1989

Revoluţia din ’89 a dat naştere multor întrebări, majoritatea dintre ele rămase încă fără răspuns, de la „Cine a tras în noi?” şi până la “Revoluţie sau lovitură de stat?”. S-a întrebat însă cineva vreodată cum a sunat revoluţia? Ce muzică au cântat mitralierele, demonstranţii şi dictatorul? Poate părea cinic, dar evenimentele din decembrie au cântat propriul cântec. Revoluţia a avut refrenurile ei, de la sinistrul „Ceauşescu PCR” scandat de mulţimi în zorii unei manifestări ce se dorea a fi doar o nouă instanţă a cultului personalităţii lui Ceauşescu, trecând prin disperatul “A-lo, A-lo” al dictatorului atunci când simţea că pământul îi fuge de sub picioare şi încheind cu “Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e”.

Un posibil răspuns la această ultimă întrebare ni-l propune Jon Bernstein, un DJ american pasionat de istoria recentă a Europei de Est. În cel mai recent album (intitulat „1989”) al proiectului său solo, Disparition, Bernstein adună o colecţie de sunete culese din punctele de foc ale revoluţiei (Timişoara, sediul CC, Piaţa Universităţii, televiziune, Târgovişte) şi construieşte în jurul lor o muzică sumbră, imaginea audibilă a disperării, a derutei, a dorinţei reprimate vreme de zeci de ani şi a vidului de putere din decembrie 1989. Conform Esquire nr.13/noiembrie 2008, „pentru a păstra un aer autentic în această manipulare electronică a sunetelor, Bernstein s-a folosit de un sintetizator care datează chiar de la sfârşitul anilor optzeci”. Experimentul lui îmbină stilul electro cu zgomote culese direct din înregistrările evenimentelor, încercând să ne convingă ca rimul delirant al revoluţiei a fost unul electronic.

Am descărcat albumul după ce am citit recomandarea din revistă, l-am pus pe iPod şi am plecat la facultate. Cred că a fost cea mai fantomatică trecere pe care am avut-o pe străzile Braşovului. Dacă ar trebui să caracterizez într-un singur cuvânt muzica de pe „1989”, acela ar fi „obsedantă”; una care te ajută să înţelegi. Fiindcă pentru a înţelege un fenomen este nevoie de toate simţurile. Dacă până acum am avut imagini, de acum avem piesele lui Bernstein. Şi probabil că vom înţelege pe de-a-ntregul abia atunci când vom mirosi sângele şi praful de puşcă.

Un tracklist cu 13 piese, printre care „Goldenage” este un cântec ironic de glorie despre o epocă de aur negru, al naibii de negru, născut din sânge şi sudoare în laboratorul unui alchimist dement. „Securitate” - un zgomot absurd, precum cel generat de un bruiaj al undelor radio, care creşte progresiv în intensitate şi pe care ajungi să îl simţi aproape material, undeva în spatele cefei, la fel ca pe privirile nevăzute ale urmăritorilor. „Wood” este o piesă bazată pe discursul lemnos al lui Ceauşescu de la sediul CC. Ironia a făcut ca iPod-ul să mi-o servească tocmai când treceam prin piaţeta din faţa fostei Judeţene de Partid, locul unde dictatorul obişnuia să susţină discursurile prilejuite de felurite vizite prin Braşov. 

„1989” este un experiment care nu merge ascultat oricum şi nici oricând. E nevoie de o stare. Iar ascultarea nu este un simplu divertisment; este un prilej de meditaţie şi de trăire. Dacă v-am făcut curioşi, albumul lui Bernstein este disponibil gratuit la http://disparition.net , la fel ca şi restul lucrărilor care alcătuiesc proiectul Disparition.