Cât, cui?

Bacşiş, ciubuc, ziceţi-i cum poftiţi. Francezii îi spun „pourboire”, adică pentru a bea. Ceva de genul „ia şi tu să ai de-o bere”. Englezii îi spun „tip”, dar habar n-am de ce. Culmea e că în dicţionarul român-englez pe care îl am eu acasă apare şi varianta „baksheesh”. Asta da. :)) Trecând peste acest moment de căutări filologice, întrebarea pe care mi-o pun este unde dăm bacşiş şi unde nu. Daca da, cât? Şi de ce? Doar pentru că aşa se face sau avem o explicaţie prin care ne justificăm în faţa noastră referitor la motivul pentru care lăsăm? Eu unul nu cred că mai este (dacă a fost vreodată) un semn al generozităţii, ci mai degrabă o cutumă (adică obicei, pentru băieţii care râd în fundul clasei), o regulă nescrisă a societăţii.

Unde şi de ce dau eu:

• Băiatului care îmi spală maşina. De cele mai multe ori, băieţii care lucrează în spălătorii o duc destul de greu şi apreciez faptul că şi-au căutat un loc de muncă în loc să dea în cap la oameni pe stradă (nu vă enervează clişeul ăsta?). Plus că nu fac niciodată apropouri mai mult sau mai puţin subtile cum că ar fi cazul să le dai ceva.
  
• La frizer, unde răsplătesc conversaţia şi faptul că îmi îmbogăţesc repertoriul de bancuri.
  
• În taxi obişnuiam să las înainte să înlocuiesc acest obicei cu mersul pe jos, dar nu pentru că aş fi fost dat pe spate de servicii, ci pentru că taximetriştii nu umblă niciodată cu monede. Aşa că lăsam până la primul multiplu de 1 leu.
  
• În baruri, restaurante, cârciumi, bodegi, bombe şi la Ritz e o poveste mai lungă. Încerc de la o vreme să fac o evaluare şi să recompensez cu adevărat serviciul. Adică să las mai puţin dacă mi s-a trântit farfuria în faţă şi dacă mi-a adus bere în pahar de whisky şi mai mult dacă m-am simţit cu adevărat bine şi servit cu atenţie. Până nu demult lăsam oarecum fără diferenţiere ceva în jur de 10-15% din valoarea consumaţiei. Mai puţin la Ritz, unde n-am îndrăznit să trec de portar.
  

În decursul ultimilor ani, de când am început şi eu să mai umblu prin lume, am reuşit să creionez o hartă a obiceiurilor în ceea ce priveşte lăsatul de bacşiş, cel puţin în Europa. Aş distinge două mari zone. Prima este alcătuită din ţările latine (în special Italia şi Franţa) şi cele balcanice. Aici se pare că totul funcţionează pe modelul jecmănelii. De cele mai multe ori, la sfârşitul notei de plată ţi se vor bate apropouri exprimate cel mai frecvent prin propoziţia „Un serviciu de calitate se răsplăteşte cu 15% din valoarea notei”. Asta în cazul fericit. Pentru că poţi avea ghinionul să nimereşti într-un local în care ţi se adaugă explicit în nota de plată o sumă cuprinsă între 3 şi 5 euro pentru şerveţele, muzicanţi (acestea două din experienţa proprie) sau privelişte, aşa cum a păţit o cunoştinţă într-o cafenea pariziană cu vedere la stradă. Ce-i drept, acesta nu este tocmai un bacşiş pentru că nu intră în buzunarul chelnerului, dar este o imagine a spiritului în care se practică servirea şi deservirea populaţiei prin aceste zone.

A doua zonă este cea a ţărilor nordice şi a celor vorbitoare de limbi germanice. Din câte am observat, bacşişurile care se practică aici rar depăşesc un euro. Un chelner din Lindau căruia i-am lăsat 22 pentru o consumaţie de 19 şi vreo 20-30 de cenţi mai avea puţin şi făcea plecăciuni. Eu cred că am găsit şi o explicaţie pentru asta. Şi anume cultul pentru valoarea banului şi pentru banul muncit. Cu alte cuvinte, clienţii sunt conştienţi că personalul este plătit pentru munca pe care o fac şi nu mai au nevoie de alte surse de venit. Corect? Şi, dacă tot veni vorba, în Austria mi s-a întâmplat să strige vânzătoarea după mine ca să mă întorc după centul pe care îl uitasem (aşa credea ea) după ce luasem un sandwich de 1,99. Apropo, restul de ordinul câtorva zeci de bani îl luaţi? Singurul loc unde aş vrea să îl las este la doamna de la chioşc care îmi păstrează ziarele, dar dumneaei nu vrea de nici un fel.