ori efemeră, este posibilă: „Ghiţă-i tare fericit”. Faptele lui Ghiţă sunt relatate succint, totuşi nu fără ironie (autorul atinge aici un stadiu apropiat de cel al demiurgului, asumându-şi dreptul de a îşi ironiza personajele). Astfel, poetul introduce formula „Q7 şi-o comandat/Că-i un jeep adevărat”, evident ironică pentru că un Q7, evident, nu poate fi un Jeep. Timpul utilizat este perfectul compus, ceea ce marchează o acţiune trecută. Registrul utilizat arată însă că acţiunile trecute şi încheiate ale lui Ghiţă au rezultate proiectate în viitor. Momentul relatării este încărcat de o aşteptare tensionată, care desparte momentul comenzii (trecut) de cel al potenţialei livrări (viitor). Tot în această strofă întâlnim exprimări regionale („şi-o făcut”) care fixează acţiunea în spaţiu undeva în zona Banatului românesc, lucru confirmat în strofa a treia („Ghiţă din Banat”).
Următoarea strofă este dedicată celuilalt personaj, Tinu, despre care aflăm încă de la început că a urmat exemplul lui Ghiţă şi „şi-o” luat „un Q7 adevărat”. Observăm repetarea epitetului „adevărat”, care subliniază faptul că întâmplările sunt reale, delimitând astfel încă o dată planul real de cel oniric întâlnit în deschiderea operei. Remarcăm apropierea dintre cele două personaje. Dacă naraţiunea s-ar opri aici, am putea să îi tratăm pe cei doi ca pe un singur personaj colectiv, pentru că acţionează şi gândesc identic. Aici speculăm posibilele înclinaţii nationaliste ale poetului, care apelează subtil la motivul solidarităţii poporului român. Însă textul continuă şi în ultimele strofe fiecare personaj este individualizat cu bune şi cu rele (caracterizare obiectivă realizată de naratorul omniscient).
În cea de-a patra strofă, Tinu este prezentat ca un om credincios, componenta religioasă a creaţiei româneşti nefiind, aşadar, omisă. Tinu este un om inteligent, care a reuşit prin propriile puteri să îşi înzecească avuţia, probabil pentru binele copiilor şi al aproapelui său. Desigur, autorul nu evită să menţioneze că succesul lui Tinu se datorează deopotrivă şi norocului, trimiterea fiind evidentă către figurile mitologice cărora popoarele străvechi le atribuiau puterea de a trimite norocul sau ghinionul asupra pământenilor.
În final, portretizarea celor doi se încheie rotund, Ghiţă revenind în atenţia cititorului. Aici autorul ia o iniţiativă atipică pentru poezia de faţă, aplecându-se către trăsăturile fizice ale lui Ghiţă („Ghiţă-al nostru-i om frumos”). Trăsăturile fizice pozitive sunt oarecum compensate de portretul moral, unde este prezentat în antiteză cu Tinu; Ghiţă nu manifestă aceeaşi înclinaţie către cele sfinte, fiind „un pic cam păcătos”. Ultimele două versuri dezvoltă ideea, justificând afirmaţia de dinainte prin faptul că Ghiţă are obiceiul să încalce unele porunci din decalog: „Are cinci femei pe noapte”. Structura circulară pe care a fost creat textul este din nou vizibilă; dacă în deschidere s-a vorbit despre fată, în încheiere reîntâlnim acest personaj anonim, devenit între timp femeie probabil nu fără aportul decisiv al lui Q7.
Refrenul reprezintă o sinteză a mesajului artistic, comunicarea realizându-se la persoana a doua prin intermediul formulei de inspiraţie folclorică „Măi, omule, măi”. Reîntâlnim aici personajul feminin, povaţa către cititor, dar şi metafora „aspirator de femei”, cu siguranţă o imagine de înalt nivel artistic şi estetic.
Care mai are nişte zăpadă de anul trecut?
E 15 decembrie. Afară sunt 8 grade la ora 15, zăpada s-a dus de unde-a venit, iarba-i verde, căteodată mai dă câte o adiere caldă de primăvară. Mai sunt 9 zile până vine Santa Claus (discipolul lui Moş Gerilă şi bărbatul lui Merry Christmas) şi uite în ce hal de nepregătiţi îl aşteptăm noi. Vă gândiţi ce mamă de bătaie ne arde ăsta dacă ne prinde aşa? În loc de ceai fierbinte o să-l aşteptăm cu bere de la gheaţă. Halal atmosferă de sărbători, parcă am fi în Australia.
vineri, 12 decembrie 2008
Cu mască sau fără mască? Mai bine fără.
Cred că femeile au o concepţie total diferită despre frumuseţe decât noi. Altfel, nu pot să pricep de ce au căpătat obiceiul zilnic de a se machia. Situaţia îmi aduce aminte de bancul în care Bulă, văzand-o pe maică-sa fardându-se, o întreabă de ce îşi dă pe faţă cu toate chestiile alea. Mama îi răspunde prompt: „Ca să mă fac frumoasă.” La care Bulă i-o intoarce cât se poate de sincer: „Şi de ce nu te faci?” Cam asta e ideea. Adică ai nevoie de farduri ca să fii frumoasă? Bad news. Lasă-mă să te anunţ că eşti aceeaşi indiferent câte glossuri, fonduri de ten şi alte acuarele îţi aplici. Pe de altă parte, nu ştiu cine, cum şi când a inventat machiajul, dar tare sunt curios de ce doar femeile şi-au însuşit acest tabiet. O femeie cu adevărat frumoasă nu are nevoie de farduri; o femeie cu adevărat frumoasă este frumoasă şi dimineaţa când se dă jos din pat. Eu unul nu am adoptat niciodată modelul de frumuseţe feminină unanim acceptat. După mine, o femeie frumoasă este cea care are ceva special, un ne-sais-quoi care iese la iveală fără artificii ascunse în trusa de machiaj. Aşa că, dacă te simţi frumoasă, să nu îţi fie frică să ieşi în lume aşa cum eşti tu.
Sfat pentru doamne şi domnişoare: nu vă machiaţi zilnic. Sau dacă ţineti neapărat, faceţi-o mai puţin decât aţi fi tentate şi faceţi în aşa fel încât să nu fie evident că aţi petrecut o jumătate de oră în faţa oglinzii înainte să ieşiţi din casă. Acuma nu ştiu în ochii cui vreţi să daţi bine, dar dacă toţi bărbaţii ar gândi la fel ca mine, sfatul de mai sus e aur curat pentru voi.
Sfat pentru doamne şi domnişoare: nu vă machiaţi zilnic. Sau dacă ţineti neapărat, faceţi-o mai puţin decât aţi fi tentate şi faceţi în aşa fel încât să nu fie evident că aţi petrecut o jumătate de oră în faţa oglinzii înainte să ieşiţi din casă. Acuma nu ştiu în ochii cui vreţi să daţi bine, dar dacă toţi bărbaţii ar gândi la fel ca mine, sfatul de mai sus e aur curat pentru voi.
joi, 11 decembrie 2008
Legile lui Murphy, varianta rutieră
1) Dacă înaintea ta rulează o maşină mai încet decât tine, exact în momentul în care vei fi pe punctul să o depăşeşti te vei afla în una din următoarele situaţii:
a) Va apărea o maşină pe contrasens, deşi şoseaua era liberă până în acel moment
b) Vei fi în curbă.
c) O perdea de ceaţă deasă se va aşterne subit peste drum.
2) Dacă drumul este totuşi liber, te afli pe un aliniament lung şi condiţiile de vizibilitate sunt impecabile, atunci nu vei avea nimic de depăşit.
3) Dacă timpul culorii verzi a unui semafor este mai lung decât cel al culorii roşii a aceluiaşi semafor, vei ajunge în intersecţie atunci când este roşu.
4) Dacă vrei să mergi undeva cu un grup de prieteni, întotdeauna numărul vostru va fi cu unu mai mare decât cel al locurilor din maşină.
5) Dacă hotărăşti că a venit vremea să treci de la cauciucurile de iarnă la cele de vară, în noaptea ulterioară acţiunii sus-numite va veni o ninsoare ca-n poveştile cu Moş Crăciun.
6) Dacă un semafor se defectează, atunci acest lucru se va întâmpla cu siguranţă la ora de vârf.
7) Dacă îţi speli maşina, cel târziu a doua zi vei fi pus în situaţia să faci un drum prin noroaie, care îţî vor acoperi până şi antena de pe plafon.
8) Într-o parcare vei căuta întotdeauna loc pe culoarul cel mai aglomerat.
9) Dacă o dată în viaţă îţi uiţi actele acasă, în acea zi te va opri Poliţia.
2) Dacă drumul este totuşi liber, te afli pe un aliniament lung şi condiţiile de vizibilitate sunt impecabile, atunci nu vei avea nimic de depăşit.
3) Dacă timpul culorii verzi a unui semafor este mai lung decât cel al culorii roşii a aceluiaşi semafor, vei ajunge în intersecţie atunci când este roşu.
4) Dacă vrei să mergi undeva cu un grup de prieteni, întotdeauna numărul vostru va fi cu unu mai mare decât cel al locurilor din maşină.
5) Dacă hotărăşti că a venit vremea să treci de la cauciucurile de iarnă la cele de vară, în noaptea ulterioară acţiunii sus-numite va veni o ninsoare ca-n poveştile cu Moş Crăciun.
6) Dacă un semafor se defectează, atunci acest lucru se va întâmpla cu siguranţă la ora de vârf.
7) Dacă îţi speli maşina, cel târziu a doua zi vei fi pus în situaţia să faci un drum prin noroaie, care îţî vor acoperi până şi antena de pe plafon.
8) Într-o parcare vei căuta întotdeauna loc pe culoarul cel mai aglomerat.
9) Dacă o dată în viaţă îţi uiţi actele acasă, în acea zi te va opri Poliţia.
Inepţii (puneţi accentul cum vreţi)
M-am săturat de calambururile celor de la sport.ro. Nu ştiu în ce manual de jurnalism au citit cei de la televiziunea cu nume de site că un titlu de ştire trebuie să conţină cel puţin un cuvânt obţinut prin amestecul altor două-trei cuvinte, dar deja e prea mult. Şi nici nu m-ar fi deranjat dacă ştirile sport.ro ar fi avut ocazional câte un titlu haios şi cu adevărat amuzant. Problema este că jocurile de cuvinte au devenit un obicei enervant, iar glumele încercate provoacă la fel de multe zâmbete ca intonarea imnului de stat. De ce ţin neapărat aceşti experţi în henţuri cu mâna şi numărarea cornerelor şi a şuturilor pe poartă să ne arate că sunt sferto- spre semidocţi? Cât despre calitatea unui titlu de a spune ceva despre conţinut, de multe ori nici nu poate fi vorba. De exemplu, ce ne poate spune cuvântul hibrid „Ceferelsea” afişat de postul sus menţionat după meciul CFR Cluj – Chelsea din Liga Campionilor? Sau „Ancelotti e Mut(u)” după ce antrenorul Milanului s-ar fi arătat interesat de achiziţia jucătorului român?
Altele sunt trase de păr: „Neaga, C jucător” după un meci fulminant făcut de stelist pe vremea când era în exil la echipa a doua care juca în divizia C; „Uff, trage iar Gourcouff” (la asta am râs, dar râdeam de autorul ştirii, nu cu el) după ce Gourcouff a marcat pentru Franţa împotriva României şi urma să joace pentru Bordeaux împotriva CFR-ului; „A fluierat ca un messiriaş” (asta pare uşor schizofrenică) despre Alexandru Tudor care a arbitrat Barcelona lui Messi în Liga Campionilor; sau „Dinamo joacă grozav(u)” după ce Dinamo a eliminat din Cupa României Botoşaniul antrenat de Leo Grozavu.
Chiar e prea mult! Şi pentru că tortul nu putea exista fără cireaşă on top, de câteva zeci de ori pe zi avem ocazia să citim propoziţia „Fotbal ca noi, n-are nimeni.” Asta dacă mai facem greşeala să trecem pe sport.ro. Cei de acolo cred că acest „motto” îi defineşte. Şi, într-adevăr o face. Îi defineşte drept postul de televiziune cu acoperire naţională ai căror redactori nu au aflat încă faptul că nu se pune virgulă între construcţia subiectivală şi cea predicativă. Presupunând că ai nevoie de o facultate de jurnalism ca să intri într-o televiziune care se vrea profesionistă, tare mă întreb cum poţi absolvi acea facultate dacă nu cunoşti noţiuni elementare de gramatică.
Altele sunt trase de păr: „Neaga, C jucător” după un meci fulminant făcut de stelist pe vremea când era în exil la echipa a doua care juca în divizia C; „Uff, trage iar Gourcouff” (la asta am râs, dar râdeam de autorul ştirii, nu cu el) după ce Gourcouff a marcat pentru Franţa împotriva României şi urma să joace pentru Bordeaux împotriva CFR-ului; „A fluierat ca un messiriaş” (asta pare uşor schizofrenică) despre Alexandru Tudor care a arbitrat Barcelona lui Messi în Liga Campionilor; sau „Dinamo joacă grozav(u)” după ce Dinamo a eliminat din Cupa României Botoşaniul antrenat de Leo Grozavu.
Chiar e prea mult! Şi pentru că tortul nu putea exista fără cireaşă on top, de câteva zeci de ori pe zi avem ocazia să citim propoziţia „Fotbal ca noi, n-are nimeni.” Asta dacă mai facem greşeala să trecem pe sport.ro. Cei de acolo cred că acest „motto” îi defineşte. Şi, într-adevăr o face. Îi defineşte drept postul de televiziune cu acoperire naţională ai căror redactori nu au aflat încă faptul că nu se pune virgulă între construcţia subiectivală şi cea predicativă. Presupunând că ai nevoie de o facultate de jurnalism ca să intri într-o televiziune care se vrea profesionistă, tare mă întreb cum poţi absolvi acea facultate dacă nu cunoşti noţiuni elementare de gramatică.
luni, 8 decembrie 2008
Gip-girip
Dacă cei de la Audi ar şti care e profilul cumpărătorului român de Q7, şi-ar schimba cu siguranţă strategia de promovare. Ceea ce urmează ar putea fi fără probleme prototipul unei reclame de succes, special creată pentru piaţa românească. Ia, naţie, de te cruceşte:
duminică, 7 decembrie 2008
De ce n-am eu alt telefon
Am mai auzit una. Cică „nu prea ţi se potriveşte telefonul cu maşina”. Să nu se înţeleagă că am ceva cu omul care mi-a zis; toată stima, Răzvan. Vreau doar explic o chestie pe care am mai menţionat-o şi într-un comentariu pe blogul Luanei.
Pentru cei care nu ştiu, deţin un Nokia 6060 cumpărat în decembrie 2005 cu următoarele date pe bord: 58 de ore, 2 minute şi 51 de secunde de apeluri recepţionate, 15 ore, 51 de minute şi 30 de secunde de apeluri efectuate (în total 73 de ore, 54 de minute şi 21 de secunde), 1127 de mesaje expediate şi 3064 de mesaje recepţionate. Este genul de telefon care te face să te întrebi de ce ai mai irosit timpul aşteptând ca vânzătorul să îţi înmâneze şi certificatul de garanţie. Sincer, încă nu am descoperit nici un motiv serios pentru care l-aş schimba. Face tot ce mi-aş dori eu să facă un telefon: trimite şi primeşte SMS-uri, efectuează şi primeşte apeluri de voce, mă trezeşte dimineaţa, are calculator şi îmi arată cât e ceasul. În plus, bateria durează şi acum în jur de 7 zile. De ce mi-aş dori altceva? Doar pentru că nu se asortează cu maşina? Nici nu ştiam că telefonul trebuie să se asorteze cu maşina. Cum adică, la fel cum tipele asortează poşeta cu pantofii? Aşa? Şi cam ce telefon mi-ar trebui ca să nu fiu un cioban de la stână?
Concluzionând, anunţ pe toată lumea că nu am de gând să schimb telefonul în viitorul apropiat. Chit că n-are cameră, mp3 player, card de memorie, bla bla. Noooo, thank you. Nu îmi ţin telefonul pe masă la cârciumă şi nici nu vorbesc tare în troleibuz ca să vadă navetistele ce sculă mi-am tras eu.
Pentru cei care nu ştiu, deţin un Nokia 6060 cumpărat în decembrie 2005 cu următoarele date pe bord: 58 de ore, 2 minute şi 51 de secunde de apeluri recepţionate, 15 ore, 51 de minute şi 30 de secunde de apeluri efectuate (în total 73 de ore, 54 de minute şi 21 de secunde), 1127 de mesaje expediate şi 3064 de mesaje recepţionate. Este genul de telefon care te face să te întrebi de ce ai mai irosit timpul aşteptând ca vânzătorul să îţi înmâneze şi certificatul de garanţie. Sincer, încă nu am descoperit nici un motiv serios pentru care l-aş schimba. Face tot ce mi-aş dori eu să facă un telefon: trimite şi primeşte SMS-uri, efectuează şi primeşte apeluri de voce, mă trezeşte dimineaţa, are calculator şi îmi arată cât e ceasul. În plus, bateria durează şi acum în jur de 7 zile. De ce mi-aş dori altceva? Doar pentru că nu se asortează cu maşina? Nici nu ştiam că telefonul trebuie să se asorteze cu maşina. Cum adică, la fel cum tipele asortează poşeta cu pantofii? Aşa? Şi cam ce telefon mi-ar trebui ca să nu fiu un cioban de la stână?
Concluzionând, anunţ pe toată lumea că nu am de gând să schimb telefonul în viitorul apropiat. Chit că n-are cameră, mp3 player, card de memorie, bla bla. Noooo, thank you. Nu îmi ţin telefonul pe masă la cârciumă şi nici nu vorbesc tare în troleibuz ca să vadă navetistele ce sculă mi-am tras eu.
sâmbătă, 6 decembrie 2008
Uite bomba, nu e bomba
Citeam în Cotidianul de miercuri un articol intitulat Bush îşi face „mea culpa” pentru Irak în care se spune: „preşedintele a recunoscut că cea mai mare greşeală a mandatului său a fost să creadă că Bagdadul deţinea arme de distrugere în masă”, „…acesta a fost unul dintre motivele lansării războiului în Irak, în 2003”. Bravos, domnule! Cu alte cuvinte, cam asta ne transmite W.: pardon, n-am ştiut, bonsoar. Acum asta e, eu trec lângă babacu în lojă şi îl las pe negrotei să scoată castanele din foc. Ups. Păi, bine, mă nea Dubluve, acuma ne spui? Culmea, fix când s-a făcut ora de plecare şi au urcat băieţii scaunele pe mese te-ai găsit şi tu să-ţi dai seama. Sincer, nu ştiu cine te-a pus să zici asta. Mai bine tăceai şi îţi apărai motivaţia. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, chiar crezi că noi suntem tâmpiţi? Chiar crezi că poţi să minţi în faţă un mapamond întreg? Om fi noi mulţi, da’ proşti nu suntem toţi, de asta te asigur. Chiar crezi că nimeni nu şi-a dat seama care e motivul real al războiului din Irak? Adică noi nu ştim că le vrei petrolul? Nu sunt atât de paranoic încât să cred că 11 septembrie a fost o producţie în regie americană, dar ştiu că terorismul a fost doar un pretext ridicat de ochii lumii. Nu neg că a fost o tragedie, am fost la Ground Zero şi m-am înfiorat comparând ceea ce vedeam pe viu cu imaginile pe care le aveam în minte cu WTC în picioare şi cu momentele prăbuşirii. Cu toate astea, a fost o minge ridicată la fileu pentru începerea războiului din Irak şi Afganistan. Şi acum vine ăsta micu’ a lu’ Bush ăl mare şi ne spune că de fapt a dat-o-n bară cu presupunerile? Păi, bravo, nu ai făcut decât să te demaşti. Şi nu ştiu cum naiba ai reuşit, dar ne-ai atras şi pe noi într-un război care nu e şi nu va fi niciodată al nostru.
„Bush a repetat că ceea ce îi va lipsi cel mai mult va fi funcţia de comandant suprem al armatei americane,” se mai spune în articol. Buuuuun. În calitate de comandant al armatei americane, care este diferenţa dintre el şi – să zicem – Slobodan Milosevic? De ce unul este criminal de război şi celălalt nu este? Doar pentru că unul din ei este licuriciul mondial. Atât. Dacă unul a ucis albanezi pe capete şi celălalt irakieni şi afgani, înseamnă că primul este o bestie mai mare decât celălalt? Cam multe semne de întrebare. Vestea bună este că avem răspunsurile. Cea proastă este că nimeni nu le va verbaliza în mod oficial niciodată. Sau poate doar atunci când va fi prea târziu şi cărţile de istorie îşi vor cere dreptul la adevăr.
„Bush a repetat că ceea ce îi va lipsi cel mai mult va fi funcţia de comandant suprem al armatei americane,” se mai spune în articol. Buuuuun. În calitate de comandant al armatei americane, care este diferenţa dintre el şi – să zicem – Slobodan Milosevic? De ce unul este criminal de război şi celălalt nu este? Doar pentru că unul din ei este licuriciul mondial. Atât. Dacă unul a ucis albanezi pe capete şi celălalt irakieni şi afgani, înseamnă că primul este o bestie mai mare decât celălalt? Cam multe semne de întrebare. Vestea bună este că avem răspunsurile. Cea proastă este că nimeni nu le va verbaliza în mod oficial niciodată. Sau poate doar atunci când va fi prea târziu şi cărţile de istorie îşi vor cere dreptul la adevăr.
miercuri, 3 decembrie 2008
Faceţi plinul la canistre
La modul foarte superficial şi naiv, de unde a pornit de fapt criza asta economică la nivel mondial? Păi, a fost cam aşa: americanii au început să îşi vândă petrolul la un preţ de dumping (cam cu 50% mai mic decât cel iniţial) ca să strice piaţa, dând astfel o lovitură acolo unde îi e rusului şi orientalului mijlociu mai greu; pentru că e ceva ştiut că o proporţie covârşitoare din economia şi prosperitatea celor două regiuni menţionate e bazată pe petrol. Că a lovit indirect (intenţionat sau nu) şi în alte părţi precum Brazilia sau Norvegia, asta e partea a doua. Ideea e că de aici a pornit totul şi, cum întreaga lume se învârte în jurul resurselor energetice, era de bănuit că o mutarea atât de radicală va afecta toate celelalte ramuri de activitate.
Şi ca să nu mai fac atâta pe deşteptul şi să ajung de fapt unde vroiam să ajung, vă invit să citiţi această ştire. Cu alte cuvinte, la Petrom preţurile au scăzut cu circa 33% faţă de astă-vară. Ce-i drept, la mine care fac un plin pe lună nu o să se simtă mare diferenţă, dar pentru mulţi această veste înseamnă aur. Sincer, nu-mi aduc aminte să fi băgat vreodată Carrera 95 sub 3,25.
Aş fi curios dacă poate cineva să-mi transmită ce preţuri sunt practicate acum în Europa. Usually, în Austria se practicau tarife în jur de 1 euro/litru, iar în Germania în jur de 1,25-1,3 euro/litru. La noi acum litrul costă 80 de cenţi (Carrera 95).
Şi ca să nu mai fac atâta pe deşteptul şi să ajung de fapt unde vroiam să ajung, vă invit să citiţi această ştire. Cu alte cuvinte, la Petrom preţurile au scăzut cu circa 33% faţă de astă-vară. Ce-i drept, la mine care fac un plin pe lună nu o să se simtă mare diferenţă, dar pentru mulţi această veste înseamnă aur. Sincer, nu-mi aduc aminte să fi băgat vreodată Carrera 95 sub 3,25.
Aş fi curios dacă poate cineva să-mi transmită ce preţuri sunt practicate acum în Europa. Usually, în Austria se practicau tarife în jur de 1 euro/litru, iar în Germania în jur de 1,25-1,3 euro/litru. La noi acum litrul costă 80 de cenţi (Carrera 95).
marți, 2 decembrie 2008
Interiooooooor
Fiindcă o parte dintre prietenii mei din lumea raliurilor mi-au reproşat că nu am postat încă nimic despre această disciplină sportivă, deşi mă declar fan şi într-o vreme mi-am şi câştigat pâinea pe marginea fenomenului, am hotărât să postez astăzi prima intrare cu tagul „raliuri”. Momentul nu este dintre cele mai bune, pentru că sezonul s-a cam încheiat în ţară şi cel puţin până la alegerile pentru conducerea FRAS-ului nu avem subiecte. Însă m-am orientat repede, aşa că astăzi vă propun o filmare onboard interesantă şi amuzantă în acelaşi timp. Sper să îi fi făcut curioşi şi pe cei mai puţin familiarizaţi cu raliurile şi poate că – ştiu eu? – li se va părea interesant, mai ales că dictarea copilotului se aude foarte clar şi astfel putem înţelege mai bine ce se întâmplă într-un echipaj de raliu pe parcursul unei probe. În filmare apare echipajul Bogdan Marişca/Sebastian Itu în Raliul Ţara Bârsei 2008. De ce amuzant? Ascultaţi cu atenţie dictarea lui Sebi. Pe mine unul mă distrează la culme accentul ardelenesc cu care vorbeşte.
Enjoy:
Enjoy:
Băsescu sfidat la Cotroceni
Ia uitaţi ce ruşne a păţit Băselu de ziua naţională. A fost făcut comunist în faţă de către un disident pe care tocmai îl decorase.
În ştirea pe care o văzusem eu aseară apărea şi reacţia preşedintelui despre care pomeneşte corespondenta din filmuleţul postat, dar din păcate nu am găsit acel material pe net. Anyway, vă daţi seama că pe acel domn nu îl mai sperie nimic dacă a avut stăpânirea de sine să aibă o astfel de ieşire în contextul dat. Cică i-au tăiat microfonul când a vrut să mai spună ceva după replica lui Băsescu.
În ştirea pe care o văzusem eu aseară apărea şi reacţia preşedintelui despre care pomeneşte corespondenta din filmuleţul postat, dar din păcate nu am găsit acel material pe net. Anyway, vă daţi seama că pe acel domn nu îl mai sperie nimic dacă a avut stăpânirea de sine să aibă o astfel de ieşire în contextul dat. Cică i-au tăiat microfonul când a vrut să mai spună ceva după replica lui Băsescu.
luni, 1 decembrie 2008
A nice day
Sunat alarma la telefon. Trezit. Afară încă beznă. Ridicat din pat. Spălat. Îmbrăcat tricou mâneci scurte, tricou mâneci lungi, pantaloni, fleece sau windstopper. Pus plasturi la călcâie pentru orice eventualitate.* Luat şosete luuuungi. Făcut bagaj: schiuri şi beţe în sac, cască, ochelari, cagulă, scarf în rucsac, clăpari în mână, d-ăla să nu crape buzele în buzunar, ski zip la fermoar. Parcă ar vrea să se facă lumină afară. Se mai gândeşte. Încălţat ghete şi îmbrăcat geacă. Dus clăpari şi rucsac la maşină. Urcat înapoi în casă. Dus sac la maşină. Fixat sac la locul lui. Urcat în maşină. Pornit motor şi căldură. Curăţat strat gros de zăpadă.* Şpreiat geamuri ca să se dezgheţe. Urcat în maşină. Aşteptat 1 până la 2 minute să se dezgheţe geamurile. Dat jos din maşină. Dat jos geaca pentru că s-a făcut prea cald. Şi lumină. Mutat portofel şi telefon din buzunar geacă în buzunar fleece sau windstopper. Urcat în maşină. Plecat. Oprit la chioşc. Cumpărat batoane de ciocolată. Oprit în Livadă. Întâlnit cu diverşi cetăţeni. Plecat. Parcurgerea a 12 km până în Poiană. Încă linişte în Poiană. Oprit în parcare. Venit om în vestă galbenă. Plătit parcare la om în vestă galbenă. Pus tichetul în geam. Echipat: dat jos ghetele, înfipt picioarele în clăpari, luptat strâns chingile la clăpari, uitat clăparii în modul de schi, pus scarf şi ochelari, îmbrăcat geacă, încheiat la geacă*, descheiat la geacă*, mutat portofel şi telefon din buzunar fleece sau windstopper în buzunar geacă*, încheiat fusta de vânt (aşa se cheamă, don’t call me gay), încheiat la geacă, pus batoanele în buzunar, luat beţele, casca şi cagula în mână, schiurile pe umăr, închis maşina. Mers la cabină pentru că gondola n-a pornit încă. Cumpărat cartelă de o zi. Trecut clăparii în modul de mers. Urcat cu cabina. Pus cagula şi casca pe cap, schiurile în picioare. Coborâre de încălzire/recunoaştere. Trecut clăparii în modul schi. Mers la gondolă. Prima urcare singur în gondolă.* Întins pe banchetă. Semisomn până sus. Coborât. Parcurgerea a încă 6 până la 8 ture mari. Râs de paltonarii stresaţi în gondolă.* Aglomerat pârtiile. Mers la teleschi Ruia. Stat mult la coadă. Părut rău că mers la teleschi. Mers la cabană. Lăsat schiurile şi beţele la garderobă. Băut suc rece fiindcă m-am încălzit tare (nu pot să beau ceai cald după ce fac mişcare). Stat la soare.* Admirat peisaj*. Admirat schioare. Găsit şezlong.* Recuperat schiuri şi beţe de la garderobă. Plecat mai departe. Blestemat dâmburi crescute fiindcă ăştia nu-s în stare să mai bată o dată pârtiile la jumătatea zilei. Parcurgerea a încă 6 până la 9 ture mari. Simţit genunchii tot mai tare. La sfârşit căzut spectaculos de 0 până la 2 ori pentru că cedează genunchii. Stat jos la un suc. Intrat în magazin echipament.* Crucit la preţuri.* Ieşit din magazin.* Mers spre maşină cât mai mult posibil pe schiuri. Dat jos schiuri. Uitat clăpari în mod schi. Dezechipat. A se vedea etapa „Echipat” în sens invers. Plus periat clăpari, schiuri, beţe. Plecat acasă. Ajuns acasă. Făcut două drumuri până în casă cu bagajul. În silă. Dezbrăcat. Aruncat tricou mâneci lungi şi tricou mâneci scurte în coşul de rufe. Făcut baie. Diverse activităţi. Adormit în timpul diverselor activităţi (în caz că sunt statice). Trezit. Făcut pat. Adormit.
Epilog: Stat ţeapăn două zile pentru că orice mişcare doare. Totuşi făcut minim necesar de mişcări. Tânjit după masaj.
Concluzie: Oare cât mai am de aşteptat până la o astfel de zi să-i zic… algoritmică? Săptămâna trecută m-a amăgit o minunăţie de ninsoare, dar a rămas o pojghiţă amărâtă care se topeşte ca Topi Top-ul. Sunt 11 grade ziua. Cred că mai e ceva de stat.
Evenimentele marcate cu * sunt opţionale şi autorul nu garantează pentru desfăşurarea lor de fiecare dată.
Epilog: Stat ţeapăn două zile pentru că orice mişcare doare. Totuşi făcut minim necesar de mişcări. Tânjit după masaj.
Concluzie: Oare cât mai am de aşteptat până la o astfel de zi să-i zic… algoritmică? Săptămâna trecută m-a amăgit o minunăţie de ninsoare, dar a rămas o pojghiţă amărâtă care se topeşte ca Topi Top-ul. Sunt 11 grade ziua. Cred că mai e ceva de stat.
Evenimentele marcate cu * sunt opţionale şi autorul nu garantează pentru desfăşurarea lor de fiecare dată.
Wise people
M-am amuzat rău de tot aseară după anunţarea rezultatelor la exit-poll (by the way: ruşinică mare pentru inexactitate, domnilor sondori). M-a distrat lăcomia cu care diverşi tatulici, drăgotesci, gâzi, mirceabazi, cristoi s-au aruncat asupra osului suculent împănat cu măduvă şi numai bun de ros care a fost rezultatul votului de ieri. De la 9 PM şi până pe la miezul nopţii au învârtit, rotit, sucit toate variantele posibile, imposibile, cvasiposibile şi pseudoposibile de coaliţii şi opoziţii. Se ajunsese ca la un moment dat cei de la Realitatea să vehiculeze până şi 2-3 versiuni de cabinete cu miniştrii enunţaţi punctual pentru fiecare combinaţie posibilă. M-am culcat cu certitudinea că negocierile de la Cotroceni ar fi total redundante şi că în loc de discuţii între reprezentanţii partidelor ar fi mai eficient să dea drumul înregistrării serii de la Realitatea şi să îşi aleagă de acolo o opţiune. Oricum, eu m-am distrat tare văzând cât de în serios îşi luau joaca de-a analiştii politici. Asta a fost aseară. Azi-dimineaţă buna mea dispoziţie a fost asigurată din nou, de această dată pentru că rezultatele parţiale de la ora 10 răsturnau ierarhia dată de joaca de-a exit-pollul. De la circa 5% în favoarea PSD(+PC)-ului, raportul BEC îi dădea pe PDL-işti drept lideri cu un avans de vreo 2%, pentru ca până la ora la care scriu să fie egalitate perfectă între cele 2 partide, fiecare cu câte 115 deputaţi şi 50 de senatori. Interesant. Printre valurile de analize, declaraţii şi rezultate s-a strecurat timid şi defilarea de 1 Decembrie, dar a fost repede uitată atât de televiziuni, cât şi de politicieni care au spart repede gaşca şi s-au răspândit care pe unde au putut pe la sediile de partid. Nu tu o transmisie în direct de la hârdăul cu fasole, nu tu un interviu cu vreun veteran de război, nu tu un „ce înseamnă ziua naţională pentru dumneavoastră?”.
Şi dacă aţi ajuns cu cititul până aici, o să vă plictisesc oleacă şi cu opinia mea de părerolog despre ce a fost şi ce a ieşit. Hai să încep cu părţile bune. În primul rând, eu unul sesizez o maturizare a electoratului. Cea mai bună dovadă este faptul că un partid extremist şi – până la urmă – lipsit de substanţă, unul care nu a promovat decât antivalori, am numit aici PRM-ul, a rămas pe dinafară. Să recunoaştem că este o evoluţie de la momentul 2000 al votului complet dement prin care PRM obţinea 30% din locurile din Parlament (noroc cu PSD care a scos peste 50% şi astfel PRM a rămas in opoziţie), completat de patrunderea lui C.V. Tudor până în turul doi al prezidenţialelor. O altă dovadă este faptul că PNG a ratat şi el intrarea în Parlament deşi de-a lungul ultimilor patru ani ajunsese periodic la pragul electoral. Am scăpat şi de asta. Câtă dreptate avea Brucan în ’90 când spunea că vom avea nevoie de 20 de ani pentru a ne depăşi condiţia de „stupid people”. La prezidenţialele de la anul va veni sorocul până la care ar trebui să ne transformăm în wise people. În al doilea rând, numărul partidelor parlamentare a scăzut la patru (cinci, dacă e să numărăm şi PC-ul voiculescian, care de altfel n-ar face de unul singur baremul de 5% nic dacă ar face Mircea Badea şpagatul pe 4 scaune în timp ce răspunde la SMS-urile lui Ciutacu). Ne apropiem de configuraţiile din marile puteri politice ale Europei, unde polarizarea electoratului constituie una din caracteristicile definitorii. Unde sunt vremurile nouăzeciste când aveam 7-8 partide în Parlament, printre care uitatele PUNR, PNŢ-CD, ApR? PRM e pe urmele lor.
Acum părţile rele: după cum era de aşteptat, nici un partid nu a reuşit să facă singur majoritatea parlamentară. Ceea ce nu e prea plăcut, pentru că alianţele s-au dovedit a fi soluţii falimentare în România, ultimii patru ani stând drept dovadă vie şi proaspătă. Aş fi preferat ca unul din partide – oricare – să stea un mandat singur la guvernare. În 2000-2004 a funcţionat mecansimul şi am avut parte de cea mai performantă guvernare de după ’89. Partea şi mai rea este circul care urmează. Toate privirile se îndreaptă acum către preşedinte, care are de luat o decizie foarte grea în ceea ce priveşte numirea unui prim-ministru. Băsescu poartă acum o mare responsabilitate şi nici nu îşi mai permite să facă vreo prostie pentru că mai e un pic şi intră şi el în an electoral. În ultimul timp a părut mai moderat în poziţia sa şi eu cred că este dispus la negocieri şi compromisuri. Deşi, fie vorba între noi, ar avea mare dreptate să nu îi numească nici pe Geoană, nici pe Tăriceanu.
Cât despre viitoarea coaliţie, nu pot să discut decât geometric. Avem un triunghi, PDL-PSD-PNL, şi oricare din laturile sale ar putea fi baza. Cel puţin la prima vedere. Pentru că dacă e să luăm la bani mărunţi, PDL şi PNL nu cred să mai fie dispuse să meargă din nou împreună. Rezultă de aici că PSD va fi sigur parte a puterii. Boooooon. Dar cu cine? Cea mai plauzibilă variantă ar fi cea cu PNL. Dar mai rămâne de văzut. Ce se vede cu ochiul liber este că nici o combinaţie de 3 luate câte 2 nu ar avea nevoie matematic de UDMR pentru a forma majoritatea. Ceea ce înseamnă că maghiarii s-ar putea afla în faţa unei situaţii în premieră după revoluţie: aceea de a se afla în opoziţie. Eu însă pariez că oricine ar fi la putere ar chema şi UDMR-ul la guvernare. Pentru că ar fi în primul rând o poziţie corectă în faţa UE, care ar primi astfel dovada că în România nu mai există dispute de ordin etnic. Şi în al doilea rând pentru că venirea UDMR-ului la guvernare nu ar face decât să consolideze puterea în faţa unei opoziţii puternice cum ar fi cea ridicată de oricare din cei trei „granzi”.
Concluzia ar fi: române, ieri ţi-ai făcut treaba. Până mai încolo ne laşi iar pe noi să ne dăm în stambă, tu treci la recesiune, la mulţi ani!
Şi dacă aţi ajuns cu cititul până aici, o să vă plictisesc oleacă şi cu opinia mea de părerolog despre ce a fost şi ce a ieşit. Hai să încep cu părţile bune. În primul rând, eu unul sesizez o maturizare a electoratului. Cea mai bună dovadă este faptul că un partid extremist şi – până la urmă – lipsit de substanţă, unul care nu a promovat decât antivalori, am numit aici PRM-ul, a rămas pe dinafară. Să recunoaştem că este o evoluţie de la momentul 2000 al votului complet dement prin care PRM obţinea 30% din locurile din Parlament (noroc cu PSD care a scos peste 50% şi astfel PRM a rămas in opoziţie), completat de patrunderea lui C.V. Tudor până în turul doi al prezidenţialelor. O altă dovadă este faptul că PNG a ratat şi el intrarea în Parlament deşi de-a lungul ultimilor patru ani ajunsese periodic la pragul electoral. Am scăpat şi de asta. Câtă dreptate avea Brucan în ’90 când spunea că vom avea nevoie de 20 de ani pentru a ne depăşi condiţia de „stupid people”. La prezidenţialele de la anul va veni sorocul până la care ar trebui să ne transformăm în wise people. În al doilea rând, numărul partidelor parlamentare a scăzut la patru (cinci, dacă e să numărăm şi PC-ul voiculescian, care de altfel n-ar face de unul singur baremul de 5% nic dacă ar face Mircea Badea şpagatul pe 4 scaune în timp ce răspunde la SMS-urile lui Ciutacu). Ne apropiem de configuraţiile din marile puteri politice ale Europei, unde polarizarea electoratului constituie una din caracteristicile definitorii. Unde sunt vremurile nouăzeciste când aveam 7-8 partide în Parlament, printre care uitatele PUNR, PNŢ-CD, ApR? PRM e pe urmele lor.
Acum părţile rele: după cum era de aşteptat, nici un partid nu a reuşit să facă singur majoritatea parlamentară. Ceea ce nu e prea plăcut, pentru că alianţele s-au dovedit a fi soluţii falimentare în România, ultimii patru ani stând drept dovadă vie şi proaspătă. Aş fi preferat ca unul din partide – oricare – să stea un mandat singur la guvernare. În 2000-2004 a funcţionat mecansimul şi am avut parte de cea mai performantă guvernare de după ’89. Partea şi mai rea este circul care urmează. Toate privirile se îndreaptă acum către preşedinte, care are de luat o decizie foarte grea în ceea ce priveşte numirea unui prim-ministru. Băsescu poartă acum o mare responsabilitate şi nici nu îşi mai permite să facă vreo prostie pentru că mai e un pic şi intră şi el în an electoral. În ultimul timp a părut mai moderat în poziţia sa şi eu cred că este dispus la negocieri şi compromisuri. Deşi, fie vorba între noi, ar avea mare dreptate să nu îi numească nici pe Geoană, nici pe Tăriceanu.
Cât despre viitoarea coaliţie, nu pot să discut decât geometric. Avem un triunghi, PDL-PSD-PNL, şi oricare din laturile sale ar putea fi baza. Cel puţin la prima vedere. Pentru că dacă e să luăm la bani mărunţi, PDL şi PNL nu cred să mai fie dispuse să meargă din nou împreună. Rezultă de aici că PSD va fi sigur parte a puterii. Boooooon. Dar cu cine? Cea mai plauzibilă variantă ar fi cea cu PNL. Dar mai rămâne de văzut. Ce se vede cu ochiul liber este că nici o combinaţie de 3 luate câte 2 nu ar avea nevoie matematic de UDMR pentru a forma majoritatea. Ceea ce înseamnă că maghiarii s-ar putea afla în faţa unei situaţii în premieră după revoluţie: aceea de a se afla în opoziţie. Eu însă pariez că oricine ar fi la putere ar chema şi UDMR-ul la guvernare. Pentru că ar fi în primul rând o poziţie corectă în faţa UE, care ar primi astfel dovada că în România nu mai există dispute de ordin etnic. Şi în al doilea rând pentru că venirea UDMR-ului la guvernare nu ar face decât să consolideze puterea în faţa unei opoziţii puternice cum ar fi cea ridicată de oricare din cei trei „granzi”.
Concluzia ar fi: române, ieri ţi-ai făcut treaba. Până mai încolo ne laşi iar pe noi să ne dăm în stambă, tu treci la recesiune, la mulţi ani!
vineri, 28 noiembrie 2008
Vreau o schimbare! A cărucioarelor din Carrefour
Cumpărăturile în Carrefour nu mai sunt pentru oricine. Şi nu vă gândiţi că au săltat preţurile sau că au băgat legitimaţii gen Metro, Selgros, Selsubţire, etc. Nu. Însă pe săptămână ce trece este nevoie de o tehnică din ce în ce mai bună pentru a putea conduce pe unde vrei şi pe unde ai nevoie rablele alea de cărucioare. Cel puţin aşa se întâmplă în Carrefour Braşov, unde înseamnă că este ziua ta norocoasă dacă găseşti un cărucior care să meargă cât de cât drept şi în care să nu trebuiască să te opinteşti. Mai e puţin şi condusul de cărucioare va deveni o activitate exclusiv pentru cei aleşi, pentru o mână de Neo carrefourieni. Ca să nu asistăm la incidente gen dărâmări de rafturi cu cărucioare cu direcţia defectă, consider că este iminentă introducerea obligativităţii obţinerii unui permis de conducere a căruciorului în urma unui examen draconic printre raioanele legume, congelate, vinuri, prezervative şi cauciucuri de iarnă, urmând ca în perspectivă să devină obligatorie licenţa de pilotaj pentru cărucioare, astfel încât să nu mai lăsăm pe mâna oricărui neavenit aceşti monştri mecanici atât de greu de controlat. Cine nu e apt, să rămână la coşul de mână.
Lăsând gluma la o parte, m-am săturat să mă lupt cu cărucioarele stricate din Carrefour şi să tot caut să aranjez încărcătura astfel încât să echilibrez măgăoaia şi să o fac să meargă cât de cât drept. La început mă credeam eu vreun inapt, dar văd din ce în ce în ce mai multe feţe schimonosite de efort pe la viraje, asta în cazul în care nu sunt îngrozite de traiectoria nebănuită pe care o capătă căruciorul. Le-aş propune carrefourienilor (© Zoogie) să-şi rupă de la gură o parte din hiperprofitul lor de hipermarket şi să investească o fărâmă şi în confortul clienţilor. Asta aşa, ca formă minimă de respect faţă de clienţi. Nu că pe spinarea lor şi-ar construi ei afacerea…
Lăsând gluma la o parte, m-am săturat să mă lupt cu cărucioarele stricate din Carrefour şi să tot caut să aranjez încărcătura astfel încât să echilibrez măgăoaia şi să o fac să meargă cât de cât drept. La început mă credeam eu vreun inapt, dar văd din ce în ce în ce mai multe feţe schimonosite de efort pe la viraje, asta în cazul în care nu sunt îngrozite de traiectoria nebănuită pe care o capătă căruciorul. Le-aş propune carrefourienilor (© Zoogie) să-şi rupă de la gură o parte din hiperprofitul lor de hipermarket şi să investească o fărâmă şi în confortul clienţilor. Asta aşa, ca formă minimă de respect faţă de clienţi. Nu că pe spinarea lor şi-ar construi ei afacerea…
Parlament sau facultate? Ce alegeţi?
Nu aş fi vrut să scriu nimic despre politică cel puţin până după alegeri, dar deunăzi am văzut un talkshow unde s-a dezbătut printre altele o idee pe care o consider extrem de justă. Nu mai ţin minte ce emisiune era şi nici pe ce post, toate seamănă între ele în perioada aceasta. Invitat era Radu F. Alexandru, candidat pentru Senat din partea PDL în colegiul S11 (pe unde-o fi venind şi ăsta?). Nu fac campanie pentru nimeni şi oricine ar fi enunţat ideea domnului Alexandru ar fi primit acelaşi grad de apreciere din partea mea. Domnia sa vorbea despre modificarea pe viitor a legii electorale prin adăugarea unor condiţii de acceptare a candidaturii. Printre acestea vorbea despre obligativitatea ca un candidat să aibă studii superioare încheiate. În acel moment am realizat că în ziua de azi poţi ajunge în Parlamentul României fără să ai cine ştie ce şcoală, lucru despre care mi-am dat seama că îl ştiam (a se vedea exemple gen Irina Loghin, Ion Dolănescu), dar care nu a intrat niciodată în conştiinţa mea până când a fost spus concret. Ca primă reacţie, m-am simţit insultat. Sincer. Şi orice student care toceşte băncile facultăţilor ar fi îndreptăţit să se simtă la fel, deopotrivă cu toţi cei care au obţinut o diplomă. Ce fel de elită este Parlamentul României dacă poţi intra acolo fără să ai măcar o amărâtă de facultate terminată? Să nu-ţi vină să îţi bagi picioarele în ea facultate şi să te faci deputat? Mi se pare o condiţie minimă diploma universitară, o condiţie absolut obligatorie, mai ales că acum se găsesc diplome pe toate gardurile de stat sau particulare. Dacă nici măcar în condiţiile astea, în care la particulare primeşti răspunsurile de la profesori în timpul examenului, nu eşti în stare să termini o facultate, atunci cum te vei prezenta în forul legislativ al unei ţări cu 21 de milioane de locuitori?
joi, 27 noiembrie 2008
Suntem mândri de voi
Totul a început cu un timing excelent. CFR Cluj a câştigat primul titlu din palmares exact la momentul potrivit pentru a deveni prima echipă românească intrată direct în grupele UEFA Champions League. O echipă care în urmă cu cinci sezoane juca în a treia ligă ajungea între primele 32 de echipe de club ale Europei. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, la primul meci furniza ceea ce a fost considerată drept cea mai mare surpriză din istoria UCL. Din acel moment nimic nu a mai fost ca înainte pentru că numele CFR Cluj a intrat în conştiinţa granzilor Europei, un nume despre care nimeni nu ştia nimic, o echipă ajunsă parcă din greşeală în cuşca leilor.
Vă mulţumesc, CFR, pentru că ne-aţi făcut să visăm frumos, pentru că aţi arătat un spirit de luptă nemaivăzut până acum în România şi pentru că ne-aţi făcut pe toţi să fim mândri că suntem ardeleni. Vă felicit pentru că aţi scris cea mai frumoasă pagină din istoria fotbalistică a Ardealului şi pentru că aţi ştiut să fiţi o echipă de sportivi adevăraţi până la sfârşitul poveştii, o poveste din care nu aveţi cum să ieşiţi decât cu fruntea sus. Vă mulţumesc pentru înfrigurarea cu care aşteptam fiecare meci al vostru, pentru visul de la Roma şi pentru speranţa pe care o insuflă jocul practicat meci de meci. Şi ca să n-o mai lungesc atât, patru cuvinte afişate aseară în peluză spun totul: „SUNTEM MÂNDRI DE VOI”. Aventura nu se termină aici.
Vă mulţumesc, CFR, pentru că ne-aţi făcut să visăm frumos, pentru că aţi arătat un spirit de luptă nemaivăzut până acum în România şi pentru că ne-aţi făcut pe toţi să fim mândri că suntem ardeleni. Vă felicit pentru că aţi scris cea mai frumoasă pagină din istoria fotbalistică a Ardealului şi pentru că aţi ştiut să fiţi o echipă de sportivi adevăraţi până la sfârşitul poveştii, o poveste din care nu aveţi cum să ieşiţi decât cu fruntea sus. Vă mulţumesc pentru înfrigurarea cu care aşteptam fiecare meci al vostru, pentru visul de la Roma şi pentru speranţa pe care o insuflă jocul practicat meci de meci. Şi ca să n-o mai lungesc atât, patru cuvinte afişate aseară în peluză spun totul: „SUNTEM MÂNDRI DE VOI”. Aventura nu se termină aici.
miercuri, 26 noiembrie 2008
Îmi place…
…să merg pe jos
…să citesc
…să scriu urât
…iarna
…seara
…Sibiul
…Salzburgul
…Suedia
…Germania
…insula Rűgen
…să fiu în avion la decolare
…să fiu în avion la aterizare
…să călătoresc
…Petra Marklund
…să schiez
…să joc tenis
…gorgonzola
…Andrei Makine (scriitura, nu el)
…vinul sec
…cafeaua fără zahăr
…ciocolata amăruie
…arhitectura lui Gaudi
…să conduc
…să conduc fără o ţintă
…să conduc safe
…handbalul
…ski jumping
…să joc biliard
…facultatea pe care o fac
…berea albă
…ABBA
…FC Barcelona
…sunetul clopotniţelor în centrul marilor oraşe
…un ceai într-o cafenea cu vedere la stradă
…muntele
…să citesc
…să scriu urât
…iarna
…seara
…Sibiul
…Salzburgul
…Suedia
…Germania
…insula Rűgen
…să fiu în avion la decolare
…să fiu în avion la aterizare
…să călătoresc
…Petra Marklund
…să schiez
…să joc tenis
…gorgonzola
…Andrei Makine (scriitura, nu el)
…vinul sec
…cafeaua fără zahăr
…ciocolata amăruie
…arhitectura lui Gaudi
…să conduc
…să conduc fără o ţintă
…să conduc safe
…handbalul
…ski jumping
…să joc biliard
…facultatea pe care o fac
…berea albă
…ABBA
…FC Barcelona
…sunetul clopotniţelor în centrul marilor oraşe
…un ceai într-o cafenea cu vedere la stradă
…muntele
marți, 25 noiembrie 2008
Am trăit ziua…
…în care să văd un loc în care se vinde suc şi cafea cu refill în România. Adică plăteşti un suc (sau o cafea) şi după aia îţi umpli paharul de câte ori vrei. Se întâmplă în Ikea, unde, by the way, am găsit turtă dulce cum n-am mai mâncat din vremurile bune ale copilăriei, adică de pe la 5 ani. Pe deasupra, venită direct de la mama ei din Suedia într-o cutie superbă. Adică asta: 
Bravo lor!
Şi fiindcă tot veni vorba, cel mai ciudat refill l-am văzut într-un McDonald’s din Washington unde, deşi funcţiona sistemul cu refill, sucurile se vindeau la pahare mici, medii şi mari. Am întrebat dacă refillul e numai pentru paharele mari şi mi-au spus că nu. Atunci, de ce mi-aş lua altfel de pahar decât mic dacă tot pot să-l reumplu? Poate doar dacă vreau să iau la pachet. Altă explicaţie nu văd.
Bravo lor!
Şi fiindcă tot veni vorba, cel mai ciudat refill l-am văzut într-un McDonald’s din Washington unde, deşi funcţiona sistemul cu refill, sucurile se vindeau la pahare mici, medii şi mari. Am întrebat dacă refillul e numai pentru paharele mari şi mi-au spus că nu. Atunci, de ce mi-aş lua altfel de pahar decât mic dacă tot pot să-l reumplu? Poate doar dacă vreau să iau la pachet. Altă explicaţie nu văd.
Ştiinţa de a alege o revistă
Esquire, subst.: titlu ataşat numelui unui bărbat care nu deţine nici un alt titlu (cf. Compact Oxford English Dictionary, traducerea de baltă îmi aparţine).
Cu alte cuvinte, nu trebuie să fii cavaler al coroanei britanice ca să fii un domn. O altă cale ar fi să răsfoieşti din lună în lună revista Esquire. Pentru mine e prima revistă pentru bărbaţi; prima care nu este un ghid despre cum să dezbraci o femeie în 5 minute. Poate la egalitate cu Elle Man. Până să o descopăr (în octombrie) nu am înţeles niciodată de ce toate revistele care se pretind a mediatiza stilul masculin sunt pline de poze cu femei goale, semi-îmbrăcate sau semi-dezbrăcate. Motto-ul Playboy parcă este „Trăieşte-ti viaţa”. Hmmm… interesant. Nu ştiam că să îţi trăieşti viaţa înseamnă să fii… (cum să zic eu frumos? Ăăăă…) masturbagiu. De ce ar cumpăra cineva aşa ceva? Da, ştiu, sexul vinde, ok, dar de ce ar crede cineva că un bărbat în adevăratul sens al cuvântului citeşte acest gen de reviste? Mai mult, era (sau mai este încă) o revistă auto care pe copertă punea câte o pitzi stimată domnişoară cu the boobies la vedere. I mean… why???
Şi ca să trecem totuşi de la subiectul enervării la subiectul aprecierii mele, m-am bucurat că am dat peste o revistă care îţi mai recomandă câte o carte, o muzică bună, îţi serveşte articole de atitudine (a se citi neapărat textele lui Radu Paraschivescu), poveşti de viaţă, îţi arată cum se poartă o ţoală, cum se mănâncă (o grămadă de bucătari ar fi cazul să ia aminte la articolul „Pasta da vero, nu macaroane” din octombrie) sau se bea (for God sake, nu mai puneţi cola în vin). Plus că femeile despre care se vorbeşte nu sunt nişte ţoape, ci sunt femei puternice, voluntare şi care nu au nevoie să se dezbrace ca să impresioneze.
Şi ca să nu creadă cineva că am descoperit perfecţiunea, să mai spun că nu pot fi de acord cu textul laudativ la adresa lui BMW X6 (bleah) şi că desenele cu care este ilustrat dosarul „Cum e să…” din cel mai recent număr sunt de-a dreptul dezgustătoare.
Cu alte cuvinte, nu trebuie să fii cavaler al coroanei britanice ca să fii un domn. O altă cale ar fi să răsfoieşti din lună în lună revista Esquire. Pentru mine e prima revistă pentru bărbaţi; prima care nu este un ghid despre cum să dezbraci o femeie în 5 minute. Poate la egalitate cu Elle Man. Până să o descopăr (în octombrie) nu am înţeles niciodată de ce toate revistele care se pretind a mediatiza stilul masculin sunt pline de poze cu femei goale, semi-îmbrăcate sau semi-dezbrăcate. Motto-ul Playboy parcă este „Trăieşte-ti viaţa”. Hmmm… interesant. Nu ştiam că să îţi trăieşti viaţa înseamnă să fii… (cum să zic eu frumos? Ăăăă…) masturbagiu. De ce ar cumpăra cineva aşa ceva? Da, ştiu, sexul vinde, ok, dar de ce ar crede cineva că un bărbat în adevăratul sens al cuvântului citeşte acest gen de reviste? Mai mult, era (sau mai este încă) o revistă auto care pe copertă punea câte o pitzi stimată domnişoară cu the boobies la vedere. I mean… why???
Şi ca să trecem totuşi de la subiectul enervării la subiectul aprecierii mele, m-am bucurat că am dat peste o revistă care îţi mai recomandă câte o carte, o muzică bună, îţi serveşte articole de atitudine (a se citi neapărat textele lui Radu Paraschivescu), poveşti de viaţă, îţi arată cum se poartă o ţoală, cum se mănâncă (o grămadă de bucătari ar fi cazul să ia aminte la articolul „Pasta da vero, nu macaroane” din octombrie) sau se bea (for God sake, nu mai puneţi cola în vin). Plus că femeile despre care se vorbeşte nu sunt nişte ţoape, ci sunt femei puternice, voluntare şi care nu au nevoie să se dezbrace ca să impresioneze.
Şi ca să nu creadă cineva că am descoperit perfecţiunea, să mai spun că nu pot fi de acord cu textul laudativ la adresa lui BMW X6 (bleah) şi că desenele cu care este ilustrat dosarul „Cum e să…” din cel mai recent număr sunt de-a dreptul dezgustătoare.
Una peste alta, am descoperit în sfărşit o revistă pentru bărbaţi. Pe care să o citească şi femeile. Ca să nu mai spună că suntem obsedaţi de sex.
P.S.: Ultimul lucru pentru care îmi place: costă 10 lei, nu 9, 90. M-am săturat de preţuri de genul ăsta.
duminică, 23 noiembrie 2008
Multă carte, multă lume
Am fost weekendul ăsta în Bucureşti. Şi fiindcă mintea mea îşi spunea în gândul ei că ar fi bine să respir nişte aer îmbibat cu cultură, am mers sâmbătă la târgul de carte Gaudeamus de la Romexpo. Mi-am făcut curaj să înfrunt ploaia abia pe la lăsarea întunericului, deci cam pe la cinci după-masa. Şi ca să îmi intre bine în cap faptul că am aterizat în capitala unei ţări a contrastelor, în drumul meu spre locaţia unui eveniment zice-se cultural am fost nevoit să trec printr-un spaţiu multicultural (haha), mai exact pasajul pietonal de sub Piaţa Presei Libere, unde eu şi Ioana am ajuns la concluzia că poţi petrece o zi şi o noapte fără să te plictiseşti (cine a trecut pe acolo ştie de ce). Am trecut repede peste constatarea că fiecare vizitator era practic obligat să intre la târg cu încălţările arătând nu tocmai elegant (atenţie, eufemism!) după ce parcurgea bălţile dintre casa de bilete şi intrarea în pavilionul central. Pentru că imediat după ce fata de la intrare mi-a rupt biletul am dat nas în nas cu Patapievici. Mi-am zis că e un început bun. Şi într-adevăr, curând mi s-a confirmat bănuiala legată de principalul atu al evenimentului, acela că poţi găsi multe, foarte multe cărţi adunate laolaltă. Din păcate, accesul la rafturi era anevoios dat fiind numărul mare de vizitatori, astfel că actul de a alege şi a cumpăra o carte îşi pierdea mult din savoare. Drept urmare am renunţat repede la ideea de a nu pleca cu mâna goală de la târg, gândindu-mă că tot librăria rămâne de bază şi promiţându-mi că voi da o tură pe la Cărtureşti cu prima ocazie. Nu îmi place să cumpăr orice şi oricând, prefer să întorc cartea pe toate părţile, să îi citesc prefaţa, postfaţa, câteva pagini la început sau la întâmplare, lucru imposibil la Gaudeamus. M-am reorientat, propunându-mi să fac un scurt inventar al microevenimentelor din interiorul târgului. Cel mai activ stand era – previzibil, pentru mine cel puţin, dată fiind strategia de PR demonstrată în ultimii ani – cel al editurii Humanitas unde Denisa Comănescu prezenta ultimele apariţii din colecţia „Raftul Denisei” alături de Ioan T. Morar. La un alt stand se desfăşura live o emisiune a TVR Cultural, pentru ca mai încolo să fie în plină derulare lansarea celui de-al doilea volum al autobiografiei lui Cornel Dinu. Asta aşa, ca să îmi piară cheful definitv. Câh! Am întors spatele şi am şters-o oarecum scârbit. În rest, multe cărţi pentru copii, carte specializată, manuale, literatură uşoară gen „Cum să nu-ştiu-ce în 134 de paşi” şi standuri ale universităţilor unde, pe lângă obişnuitele pliante aride cu care aceste instituţii înţeleg să îşi facă PR, găseai şi 3-4 volume de genul celor pe care profesorii le editează pentru ca mai apoi să îşi oblige - mai mult sau mai puţin voalat – studenţii să le cumpere. Şi totuşi, gândul cu care am plecat de acolo a fost „uite, dom’le, câtă lume merge totuşi la un târg de carte în ţara asta”.
miercuri, 19 noiembrie 2008
Galbeni şi arginţi
În timp ce scriam postul despre bacşişuri şi resturi lăsate vânzătorului mi-a venit o altă idee din ciclul „Cum e la noi şi cum e la ei”. La momentul respectiv am pus-o bine deoparte. Între timp am scos-o de la naftalină, am făcut documentarea şi am ajuns să scriu ce urmează.
Tema o reprezintă banii existenţi în circulaţie şi de ce „măruntul” este atât de hulit în România. Dacă în vreun fel îndrăzneşti să plăteşti o sumă mai mare de 2 lei în monede sau să ceri 5 bani rest, pici drept cârcotaş, meschin şi chiţibuşar. Ca să nu mai vorbesc de moneda de 1 ban, care parcă n-a existat niciodată. Acum cea de 5 pare să îi urmeze drumul. La urma urmei, nu sunt tot bani? Firma care are parcările în concesiune nu goleşte zilnic zeci de saci de mărunţiş din automatele de plată? S-ar putea aduce argumentul că monedele sunt grele, atârnă prin buzunare şi nu stau la locul lor prin portofel. Ok, atunci restul lumii de ce nu le urăşte atât? Om fi noi naţia aleasă care a fost luminată de divinitate şi care acum are misiunea de a propovădui inutilitatea banilor de metal? Şi fiindcă tot vorbeam de cârciumi mai înainte, să dau un exemplu tematic: mi se pare mult mai elegant să arunci 3-4 arginţi în farfurioara pe care ţi se aduce nota de plată decât să îndeşi nişte hârţoage într-o copertă d-aia de carneţel în care îţi pun unii bonul (altfel n-am ştiut să-i zic). Plus că monedele au viaţă mai lungă dar, ce-i drept, nu poţi să faci făraşe şi coşuri de gunoi aşa cum se face din bancnotele scoase din circulaţie (cele de plastic).
Şi ca să ilustrăm şi mai bine aversiunea mioritică faţă de mărunţiş, să facem un calcul simplu şi să observăm că cea mai mare monedă (cea de 50 de bani) este echivalentul a 13 eurocenţi (!!!), iar cea mai mică bancnotă (de 1 leu) reprezintă echivalentul a 26 de cenţi. În condiţiile în care monedele de euro se termină la 2 euro, iar bancnotele încep de la 5. Îmi veţi spune că şi preţurile echivalate sunt altele, dar, totuşi, acolo pot să îmi cumpăr un sandwich cu o monedă. Nu prea cred că şi aici. Şi acum să vedem cam cum stau lucuruile cu alte câteva monede care circulă prin lume, echivalate în euro:
Să aruncăm o privire şi peste gard în vecini:
PS: Ce prostie! La ora postării îmi apare ora la care am făcut prima salvare a ceea ce scrisesem până atunci, adică aseară la 8 şi ceva, deşi de publicat l-am publicat abia după vreo 20 de ore.
Tema o reprezintă banii existenţi în circulaţie şi de ce „măruntul” este atât de hulit în România. Dacă în vreun fel îndrăzneşti să plăteşti o sumă mai mare de 2 lei în monede sau să ceri 5 bani rest, pici drept cârcotaş, meschin şi chiţibuşar. Ca să nu mai vorbesc de moneda de 1 ban, care parcă n-a existat niciodată. Acum cea de 5 pare să îi urmeze drumul. La urma urmei, nu sunt tot bani? Firma care are parcările în concesiune nu goleşte zilnic zeci de saci de mărunţiş din automatele de plată? S-ar putea aduce argumentul că monedele sunt grele, atârnă prin buzunare şi nu stau la locul lor prin portofel. Ok, atunci restul lumii de ce nu le urăşte atât? Om fi noi naţia aleasă care a fost luminată de divinitate şi care acum are misiunea de a propovădui inutilitatea banilor de metal? Şi fiindcă tot vorbeam de cârciumi mai înainte, să dau un exemplu tematic: mi se pare mult mai elegant să arunci 3-4 arginţi în farfurioara pe care ţi se aduce nota de plată decât să îndeşi nişte hârţoage într-o copertă d-aia de carneţel în care îţi pun unii bonul (altfel n-am ştiut să-i zic). Plus că monedele au viaţă mai lungă dar, ce-i drept, nu poţi să faci făraşe şi coşuri de gunoi aşa cum se face din bancnotele scoase din circulaţie (cele de plastic).
Şi ca să ilustrăm şi mai bine aversiunea mioritică faţă de mărunţiş, să facem un calcul simplu şi să observăm că cea mai mare monedă (cea de 50 de bani) este echivalentul a 13 eurocenţi (!!!), iar cea mai mică bancnotă (de 1 leu) reprezintă echivalentul a 26 de cenţi. În condiţiile în care monedele de euro se termină la 2 euro, iar bancnotele încep de la 5. Îmi veţi spune că şi preţurile echivalate sunt altele, dar, totuşi, acolo pot să îmi cumpăr un sandwich cu o monedă. Nu prea cred că şi aici. Şi acum să vedem cam cum stau lucuruile cu alte câteva monede care circulă prin lume, echivalate în euro:
Dolarul american:- cea mai mare monedă (1 dolar): 80 de eurocenţi
- cea mai mică bancnotă (1 dolar): 80 de eurocenţi
- cea mai mare monedă (1 dolar): 80 de eurocenţi
Francul elveţian:- cea mai mare monedă (5 franci): 3,26 euro
- cea mai mică bancnotă (10 franci): 6,52 euro
- cea mai mare monedă (5 franci): 3,26 euro
Lira sterlină:- cea mai mare monedă (2 lire): 2,36 euro
- cea mai mică bancnotă (5 lire): 5,9 euro
- cea mai mare monedă (2 lire): 2,36 euro
Yenul japonez:- cea mai mare monedă (500 yeni): 4,2 euro
- cea mai mică bancnotă (1000 yeni): 8,4 euro
- cea mai mare monedă (500 yeni): 4,2 euro
Coroana suedeză:- cea mai mare monedă (10 coroane): 97 de eurocenţi
- cea mai mică bancnotă (20 de coroane): 1,94 euro
- cea mai mare monedă (10 coroane): 97 de eurocenţi
Coroana cehească:- cea mai mare monedă (50 de coroane): 1,95 euro
- cea mai mică bancnotă (50 de coroane): 1,95 euro
- cea mai mare monedă (50 de coroane): 1,95 euro
Pula botswaneză:- cea mai mare monedă (5 pule): 50 de eurocenţi
- cea mai mică bancnotă (5 pule): 50 de eurocenţi
- cea mai mare monedă (5 pule): 50 de eurocenţi
Să aruncăm o privire şi peste gard în vecini:
Forintul maghiar:- cea mai mare monedă (100 de forinţi): 37 de eurocenţi
- cea mai mică bancnotă (200 de forinţi): 74 de eurocenţi
- cea mai mare monedă (100 de forinţi): 37 de eurocenţi
Leva bulgărească:- cea mai mare monedă (1 leva): 51 de eurocenţi
- cea mai mică bancnotă (2 leva): 1,02 euro
- cea mai mare monedă (1 leva): 51 de eurocenţi
PS: Ce prostie! La ora postării îmi apare ora la care am făcut prima salvare a ceea ce scrisesem până atunci, adică aseară la 8 şi ceva, deşi de publicat l-am publicat abia după vreo 20 de ore.
luni, 17 noiembrie 2008
Caut sărbători. Pierdute în magazin.
Au început reclamele tematice (reciclate din anii precedenţi) de sărbători. Şi care cică încearcă să ne insufle spiritul acestora. Aşa zic ei, dar cine-i crede? Pe pariu că tot ceea ce vor să ne insufle de fapt este psihoza cumpărăturilor? Mă gândesc cu groază la cohortele de maşini care se vor îndrepta ritualic către supermarketuri, hipermarketuri, arhimarketuri, ultramarketuri şi alte temple ale consumerismului burghez. Crăciunul a devenit doar un pretext pentru a ne mai arăta nouă înşine că nu o ducem chiar aşa rău. Din păcate, bunăstarea pentru român este echivalentă cu a înfuleca din ce în ce mai mult şi plăcerea de a arunca încă o tavă de mici în căruciorul de cumpărături pe lângă cele 3 kile de ceafă, 4 baxuri de cola, 10 peturi de bere, 1,5 rude de salam Victoria, 2 kile de urdă, juma’ de viţel şi 2 baxuri de hârtie igienică nu este depăşită decât de plăcerea de a arunca în acelaşi recipient magic o cutie de baxuri de tăvi de mici. Nimic nu îi va opri pe consumatori de la a se înghesui, nici măcar faptul că vor sta blocaţi în trafic 45 de minute (asta în Braşov) la dus şi alte 45 la întors. Ce recesiune, ce strâns de curea? Ultimul lucru la care ar renunţa românul este mâncarea. Demonstrat sociologic. Noi, puţinii, neadaptaţii, spărgătorii de gaşcă parcă am simţi nevoia înfiinţării unui birou de protecţie în faţa consumatorului. La care să apeleze toţi cei care îşi doresc de Crăciun doar o pătură groasă-groasă şi albă de omăt care să se întindă cât vezi cu ochii. Atât. Sărbători fericite!
Cât, cui?
Bacşiş, ciubuc, ziceţi-i cum poftiţi. Francezii îi spun „pourboire”, adică pentru a bea. Ceva de genul „ia şi tu să ai de-o bere”. Englezii îi spun „tip”, dar habar n-am de ce. Culmea e că în dicţionarul român-englez pe care îl am eu acasă apare şi varianta „baksheesh”. Asta da. :)) Trecând peste acest moment de căutări filologice, întrebarea pe care mi-o pun este unde dăm bacşiş şi unde nu. Daca da, cât? Şi de ce? Doar pentru că aşa se face sau avem o explicaţie prin care ne justificăm în faţa noastră referitor la motivul pentru care lăsăm? Eu unul nu cred că mai este (dacă a fost vreodată) un semn al generozităţii, ci mai degrabă o cutumă (adică obicei, pentru băieţii care râd în fundul clasei), o regulă nescrisă a societăţii.
Unde şi de ce dau eu:
În decursul ultimilor ani, de când am început şi eu să mai umblu prin lume, am reuşit să creionez o hartă a obiceiurilor în ceea ce priveşte lăsatul de bacşiş, cel puţin în Europa. Aş distinge două mari zone. Prima este alcătuită din ţările latine (în special Italia şi Franţa) şi cele balcanice. Aici se pare că totul funcţionează pe modelul jecmănelii. De cele mai multe ori, la sfârşitul notei de plată ţi se vor bate apropouri exprimate cel mai frecvent prin propoziţia „Un serviciu de calitate se răsplăteşte cu 15% din valoarea notei”. Asta în cazul fericit. Pentru că poţi avea ghinionul să nimereşti într-un local în care ţi se adaugă explicit în nota de plată o sumă cuprinsă între 3 şi 5 euro pentru şerveţele, muzicanţi (acestea două din experienţa proprie) sau privelişte, aşa cum a păţit o cunoştinţă într-o cafenea pariziană cu vedere la stradă. Ce-i drept, acesta nu este tocmai un bacşiş pentru că nu intră în buzunarul chelnerului, dar este o imagine a spiritului în care se practică servirea şi deservirea populaţiei prin aceste zone.
A doua zonă este cea a ţărilor nordice şi a celor vorbitoare de limbi germanice. Din câte am observat, bacşişurile care se practică aici rar depăşesc un euro. Un chelner din Lindau căruia i-am lăsat 22 pentru o consumaţie de 19 şi vreo 20-30 de cenţi mai avea puţin şi făcea plecăciuni. Eu cred că am găsit şi o explicaţie pentru asta. Şi anume cultul pentru valoarea banului şi pentru banul muncit. Cu alte cuvinte, clienţii sunt conştienţi că personalul este plătit pentru munca pe care o fac şi nu mai au nevoie de alte surse de venit. Corect? Şi, dacă tot veni vorba, în Austria mi s-a întâmplat să strige vânzătoarea după mine ca să mă întorc după centul pe care îl uitasem (aşa credea ea) după ce luasem un sandwich de 1,99. Apropo, restul de ordinul câtorva zeci de bani îl luaţi? Singurul loc unde aş vrea să îl las este la doamna de la chioşc care îmi păstrează ziarele, dar dumneaei nu vrea de nici un fel.
Unde şi de ce dau eu:
- Băiatului care îmi spală maşina. De cele mai multe ori, băieţii care lucrează în spălătorii o duc destul de greu şi apreciez faptul că şi-au căutat un loc de muncă în loc să dea în cap la oameni pe stradă (nu vă enervează clişeul ăsta?). Plus că nu fac niciodată apropouri mai mult sau mai puţin subtile cum că ar fi cazul să le dai ceva.
- La frizer, unde răsplătesc conversaţia şi faptul că îmi îmbogăţesc repertoriul de bancuri.
- În taxi obişnuiam să las înainte să înlocuiesc acest obicei cu mersul pe jos, dar nu pentru că aş fi fost dat pe spate de servicii, ci pentru că taximetriştii nu umblă niciodată cu monede. Aşa că lăsam până la primul multiplu de 1 leu.
- În baruri, restaurante, cârciumi, bodegi, bombe şi la Ritz e o poveste mai lungă. Încerc de la o vreme să fac o evaluare şi să recompensez cu adevărat serviciul. Adică să las mai puţin dacă mi s-a trântit farfuria în faţă şi dacă mi-a adus bere în pahar de whisky şi mai mult dacă m-am simţit cu adevărat bine şi servit cu atenţie. Până nu demult lăsam oarecum fără diferenţiere ceva în jur de 10-15% din valoarea consumaţiei. Mai puţin la Ritz, unde n-am îndrăznit să trec de portar.
În decursul ultimilor ani, de când am început şi eu să mai umblu prin lume, am reuşit să creionez o hartă a obiceiurilor în ceea ce priveşte lăsatul de bacşiş, cel puţin în Europa. Aş distinge două mari zone. Prima este alcătuită din ţările latine (în special Italia şi Franţa) şi cele balcanice. Aici se pare că totul funcţionează pe modelul jecmănelii. De cele mai multe ori, la sfârşitul notei de plată ţi se vor bate apropouri exprimate cel mai frecvent prin propoziţia „Un serviciu de calitate se răsplăteşte cu 15% din valoarea notei”. Asta în cazul fericit. Pentru că poţi avea ghinionul să nimereşti într-un local în care ţi se adaugă explicit în nota de plată o sumă cuprinsă între 3 şi 5 euro pentru şerveţele, muzicanţi (acestea două din experienţa proprie) sau privelişte, aşa cum a păţit o cunoştinţă într-o cafenea pariziană cu vedere la stradă. Ce-i drept, acesta nu este tocmai un bacşiş pentru că nu intră în buzunarul chelnerului, dar este o imagine a spiritului în care se practică servirea şi deservirea populaţiei prin aceste zone.
A doua zonă este cea a ţărilor nordice şi a celor vorbitoare de limbi germanice. Din câte am observat, bacşişurile care se practică aici rar depăşesc un euro. Un chelner din Lindau căruia i-am lăsat 22 pentru o consumaţie de 19 şi vreo 20-30 de cenţi mai avea puţin şi făcea plecăciuni. Eu cred că am găsit şi o explicaţie pentru asta. Şi anume cultul pentru valoarea banului şi pentru banul muncit. Cu alte cuvinte, clienţii sunt conştienţi că personalul este plătit pentru munca pe care o fac şi nu mai au nevoie de alte surse de venit. Corect? Şi, dacă tot veni vorba, în Austria mi s-a întâmplat să strige vânzătoarea după mine ca să mă întorc după centul pe care îl uitasem (aşa credea ea) după ce luasem un sandwich de 1,99. Apropo, restul de ordinul câtorva zeci de bani îl luaţi? Singurul loc unde aş vrea să îl las este la doamna de la chioşc care îmi păstrează ziarele, dar dumneaei nu vrea de nici un fel.
vineri, 14 noiembrie 2008
Everton dă „Player Search"
Clubul de fotbal Everton din Marea Britanie încearcă să fie cu un pas înaintea adversarilor şi revoluţionează scoutingul sau, mai pe româneşte, căutarea de tinere talente de-a lungul şi de-a latul mapamondului (dacă mapamondul are un lung şi un lat… whatever). Conducerea echipei a încheiat un contract cu SI, producătorii jocului electronic Football Manager, pentru a putea folosi baza lor de date, care include în jur de 370000 de fotbalişti din întreaga lume, inclusiv diferite valori ale caracteristicilor tehnice, tactice, psihice, fizice ale fiecăruia dintre aceştia. Pentru cei mai puţin sau deloc familiarizaţi, fac o mică paranteză. Pe scurt, Football Manager este un joc în care treci în postura antrenorului unui club de fotbal (în atribuţiile tale intră inclusiv gestionarea bugetului de transferuri şi salarii, deci un pic mai mult decât un antrenor) şi faci cam tot ce face el, adică stabileşti tactici, programe de antrenament, faci schimbări în timpul meciurilor, etc. Închid paranteza. Cei de la Everton vor beneficia aşadar de reţeaua de scouteri (în jur de o mie) a SI şi va reduce cheltuielile cu proprii scouteri. Care ar putea deveni la o adică unul singur, care va sta zi de vară până-n seară clickăind în draci pe „Player search”, „Set filter” ş.a.m.d. Capitolele care nu vor trece în sfera virtuală probabil că vor fi „Approach to sign”, „Make offer” şi „Confirm transfer”.
Extinderea influenţei jocului în lumea reală ar trebui însă să-i responsabilizeze şi mai mult pe producători, asta ca să nu ne mai trezim cu Clement Pălimaru dând goluri peste goluri în liga I. Că cine ştie, poate îl ia Everton şi dup-aia oalele în capul SI se vor sparge. Un alt lucru bun care ar putea să decurgă de aici este renunţarea la mofturi din partea jucătorilor care nu acceptă să fie incluşi în baza de date a jocului. Dacă se va dovedi o cale eficientă de a ochi jucători şi tot mai multe cluburi vor face apel la SI, atunci nu cred că ar mai fi un moft să îţi refuzi prezenţa în Football Manager, ci mai degrabă un şut cu şpiţul dat multor oportunităţi.
Ştirea originală aici
Extinderea influenţei jocului în lumea reală ar trebui însă să-i responsabilizeze şi mai mult pe producători, asta ca să nu ne mai trezim cu Clement Pălimaru dând goluri peste goluri în liga I. Că cine ştie, poate îl ia Everton şi dup-aia oalele în capul SI se vor sparge. Un alt lucru bun care ar putea să decurgă de aici este renunţarea la mofturi din partea jucătorilor care nu acceptă să fie incluşi în baza de date a jocului. Dacă se va dovedi o cale eficientă de a ochi jucători şi tot mai multe cluburi vor face apel la SI, atunci nu cred că ar mai fi un moft să îţi refuzi prezenţa în Football Manager, ci mai degrabă un şut cu şpiţul dat multor oportunităţi.
Ştirea originală aici
miercuri, 12 noiembrie 2008
Satellitespotting
Am descoperit o nouă distracţie. De nişă, să-i zicem aşa. Satellitespotting. Adică stau şi mă uit noaptea pe cer după sateliţi artificiali care trec pe deasupra zonei unde sunt. Dar nu aşa la întâmplare, ci pe baza unui fel de „mers al satelţilor”. Dacă vreţi să vă apucaţi de sportul acesta, aţi avea mare nevoie să treceţi mai întâi pe la http://spaceweather.com/flybys . După aceea daţi click jos pe „Global Flybys”, asta dacă nu sunteţi din SUA sau Canada. În continuare vă alegeţi ţara, regiunea şi oraşul şi gata sunteţi. Veţi avea în faţă lista cu toate trecerile sateliţilor pe deasupra zonei voastre din următoarele 10 zile. Pentru fiecare trecere aveţi date legate de numele satelitului, momentul apariţiei lui la orizont, direcţia în care trebuie privit pentru a vedea satelitul apărând la orizont, momentul când satelitul atinge elevaţia maximă de-a lungul trecerii, unghiul elevaţiei maxime raportat la poziţia voastră (90 de grade reprezintă zenitul) şi magnitudinea, adică strălucirea (cu cât valoarea este mai mică, cu atât obiectul este mai strălucitor; ia şi valori negative).
Mai rămâne ca vremea să ţină cu voi şi să vă găsiţi un loc numai bun de privit. Adică unul unde să aveţi cât mai puţine surse de lumină în apropiere şi care să fie cât mai deschis, adică să ofere o perspectivă cât mai largă asupra boltei. Pentru cei care cunosc zona, unul din locurile mele favorite este pe drumul dintre Stupini şi Ghimbav care este deja destul de departe de munţi şi într-o zonă nelocuită şi întunecoasă. Mai mult, spaceweather.com nu oferă date pentru Braşov, în schimb le oferă pentru Ghimbav.
Este destul de interesant. Dacă n-o faci în fiecare zi. Pentru că la un moment dat poate deveni plictisitor. Dar dacă guşti genul ăsta de spectacol, o vizionare-două pe săptămână sunt numai bune. Mai trebuie ţinut cont de faptul că nu în orice perioadă trecerile sunt la fel de frecvente. De exemplu, în momentul în care scriu am doar cinci treceri în listă pentru următoarele zece zile şi niciuna a ISS (Staţia Spaţială Internaţională, continuatoarea MIR-ului), cel mai spectaculos şi mai strălucitor dintre sateliţi. În schimb, au fost zile în care am prins şi două treceri ale ISS-ului într-un interval decent (21-24).
Dacă v-am făcut curioşi, poate veniţi odată cu mine la un satellitespotting.
Mai rămâne ca vremea să ţină cu voi şi să vă găsiţi un loc numai bun de privit. Adică unul unde să aveţi cât mai puţine surse de lumină în apropiere şi care să fie cât mai deschis, adică să ofere o perspectivă cât mai largă asupra boltei. Pentru cei care cunosc zona, unul din locurile mele favorite este pe drumul dintre Stupini şi Ghimbav care este deja destul de departe de munţi şi într-o zonă nelocuită şi întunecoasă. Mai mult, spaceweather.com nu oferă date pentru Braşov, în schimb le oferă pentru Ghimbav.
Este destul de interesant. Dacă n-o faci în fiecare zi. Pentru că la un moment dat poate deveni plictisitor. Dar dacă guşti genul ăsta de spectacol, o vizionare-două pe săptămână sunt numai bune. Mai trebuie ţinut cont de faptul că nu în orice perioadă trecerile sunt la fel de frecvente. De exemplu, în momentul în care scriu am doar cinci treceri în listă pentru următoarele zece zile şi niciuna a ISS (Staţia Spaţială Internaţională, continuatoarea MIR-ului), cel mai spectaculos şi mai strălucitor dintre sateliţi. În schimb, au fost zile în care am prins şi două treceri ale ISS-ului într-un interval decent (21-24).
Dacă v-am făcut curioşi, poate veniţi odată cu mine la un satellitespotting.
marți, 11 noiembrie 2008
Rulmentul – FC Braşov 1-0
Am fost duminică la FC Braşov – CFR Cluj (1-1) şi la Rulmentul – VOC Amsterdam (49-15) ca orice braşovean care se respectă. Fotbal într-o parte, handbal în cealaltă. Băieţi într-o parte, fete în cealaltă. Mijlocul campionatului într-o parte, cupe europene în cealaltă. „M..e CFR” şi „Hai, Zaharia, bag-o-n aţe” într-o parte, aplauze pentru adversare şi „Suntem mândri de voi” în cealaltă. Frig într-o parte, cald în cealaltă.
Mi-am început ziua dedicată sportului la Stadionul Tineretului. După ani buni, o campioană a României venea la Braşov pentru un meci oficial. Din păcate, încă nu în nocturnă, despre care se aude că va fi aprinsă la primul meci de acasă din retur. Sau poate totuşi din fericire, că şi aşa îmi cam intrase răcoarea în oase prin minutul 75. Meciul bănuiesc că l-aţi văzut toţi sau cel puţin, dacă vă interesează, aţi aflat până acum cam ce s-a întâmplat, aşa că n-o să vă plictisesc. Un singur gând vreau să vă împărtăşesc, cel care m-a străfulgerat în timpul paradelor lui Stelică din finalul meciului: „Bila lucioasă la bilă lucioasă trage”. La final s-a consemnat al şaptelea egal consecutiv al Steagului şi al optulea din 14 etape.
Nu vreau să vorbesc de rău FC-ul pentru că iubesc ambele echipe la fel de mult, dar întotdeauna m-am simţit mai în largul meu şi mai aproape de Europa (atât ca performanţe, cât şi ca atmosferă) la handbal. Cât despre pretenţiile celor două echipe, diferenţa este ca de la cer la pământ. Dacă FC-ul este genul de echipă care petrece alternativ perioade aproximativ egale în ligile 1 şi 2, Rulmentul ţinteşte în permanenţă fazele finale ale cupelor europene. Cea mai bună dovadă este aerul de formalitate pe care îl inspiră fiecare meci din tururile de toamnă ale cupelor, prin care echipa trece fără să transpire. În ultimii trei ani, Rulmentul a câştigat Cupa Challenge, a jucat o finală de Cupa Cupelor şi un sfert în Cupa EHF. Mai mult, a adus la Braşov două echipe gigantice – Zvezda Zvenigorod şi Larvik – ambele având în lot peste patru jucătoare din echipele naţionale ale Rusiei, respectiv Norvegiei, primele două forţe la nivel mondial. Publicul braşovean a putut astfel să vadă la lucru câteva dintre marile nume de prim rang ale sportului, ocazie pe care Steagu nu ne-a oferit-o încă (cu o excepţie în 2001, când Ronaldo a venit cu Inter pe Tineretului în primul tur al Cupei UEFA).
În concluzie, mă mai duc la handbal. Şi uneori la fotbal, chiar dacă nu văd 60 de goluri pe meci.
Breaking news: azi s-au tras la sorţi meciurile din optimile cupei EHF. Rulmentul va juca cu Feherep Alcoa din Ungaria.
Mi-am început ziua dedicată sportului la Stadionul Tineretului. După ani buni, o campioană a României venea la Braşov pentru un meci oficial. Din păcate, încă nu în nocturnă, despre care se aude că va fi aprinsă la primul meci de acasă din retur. Sau poate totuşi din fericire, că şi aşa îmi cam intrase răcoarea în oase prin minutul 75. Meciul bănuiesc că l-aţi văzut toţi sau cel puţin, dacă vă interesează, aţi aflat până acum cam ce s-a întâmplat, aşa că n-o să vă plictisesc. Un singur gând vreau să vă împărtăşesc, cel care m-a străfulgerat în timpul paradelor lui Stelică din finalul meciului: „Bila lucioasă la bilă lucioasă trage”. La final s-a consemnat al şaptelea egal consecutiv al Steagului şi al optulea din 14 etape.
Mai pe seară am mers la handbal. Am ajuns cu o oră înainte de începerea meciului şi am observat cu surprindere că eu şi Vlad eram primii spectatori. Uitaţi cam cum arăta terenul când am intrat:
A ieşit un 49-15 fără drept de apel în returul primului tur al cupei EHF (a treia valorică a Europei), după o victorie tot a Rulmentului la 12 goluri în tur.
Nu vreau să vorbesc de rău FC-ul pentru că iubesc ambele echipe la fel de mult, dar întotdeauna m-am simţit mai în largul meu şi mai aproape de Europa (atât ca performanţe, cât şi ca atmosferă) la handbal. Cât despre pretenţiile celor două echipe, diferenţa este ca de la cer la pământ. Dacă FC-ul este genul de echipă care petrece alternativ perioade aproximativ egale în ligile 1 şi 2, Rulmentul ţinteşte în permanenţă fazele finale ale cupelor europene. Cea mai bună dovadă este aerul de formalitate pe care îl inspiră fiecare meci din tururile de toamnă ale cupelor, prin care echipa trece fără să transpire. În ultimii trei ani, Rulmentul a câştigat Cupa Challenge, a jucat o finală de Cupa Cupelor şi un sfert în Cupa EHF. Mai mult, a adus la Braşov două echipe gigantice – Zvezda Zvenigorod şi Larvik – ambele având în lot peste patru jucătoare din echipele naţionale ale Rusiei, respectiv Norvegiei, primele două forţe la nivel mondial. Publicul braşovean a putut astfel să vadă la lucru câteva dintre marile nume de prim rang ale sportului, ocazie pe care Steagu nu ne-a oferit-o încă (cu o excepţie în 2001, când Ronaldo a venit cu Inter pe Tineretului în primul tur al Cupei UEFA).
În concluzie, mă mai duc la handbal. Şi uneori la fotbal, chiar dacă nu văd 60 de goluri pe meci.
Breaking news: azi s-au tras la sorţi meciurile din optimile cupei EHF. Rulmentul va juca cu Feherep Alcoa din Ungaria.
luni, 10 noiembrie 2008
1989
Revoluţia din ’89 a dat naştere multor întrebări, majoritatea dintre ele rămase încă fără răspuns, de la „Cine a tras în noi?” şi până la “Revoluţie sau lovitură de stat?”. S-a întrebat însă cineva vreodată cum a sunat revoluţia? Ce muzică au cântat mitralierele, demonstranţii şi dictatorul? Poate părea cinic, dar evenimentele din decembrie au cântat propriul cântec. Revoluţia a avut refrenurile ei, de la sinistrul „Ceauşescu PCR” scandat de mulţimi în zorii unei manifestări ce se dorea a fi doar o nouă instanţă a cultului personalităţii lui Ceauşescu, trecând prin disperatul “A-lo, A-lo” al dictatorului atunci când simţea că pământul îi fuge de sub picioare şi încheind cu “Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e”.
Un posibil răspuns la această ultimă întrebare ni-l propune Jon Bernstein, un DJ american pasionat de istoria recentă a Europei de Est. În cel mai recent album (intitulat „1989”) al proiectului său solo, Disparition, Bernstein adună o colecţie de sunete culese din punctele de foc ale revoluţiei (Timişoara, sediul CC, Piaţa Universităţii, televiziune, Târgovişte) şi construieşte în jurul lor o muzică sumbră, imaginea audibilă a disperării, a derutei, a dorinţei reprimate vreme de zeci de ani şi a vidului de putere din decembrie 1989. Conform Esquire nr.13/noiembrie 2008, „pentru a păstra un aer autentic în această manipulare electronică a sunetelor, Bernstein s-a folosit de un sintetizator care datează chiar de la sfârşitul anilor optzeci”. Experimentul lui îmbină stilul electro cu zgomote culese direct din înregistrările evenimentelor, încercând să ne convingă ca rimul delirant al revoluţiei a fost unul electronic.
Am descărcat albumul după ce am citit recomandarea din revistă, l-am pus pe iPod şi am plecat la facultate. Cred că a fost cea mai fantomatică trecere pe care am avut-o pe străzile Braşovului. Dacă ar trebui să caracterizez într-un singur cuvânt muzica de pe „1989”, acela ar fi „obsedantă”; una care te ajută să înţelegi. Fiindcă pentru a înţelege un fenomen este nevoie de toate simţurile. Dacă până acum am avut imagini, de acum avem piesele lui Bernstein. Şi probabil că vom înţelege pe de-a-ntregul abia atunci când vom mirosi sângele şi praful de puşcă.
Un tracklist cu 13 piese, printre care „Goldenage” este un cântec ironic de glorie despre o epocă de aur negru, al naibii de negru, născut din sânge şi sudoare în laboratorul unui alchimist dement. „Securitate” - un zgomot absurd, precum cel generat de un bruiaj al undelor radio, care creşte progresiv în intensitate şi pe care ajungi să îl simţi aproape material, undeva în spatele cefei, la fel ca pe privirile nevăzute ale urmăritorilor. „Wood” este o piesă bazată pe discursul lemnos al lui Ceauşescu de la sediul CC. Ironia a făcut ca iPod-ul să mi-o servească tocmai când treceam prin piaţeta din faţa fostei Judeţene de Partid, locul unde dictatorul obişnuia să susţină discursurile prilejuite de felurite vizite prin Braşov.
„1989” este un experiment care nu merge ascultat oricum şi nici oricând. E nevoie de o stare. Iar ascultarea nu este un simplu divertisment; este un prilej de meditaţie şi de trăire. Dacă v-am făcut curioşi, albumul lui Bernstein este disponibil gratuit la http://disparition.net , la fel ca şi restul lucrărilor care alcătuiesc proiectul Disparition.
sâmbătă, 8 noiembrie 2008
DN 13
Până la finalizarea reţelei de autostrăzi, pe care poate copiii noştri o vor apuca, unul din cele mai bune lucruri care i s-a întâmplat şoferului român este DN 13 Braşov-Sighişoara-Târgu Mureş. Nu vreau să mă îmbăt cu apă rece, ştiind foarte bine că este inadmisibil ca în Europa secolului XXI un drum de o asemenea importanţă şi cu un asemenea volum de trafic să aibă o singură bandă pe sens, dar astăzi chiar m-am simţit bine pe DN 13. Plecat într-o expediţie de căutare a originilor până la Lunca Mureşului, am avut prilejul să conduc din nou pe una din cele mai bine lucrate şosele din ţară. Trafic redus, fără camioane, vreme numai bună, asfalt ca în palmă, curbe perfect trasate şi un diesel cu o turbină care m-a ajutat să nu-mi stric plăcerea din cauza depăşirilor au fost ingredientele unui road-trip reuşit. Deasupra am adăugat un pic de DN 15 pe sectorul Târgu Mureş-Luduş, nişte drumuri judeţene până în Luncă şi o mică abatere pe ruta Iernut-Târnăveni-Mediaş-Sighişoara la întoarcere. By the way, şoseaua Mediaş-Sighişoara (nu mai ştiu indicativul) a fost un bonus, apropiindu-se de standardul DN13. După 10 ore în care am parcurs vreo 500 de kilometri m-am întors acasă la fel de în formă ca şi la plecare. Şi iată cum o partidă de şofat se poate transforma într-un mod eficient de a te odihni activ, dacă toate sunt la locul lor. Aşa că, dragi colegi de facultă, când o să aveţi chef să vizităm Sighişoara vom merge neapărat cu maşina. Pentru că o bere-două nu pot compensa plăcerea de a conduce pe DN 13 în weekend.
joi, 6 noiembrie 2008
La bloc
Daca unii dintre noi au intrat in febra tipica de dinaintea premierei unui nou James Bond, am zis ca ar fi cazul sa intru si eu in randul lumii si sa ma joc un pic de-a 007 (n-am inteles niciodata de ce nu i-au spus simplu "7", ca eu am invatat prin generala ca 0-urile puse in fata unui numar nu conteaza). De fapt n-a fost o chestie premeditata, dar cu toate astea am ajuns ca la sfarsitul unei zile absolut obisnuite sa intru in blocul in care locuiesc de 21 de ani direct pe la etajul 1 si direct pe geam. Pentru prima data.
Ma intorceam agale de la o partida de biliard cu Vladutz. Pe la 6 jumate. Cand sa intru in bloc, ma intalnesc cu tanti Parjolea din vecini. Tanti Parjolea baga cartela de interfon, clasicul bipait, intram in casa scarii, cand o vad ca se schimba la fata. Ideea era ca luase alte chei din casa, iar usa o incuiase ridicand clanta din exterior. Na, ce sa facem? "Il sun pe Vasilica [Vasilica e fiu-sau] sa vina cu cheile lui" zice. "Pai, haideti ca va duc eu cu masina pana la el sa nu mai asteptati atat p-afara" zic. "Numai stati sa ma duc sus sa iau cheia de la masina". (Am obiceiul sa plec cu masina doar daca e neaparata nevoie, de aia n-aveam cheile la mine). Urc, iau cheile, ma intorc. Vasilica nu raspundea. Ce-i de facut? "Ia sa vad, poate am lasat geamul deschis. Facem rost de o scara si te bagi tu, Andrei, si deschizi dinauntru". "Mama, ce tare!" zic eu in gandul meu. Geamul era deschis. Tanti il suna la interfon pe 'nea Carol sa-l roage sa-i dea scara. 'Nea Carol coboara de la mansarda de unde sta el pana in beci si iese cu scara. Recuzita era pregatita, de machiaj nu era cazul ca era deja intuneric, mai ramanea sa imi intru eu in rol. Ne dam pe dupa bloc pana sub balcon. Pe drum am dat cu coastele pe pamant, dar nici pana acum nu stiu in ce mi-am bagat Nike-ii de am alunecat. M-am bucurat totusi ca s-a intamplat atunci si nu cand am sarit peste pervaz. Die another day, vorba cantecului. Sprijinim scara de bloc, mai punem o piatra sub un picior (pentru ca legea compensatiei in natura functioneaza: o scara care are un picior mai scurt il are pe celalalt mai lung). Ii las geaca lui tanti Parjolea (parca Bond facea d-astea cu haina pe el. Sau nu? Nu mai stiu...) si incep sa ma urc. Sar inauntru. Intuneric. Orbecai pe acolo, dau de intrerupator. Victorie! A mai urmat formalitatea deschiderii usii si "vai, ce noroc cu tine, Andrei", "raman datoare", bla. In momentul ala ma gandeam daca mi-a crescut karma suficient cat sa imi iasa toate cele 7 meciuri pe care la pusesem la pariuri in drum spre casa. Deocamdata a batut Stuttgart, iar Wolfsburg are 2-1 la pauza cu Heerenveen. Deci sunt in carti.
Si totusi, abia dupa 4 cincinale am ajuns sa intru pe geam in bloc?
miercuri, 5 noiembrie 2008
Free YouTube Download
Softulet de dat jos filme de pe YouTube gasiti aici free: http://www.tucows.com/preview/516535 Pana acum a ajuns la versiunea 2.2.2.2. Printre altele, le transforma si in .mp4. Adica le puteti pune pe iPod.
marți, 4 noiembrie 2008
Ochelari de vara
Obisnuiesc sa port ochelari de soare. Si vreau sa fie clar din start ca nu o fac pentru fitze. Ca orice alt obiect pe care il folosesc/port, ochelarii isi au propria lor functionalitate bine definita pentru care - la urma urmei - au fost creati. Ii port pentru confortul pe care ii ofera si recunosc ca sunt momente in care imi sunt absolut necesari. Atat. Nu e nimic show-off in asta. Orice medic specialist in domeniu ar putea da detalii despre rolul benefic pe care il joaca "bicicletele" de soare. Pornind de la sanatatea mediilor transparente ale ochiului si pana la intarzierea aparitiei ridurilor datorita reducerii incruntarii involuntare provocate de intensitatea luminoasa. Ca sa nu mai vorbesc de sofat, unde purtarea ochelarilor de soare poate contribui la cresterea sigurantei traficului rutier. Ce-i drept, trebuie sa recunosc ca ma amuz din cand in cand spionand diferite persoane la adapostul lentilelor mate in timp ce, chipurile, privesc in alta directie.
Si acum sa trecem la subiectul enervarii mele. Sunt persoane care au obiceiul ca in perioada septembrie-mai sa ma ia peste picior cu replici de genul "Dom'le, ce fitza esti, porti ochelari de soare desi vara s-a terminat/nu a venit inca." Pai si cum sa nu ma enervez cand un individ care se afla intr-o grava eroare de logica face aprecieri asupra mea fara ca macar sa caute sa inteleaga motivul pentru care ii port? Observ ca pentru respectivul conceptul de soare este legat nemijlocit de conceptul de vara. De la 1 septembrie ne putem lua adio de la soare pret de vreo noua luni in opinia dumnealui.
Sincer, nu imi pica foarte bine sa fiu bagat in aceeasi oala cu tinerii puberi care poarta ochelari noaptea in cluburi. Acesta este un comportament de neinteles din punct de vedere practic, si nu faptul ca imi pun 8-ul pe nas intr-o zi insorita de decembrie. Ar mai lipsi sa fie considerata fitza purtarea de ochelari de soare la ski. Pentru cei care ma apostrofeaza as avea doua intrebari:
1. Vi s-a intamplat vreoadata ca, intr-o dimineata cu zapada proaspat asternuta, sa nu puteti tine ochii deschisi la iesirea din casa din cauza soarelui puternic reflectat in albul troienelor?
2. Cunoasteti pe cineva care a facut oftalmie pentru ca nu a purtat ochelari intr-o zi cetoasa de iarna?
Ei bine, raspunsul meu la ambele intrebari este "Da".
Salut
De multa vreme incoace coc ideea asta cu "globul" (vorba lui Gigi Becali). Mintea mea se tot certa in gandul ei daca da sau daca nu. De ce nu? Din doua motive. Unu: mi-era teama de propria mea inconsecventa. Cu alte cuvinte, mi-era teama (si inca imi este) ca voi scrie din an in Paste si atunci mai mult mi-ar fi parut rau de timpul pierdut cu crearea blogului. Si doi: blogosfera s-a diluat mult de tot si nu vroiam sa devin doar another face in the crowd. De ce da? Pentru ca tratez blogul asta ca pe un experiment. Cred ca o sa fie interesant peste 1-2-x ani sa citesc ce am avut in cap de-a lungul timpului. Uite ca pana la urma a invins spiridusul care imi soptea sa ma apuc. Sper sa ma tin de treaba si, la urma urmei, daca il fac pentru mine nu ma va interesa foarte mult daca va fi citit de multa lume sau nu.
Daca ai ajuns aici fie ma cunosti de pe undeva, fie ai gresit drumul, asa ca mare lucru despre mine nu mai e nevoie sa adaug. Ah, sa nu uit: sunt tot timpul deschis la sugestii, asa ca daca ai vreuna simte-te liber sa mi-o comunici intr-un mod pe care te las pe tine sa-l alegi.
Tjao!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
