Vreau o schimbare! A cărucioarelor din Carrefour

Cumpărăturile în Carrefour nu mai sunt pentru oricine. Şi nu vă gândiţi că au săltat preţurile sau că au băgat legitimaţii gen Metro, Selgros, Selsubţire, etc. Nu. Însă pe săptămână ce trece este nevoie de o tehnică din ce în ce mai bună pentru a putea conduce pe unde vrei şi pe unde ai nevoie rablele alea de cărucioare. Cel puţin aşa se întâmplă în Carrefour Braşov, unde înseamnă că este ziua ta norocoasă dacă găseşti un cărucior care să meargă cât de cât drept şi în care să nu trebuiască să te opinteşti. Mai e puţin şi condusul de cărucioare va deveni o activitate exclusiv pentru cei aleşi, pentru o mână de Neo carrefourieni. Ca să nu asistăm la incidente gen dărâmări de rafturi cu cărucioare cu direcţia defectă, consider că este iminentă introducerea obligativităţii obţinerii unui permis de conducere a căruciorului în urma unui examen draconic printre raioanele legume, congelate, vinuri, prezervative şi cauciucuri de iarnă, urmând ca în perspectivă să devină obligatorie licenţa de pilotaj pentru cărucioare, astfel încât să nu mai lăsăm pe mâna oricărui neavenit aceşti monştri mecanici atât de greu de controlat. Cine nu e apt, să rămână la coşul de mână.

Lăsând gluma la o parte, m-am săturat să mă lupt cu cărucioarele stricate din Carrefour şi să tot caut să aranjez încărcătura astfel încât să echilibrez măgăoaia şi să o fac să meargă cât de cât drept. La început mă credeam eu vreun inapt, dar văd din ce în ce în ce mai multe feţe schimonosite de efort pe la viraje, asta în cazul în care nu sunt îngrozite de traiectoria nebănuită pe care o capătă căruciorul. Le-aş propune carrefourienilor (© Zoogie) să-şi rupă de la gură o parte din hiperprofitul lor de hipermarket şi să investească o fărâmă şi în confortul clienţilor. Asta aşa, ca formă minimă de respect faţă de clienţi. Nu că pe spinarea lor şi-ar construi ei afacerea…

Parlament sau facultate? Ce alegeţi?

Nu aş fi vrut să scriu nimic despre politică cel puţin până după alegeri, dar deunăzi am văzut un talkshow unde s-a dezbătut printre altele o idee pe care o consider extrem de justă. Nu mai ţin minte ce emisiune era şi nici pe ce post, toate seamănă între ele în perioada aceasta. Invitat era Radu F. Alexandru, candidat pentru Senat din partea PDL în colegiul S11 (pe unde-o fi venind şi ăsta?). Nu fac campanie pentru nimeni şi oricine ar fi enunţat ideea domnului Alexandru ar fi primit acelaşi grad de apreciere din partea mea. Domnia sa vorbea despre modificarea pe viitor a legii electorale prin adăugarea unor condiţii de acceptare a candidaturii. Printre acestea vorbea despre obligativitatea ca un candidat să aibă studii superioare încheiate. În acel moment am realizat că în ziua de azi poţi ajunge în Parlamentul României fără să ai cine ştie ce şcoală, lucru despre care mi-am dat seama că îl ştiam (a se vedea exemple gen Irina Loghin, Ion Dolănescu), dar care nu a intrat niciodată în conştiinţa mea până când a fost spus concret. Ca primă reacţie, m-am simţit insultat. Sincer. Şi orice student care toceşte băncile facultăţilor ar fi îndreptăţit să se simtă la fel, deopotrivă cu toţi cei care au obţinut o diplomă. Ce fel de elită este Parlamentul României dacă poţi intra acolo fără să ai măcar o amărâtă de facultate terminată? Să nu-ţi vină să îţi bagi picioarele în ea facultate şi să te faci deputat? Mi se pare o condiţie minimă diploma universitară, o condiţie absolut obligatorie, mai ales că acum se găsesc diplome pe toate gardurile de stat sau particulare. Dacă nici măcar în condiţiile astea, în care la particulare primeşti răspunsurile de la profesori în timpul examenului, nu eşti în stare să termini o facultate, atunci cum te vei prezenta în forul legislativ al unei ţări cu 21 de milioane de locuitori?

Suntem mândri de voi

Totul a început cu un timing excelent. CFR Cluj a câştigat primul titlu din palmares exact la momentul potrivit pentru a deveni prima echipă românească intrată direct în grupele UEFA Champions League. O echipă care în urmă cu cinci sezoane juca în a treia ligă ajungea între primele 32 de echipe de club ale Europei. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, la primul meci furniza ceea ce a fost considerată drept cea mai mare surpriză din istoria UCL. Din acel moment nimic nu a mai fost ca înainte pentru că numele CFR Cluj a intrat în conştiinţa granzilor Europei, un nume despre care nimeni nu ştia nimic, o echipă ajunsă parcă din greşeală în cuşca leilor.

Vă mulţumesc, CFR, pentru că ne-aţi făcut să visăm frumos, pentru că aţi arătat un spirit de luptă nemaivăzut până acum în România şi pentru că ne-aţi făcut pe toţi să fim mândri că suntem ardeleni. Vă felicit pentru că aţi scris cea mai frumoasă pagină din istoria fotbalistică a Ardealului şi pentru că aţi ştiut să fiţi o echipă de sportivi adevăraţi până la sfârşitul poveştii, o poveste din care nu aveţi cum să ieşiţi decât cu fruntea sus. Vă mulţumesc pentru înfrigurarea cu care aşteptam fiecare meci al vostru, pentru visul de la Roma şi pentru speranţa pe care o insuflă jocul practicat meci de meci. Şi ca să n-o mai lungesc atât, patru cuvinte afişate aseară în peluză spun totul: „SUNTEM MÂNDRI DE VOI”. Aventura nu se termină aici.

Îmi place…

…să merg pe jos
…să citesc
…să scriu urât
…iarna
…seara
…Sibiul
…Salzburgul
…Suedia
…Germania
…insula Rűgen
…să fiu în avion la decolare
…să fiu în avion la aterizare
…să călătoresc
…Petra Marklund
…să schiez
…să joc tenis
…gorgonzola
…Andrei Makine (scriitura, nu el)
…vinul sec
…cafeaua fără zahăr
…ciocolata amăruie
…arhitectura lui Gaudi
…să conduc
…să conduc fără o ţintă
…să conduc safe
…handbalul
…ski jumping
…să joc biliard
…facultatea pe care o fac
…berea albă
…ABBA
…FC Barcelona
…sunetul clopotniţelor în centrul marilor oraşe
…un ceai într-o cafenea cu vedere la stradă
…muntele

Am trăit ziua…

…în care să văd un loc în care se vinde suc şi cafea cu refill în România. Adică plăteşti un suc (sau o cafea) şi după aia îţi umpli paharul de câte ori vrei. Se întâmplă în Ikea, unde, by the way, am găsit turtă dulce cum n-am mai mâncat din vremurile bune ale copilăriei, adică de pe la 5 ani. Pe deasupra, venită direct de la mama ei din Suedia într-o cutie superbă. Adică asta:
Bravo lor!

Şi fiindcă tot veni vorba, cel mai ciudat refill l-am văzut într-un McDonald’s din Washington unde, deşi funcţiona sistemul cu refill, sucurile se vindeau la pahare mici, medii şi mari. Am întrebat dacă refillul e numai pentru paharele mari şi mi-au spus că nu. Atunci, de ce mi-aş lua altfel de pahar decât mic dacă tot pot să-l reumplu? Poate doar dacă vreau să iau la pachet. Altă explicaţie nu văd.

Ştiinţa de a alege o revistă

Esquire, subst.: titlu ataşat numelui unui bărbat care nu deţine nici un alt titlu (cf. Compact Oxford English Dictionary, traducerea de baltă îmi aparţine).

Cu alte cuvinte, nu trebuie să fii cavaler al coroanei britanice ca să fii un domn. O altă cale ar fi să răsfoieşti din lună în lună revista Esquire. Pentru mine e prima revistă pentru bărbaţi; prima care nu este un ghid despre cum să dezbraci o femeie în 5 minute. Poate la egalitate cu Elle Man. Până să o descopăr (în octombrie) nu am înţeles niciodată de ce toate revistele care se pretind a mediatiza stilul masculin sunt pline de poze cu femei goale, semi-îmbrăcate sau semi-dezbrăcate. Motto-ul Playboy parcă este „Trăieşte-ti viaţa”. Hmmm… interesant. Nu ştiam că să îţi trăieşti viaţa înseamnă să fii… (cum să zic eu frumos? Ăăăă…) masturbagiu. De ce ar cumpăra cineva aşa ceva? Da, ştiu, sexul vinde, ok, dar de ce ar crede cineva că un bărbat în adevăratul sens al cuvântului citeşte acest gen de reviste? Mai mult, era (sau mai este încă) o revistă auto care pe copertă punea câte o pitzi stimată domnişoară cu the boobies la vedere. I mean… why???

Şi ca să trecem totuşi de la subiectul enervării la subiectul aprecierii mele, m-am bucurat că am dat peste o revistă care îţi mai recomandă câte o carte, o muzică bună, îţi serveşte articole de atitudine (a se citi neapărat textele lui Radu Paraschivescu), poveşti de viaţă, îţi arată cum se poartă o ţoală, cum se mănâncă (o grămadă de bucătari ar fi cazul să ia aminte la articolul „Pasta da vero, nu macaroane” din octombrie) sau se bea (for God sake, nu mai puneţi cola în vin). Plus că femeile despre care se vorbeşte nu sunt nişte ţoape, ci sunt femei puternice, voluntare şi care nu au nevoie să se dezbrace ca să impresioneze.

Şi ca să nu creadă cineva că am descoperit perfecţiunea, să mai spun că nu pot fi de acord cu textul laudativ la adresa lui BMW X6 (bleah) şi că desenele cu care este ilustrat dosarul „Cum e să…” din cel mai recent număr sunt de-a dreptul dezgustătoare.

Una peste alta, am descoperit în sfărşit o revistă pentru bărbaţi. Pe care să o citească şi femeile. Ca să nu mai spună că suntem obsedaţi de sex.

P.S.: Ultimul lucru pentru care îmi place: costă 10 lei, nu 9, 90. M-am săturat de preţuri de genul ăsta.

Multă carte, multă lume

Am fost weekendul ăsta în Bucureşti. Şi fiindcă mintea mea îşi spunea în gândul ei că ar fi bine să respir nişte aer îmbibat cu cultură, am mers sâmbătă la târgul de carte Gaudeamus de la Romexpo. Mi-am făcut curaj să înfrunt ploaia abia pe la lăsarea întunericului, deci cam pe la cinci după-masa. Şi ca să îmi intre bine în cap faptul că am aterizat în capitala unei ţări a contrastelor, în drumul meu spre locaţia unui eveniment zice-se cultural am fost nevoit să trec printr-un spaţiu multicultural (haha), mai exact pasajul pietonal de sub Piaţa Presei Libere, unde eu şi Ioana am ajuns la concluzia că poţi petrece o zi şi o noapte fără să te plictiseşti (cine a trecut pe acolo ştie de ce). Am trecut repede peste constatarea că fiecare vizitator era practic obligat să intre la târg cu încălţările arătând nu tocmai elegant (atenţie, eufemism!) după ce parcurgea bălţile dintre casa de bilete şi intrarea în pavilionul central. Pentru că imediat după ce fata de la intrare mi-a rupt biletul am dat nas în nas cu Patapievici. Mi-am zis că e un început bun. Şi într-adevăr, curând mi s-a confirmat bănuiala legată de principalul atu al evenimentului, acela că poţi găsi multe, foarte multe cărţi adunate laolaltă. Din păcate, accesul la rafturi era anevoios dat fiind numărul mare de vizitatori, astfel că actul de a alege şi a cumpăra o carte îşi pierdea mult din savoare. Drept urmare am renunţat repede la ideea de a nu pleca cu mâna goală de la târg, gândindu-mă că tot librăria rămâne de bază şi promiţându-mi că voi da o tură pe la Cărtureşti cu prima ocazie. Nu îmi place să cumpăr orice şi oricând, prefer să întorc cartea pe toate părţile, să îi citesc prefaţa, postfaţa, câteva pagini la început sau la întâmplare, lucru imposibil la Gaudeamus. M-am reorientat, propunându-mi să fac un scurt inventar al microevenimentelor din interiorul târgului. Cel mai activ stand era – previzibil, pentru mine cel puţin, dată fiind strategia de PR demonstrată în ultimii ani – cel al editurii Humanitas unde Denisa Comănescu prezenta ultimele apariţii din colecţia „Raftul Denisei” alături de Ioan T. Morar. La un alt stand se desfăşura live o emisiune a TVR Cultural, pentru ca mai încolo să fie în plină derulare lansarea celui de-al doilea volum al autobiografiei lui Cornel Dinu. Asta aşa, ca să îmi piară cheful definitv. Câh! Am întors spatele şi am şters-o oarecum scârbit. În rest, multe cărţi pentru copii, carte specializată, manuale, literatură uşoară gen „Cum să nu-ştiu-ce în 134 de paşi” şi standuri ale universităţilor unde, pe lângă obişnuitele pliante aride cu care aceste instituţii înţeleg să îşi facă PR, găseai şi 3-4 volume de genul celor pe care profesorii le editează pentru ca mai apoi să îşi oblige - mai mult sau mai puţin voalat – studenţii să le cumpere. Şi totuşi, gândul cu care am plecat de acolo a fost „uite, dom’le, câtă lume merge totuşi la un târg de carte în ţara asta”.

Galbeni şi arginţi

În timp ce scriam postul despre bacşişuri şi resturi lăsate vânzătorului mi-a venit o altă idee din ciclul „Cum e la noi şi cum e la ei”. La momentul respectiv am pus-o bine deoparte. Între timp am scos-o de la naftalină, am făcut documentarea şi am ajuns să scriu ce urmează.

Tema o reprezintă banii existenţi în circulaţie şi de ce „măruntul” este atât de hulit în România. Dacă în vreun fel îndrăzneşti să plăteşti o sumă mai mare de 2 lei în monede sau să ceri 5 bani rest, pici drept cârcotaş, meschin şi chiţibuşar. Ca să nu mai vorbesc de moneda de 1 ban, care parcă n-a existat niciodată. Acum cea de 5 pare să îi urmeze drumul. La urma urmei, nu sunt tot bani? Firma care are parcările în concesiune nu goleşte zilnic zeci de saci de mărunţiş din automatele de plată? S-ar putea aduce argumentul că monedele sunt grele, atârnă prin buzunare şi nu stau la locul lor prin portofel. Ok, atunci restul lumii de ce nu le urăşte atât? Om fi noi naţia aleasă care a fost luminată de divinitate şi care acum are misiunea de a propovădui inutilitatea banilor de metal? Şi fiindcă tot vorbeam de cârciumi mai înainte, să dau un exemplu tematic: mi se pare mult mai elegant să arunci 3-4 arginţi în farfurioara pe care ţi se aduce nota de plată decât să îndeşi nişte hârţoage într-o copertă d-aia de carneţel în care îţi pun unii bonul (altfel n-am ştiut să-i zic). Plus că monedele au viaţă mai lungă dar, ce-i drept, nu poţi să faci făraşe şi coşuri de gunoi aşa cum se face din bancnotele scoase din circulaţie (cele de plastic).

Şi ca să ilustrăm şi mai bine aversiunea mioritică faţă de mărunţiş, să facem un calcul simplu şi să observăm că cea mai mare monedă (cea de 50 de bani) este echivalentul a 13 eurocenţi (!!!), iar cea mai mică bancnotă (de 1 leu) reprezintă echivalentul a 26 de cenţi. În condiţiile în care monedele de euro se termină la 2 euro, iar bancnotele încep de la 5. Îmi veţi spune că şi preţurile echivalate sunt altele, dar, totuşi, acolo pot să îmi cumpăr un sandwich cu o monedă. Nu prea cred că şi aici. Şi acum să vedem cam cum stau lucuruile cu alte câteva monede care circulă prin lume, echivalate în euro:

• 
  Dolarul american:
  
  • cea mai mare monedă (1 dolar): 80 de eurocenţi
    
  • cea mai mică bancnotă (1 dolar): 80 de eurocenţi
  
  
• 
  Francul elveţian:
  
  • cea mai mare monedă (5 franci): 3,26 euro
    
  • cea mai mică bancnotă (10 franci): 6,52 euro
  
  
• 
  Lira sterlină:
  
  • cea mai mare monedă (2 lire): 2,36 euro
    
  • cea mai mică bancnotă (5 lire): 5,9 euro
  
  
• 
  Yenul japonez:
  
  • cea mai mare monedă (500 yeni): 4,2 euro
    
  • cea mai mică bancnotă (1000 yeni): 8,4 euro
  
  
• 
  Coroana suedeză:
  
  • cea mai mare monedă (10 coroane): 97 de eurocenţi
    
  • cea mai mică bancnotă (20 de coroane): 1,94 euro
  
  
• 
  Coroana cehească:
  
  • cea mai mare monedă (50 de coroane): 1,95 euro
    
  • cea mai mică bancnotă (50 de coroane): 1,95 euro
  
  
• 
  Pula botswaneză:
  
  • cea mai mare monedă (5 pule): 50 de eurocenţi
    
  • cea mai mică bancnotă (5 pule): 50 de eurocenţi
  
  

Să aruncăm o privire şi peste gard în vecini:

• 
  Forintul maghiar:
  
  • cea mai mare monedă (100 de forinţi): 37 de eurocenţi
    
  • cea mai mică bancnotă (200 de forinţi): 74 de eurocenţi
  
  
• 
  Leva bulgărească:
  
  • cea mai mare monedă (1 leva): 51 de eurocenţi
    
  • cea mai mică bancnotă (2 leva): 1,02 euro
  
  

PS: Ce prostie! La ora postării îmi apare ora la care am făcut prima salvare a ceea ce scrisesem până atunci, adică aseară la 8 şi ceva, deşi de publicat l-am publicat abia după vreo 20 de ore.

Caut sărbători. Pierdute în magazin.

Au început reclamele tematice (reciclate din anii precedenţi) de sărbători. Şi care cică încearcă să ne insufle spiritul acestora. Aşa zic ei, dar cine-i crede? Pe pariu că tot ceea ce vor să ne insufle de fapt este psihoza cumpărăturilor? Mă gândesc cu groază la cohortele de maşini care se vor îndrepta ritualic către supermarketuri, hipermarketuri, arhimarketuri, ultramarketuri şi alte temple ale consumerismului burghez. Crăciunul a devenit doar un pretext pentru a ne mai arăta nouă înşine că nu o ducem chiar aşa rău. Din păcate, bunăstarea pentru român este echivalentă cu a înfuleca din ce în ce mai mult şi plăcerea de a arunca încă o tavă de mici în căruciorul de cumpărături pe lângă cele 3 kile de ceafă, 4 baxuri de cola, 10 peturi de bere, 1,5 rude de salam Victoria, 2 kile de urdă, juma’ de viţel şi 2 baxuri de hârtie igienică nu este depăşită decât de plăcerea de a arunca în acelaşi recipient magic o cutie de baxuri de tăvi de mici. Nimic nu îi va opri pe consumatori de la a se înghesui, nici măcar faptul că vor sta blocaţi în trafic 45 de minute (asta în Braşov) la dus şi alte 45 la întors. Ce recesiune, ce strâns de curea? Ultimul lucru la care ar renunţa românul este mâncarea. Demonstrat sociologic. Noi, puţinii, neadaptaţii, spărgătorii de gaşcă parcă am simţi nevoia înfiinţării unui birou de protecţie în faţa consumatorului. La care să apeleze toţi cei care îşi doresc de Crăciun doar o pătură groasă-groasă şi albă de omăt care să se întindă cât vezi cu ochii. Atât. Sărbători fericite!

Cât, cui?

Bacşiş, ciubuc, ziceţi-i cum poftiţi. Francezii îi spun „pourboire”, adică pentru a bea. Ceva de genul „ia şi tu să ai de-o bere”. Englezii îi spun „tip”, dar habar n-am de ce. Culmea e că în dicţionarul român-englez pe care îl am eu acasă apare şi varianta „baksheesh”. Asta da. :)) Trecând peste acest moment de căutări filologice, întrebarea pe care mi-o pun este unde dăm bacşiş şi unde nu. Daca da, cât? Şi de ce? Doar pentru că aşa se face sau avem o explicaţie prin care ne justificăm în faţa noastră referitor la motivul pentru care lăsăm? Eu unul nu cred că mai este (dacă a fost vreodată) un semn al generozităţii, ci mai degrabă o cutumă (adică obicei, pentru băieţii care râd în fundul clasei), o regulă nescrisă a societăţii.

Unde şi de ce dau eu:

• Băiatului care îmi spală maşina. De cele mai multe ori, băieţii care lucrează în spălătorii o duc destul de greu şi apreciez faptul că şi-au căutat un loc de muncă în loc să dea în cap la oameni pe stradă (nu vă enervează clişeul ăsta?). Plus că nu fac niciodată apropouri mai mult sau mai puţin subtile cum că ar fi cazul să le dai ceva.
  
• La frizer, unde răsplătesc conversaţia şi faptul că îmi îmbogăţesc repertoriul de bancuri.
  
• În taxi obişnuiam să las înainte să înlocuiesc acest obicei cu mersul pe jos, dar nu pentru că aş fi fost dat pe spate de servicii, ci pentru că taximetriştii nu umblă niciodată cu monede. Aşa că lăsam până la primul multiplu de 1 leu.
  
• În baruri, restaurante, cârciumi, bodegi, bombe şi la Ritz e o poveste mai lungă. Încerc de la o vreme să fac o evaluare şi să recompensez cu adevărat serviciul. Adică să las mai puţin dacă mi s-a trântit farfuria în faţă şi dacă mi-a adus bere în pahar de whisky şi mai mult dacă m-am simţit cu adevărat bine şi servit cu atenţie. Până nu demult lăsam oarecum fără diferenţiere ceva în jur de 10-15% din valoarea consumaţiei. Mai puţin la Ritz, unde n-am îndrăznit să trec de portar.
  

În decursul ultimilor ani, de când am început şi eu să mai umblu prin lume, am reuşit să creionez o hartă a obiceiurilor în ceea ce priveşte lăsatul de bacşiş, cel puţin în Europa. Aş distinge două mari zone. Prima este alcătuită din ţările latine (în special Italia şi Franţa) şi cele balcanice. Aici se pare că totul funcţionează pe modelul jecmănelii. De cele mai multe ori, la sfârşitul notei de plată ţi se vor bate apropouri exprimate cel mai frecvent prin propoziţia „Un serviciu de calitate se răsplăteşte cu 15% din valoarea notei”. Asta în cazul fericit. Pentru că poţi avea ghinionul să nimereşti într-un local în care ţi se adaugă explicit în nota de plată o sumă cuprinsă între 3 şi 5 euro pentru şerveţele, muzicanţi (acestea două din experienţa proprie) sau privelişte, aşa cum a păţit o cunoştinţă într-o cafenea pariziană cu vedere la stradă. Ce-i drept, acesta nu este tocmai un bacşiş pentru că nu intră în buzunarul chelnerului, dar este o imagine a spiritului în care se practică servirea şi deservirea populaţiei prin aceste zone.

A doua zonă este cea a ţărilor nordice şi a celor vorbitoare de limbi germanice. Din câte am observat, bacşişurile care se practică aici rar depăşesc un euro. Un chelner din Lindau căruia i-am lăsat 22 pentru o consumaţie de 19 şi vreo 20-30 de cenţi mai avea puţin şi făcea plecăciuni. Eu cred că am găsit şi o explicaţie pentru asta. Şi anume cultul pentru valoarea banului şi pentru banul muncit. Cu alte cuvinte, clienţii sunt conştienţi că personalul este plătit pentru munca pe care o fac şi nu mai au nevoie de alte surse de venit. Corect? Şi, dacă tot veni vorba, în Austria mi s-a întâmplat să strige vânzătoarea după mine ca să mă întorc după centul pe care îl uitasem (aşa credea ea) după ce luasem un sandwich de 1,99. Apropo, restul de ordinul câtorva zeci de bani îl luaţi? Singurul loc unde aş vrea să îl las este la doamna de la chioşc care îmi păstrează ziarele, dar dumneaei nu vrea de nici un fel.

Everton dă „Player Search"

Clubul de fotbal Everton din Marea Britanie încearcă să fie cu un pas înaintea adversarilor şi revoluţionează scoutingul sau, mai pe româneşte, căutarea de tinere talente de-a lungul şi de-a latul mapamondului (dacă mapamondul are un lung şi un lat… whatever). Conducerea echipei a încheiat un contract cu SI, producătorii jocului electronic Football Manager, pentru a putea folosi baza lor de date, care include în jur de 370000 de fotbalişti din întreaga lume, inclusiv diferite valori ale caracteristicilor tehnice, tactice, psihice, fizice ale fiecăruia dintre aceştia. Pentru cei mai puţin sau deloc familiarizaţi, fac o mică paranteză. Pe scurt, Football Manager este un joc în care treci în postura antrenorului unui club de fotbal (în atribuţiile tale intră inclusiv gestionarea bugetului de transferuri şi salarii, deci un pic mai mult decât un antrenor) şi faci cam tot ce face el, adică stabileşti tactici, programe de antrenament, faci schimbări în timpul meciurilor, etc. Închid paranteza. Cei de la Everton vor beneficia aşadar de reţeaua de scouteri (în jur de o mie) a SI şi va reduce cheltuielile cu proprii scouteri. Care ar putea deveni la o adică unul singur, care va sta zi de vară până-n seară clickăind în draci pe „Player search”, „Set filter” ş.a.m.d. Capitolele care nu vor trece în sfera virtuală probabil că vor fi „Approach to sign”, „Make offer” şi „Confirm transfer”.

Extinderea influenţei jocului în lumea reală ar trebui însă să-i responsabilizeze şi mai mult pe producători, asta ca să nu ne mai trezim cu Clement Pălimaru dând goluri peste goluri în liga I. Că cine ştie, poate îl ia Everton şi dup-aia oalele în capul SI se vor sparge. Un alt lucru bun care ar putea să decurgă de aici este renunţarea la mofturi din partea jucătorilor care nu acceptă să fie incluşi în baza de date a jocului. Dacă se va dovedi o cale eficientă de a ochi jucători şi tot mai multe cluburi vor face apel la SI, atunci nu cred că ar mai fi un moft să îţi refuzi prezenţa în Football Manager, ci mai degrabă un şut cu şpiţul dat multor oportunităţi.

Ştirea originală aici

Satellitespotting

Am descoperit o nouă distracţie. De nişă, să-i zicem aşa. Satellitespotting. Adică stau şi mă uit noaptea pe cer după sateliţi artificiali care trec pe deasupra zonei unde sunt. Dar nu aşa la întâmplare, ci pe baza unui fel de „mers al satelţilor”. Dacă vreţi să vă apucaţi de sportul acesta, aţi avea mare nevoie să treceţi mai întâi pe la http://spaceweather.com/flybys . După aceea daţi click jos pe „Global Flybys”, asta dacă nu sunteţi din SUA sau Canada. În continuare vă alegeţi ţara, regiunea şi oraşul şi gata sunteţi. Veţi avea în faţă lista cu toate trecerile sateliţilor pe deasupra zonei voastre din următoarele 10 zile. Pentru fiecare trecere aveţi date legate de numele satelitului, momentul apariţiei lui la orizont, direcţia în care trebuie privit pentru a vedea satelitul apărând la orizont, momentul când satelitul atinge elevaţia maximă de-a lungul trecerii, unghiul elevaţiei maxime raportat la poziţia voastră (90 de grade reprezintă zenitul) şi magnitudinea, adică strălucirea (cu cât valoarea este mai mică, cu atât obiectul este mai strălucitor; ia şi valori negative).

Mai rămâne ca vremea să ţină cu voi şi să vă găsiţi un loc numai bun de privit. Adică unul unde să aveţi cât mai puţine surse de lumină în apropiere şi care să fie cât mai deschis, adică să ofere o perspectivă cât mai largă asupra boltei. Pentru cei care cunosc zona, unul din locurile mele favorite este pe drumul dintre Stupini şi Ghimbav care este deja destul de departe de munţi şi într-o zonă nelocuită şi întunecoasă. Mai mult, spaceweather.com nu oferă date pentru Braşov, în schimb le oferă pentru Ghimbav.

Este destul de interesant. Dacă n-o faci în fiecare zi. Pentru că la un moment dat poate deveni plictisitor. Dar dacă guşti genul ăsta de spectacol, o vizionare-două pe săptămână sunt numai bune. Mai trebuie ţinut cont de faptul că nu în orice perioadă trecerile sunt la fel de frecvente. De exemplu, în momentul în care scriu am doar cinci treceri în listă pentru următoarele zece zile şi niciuna a ISS (Staţia Spaţială Internaţională, continuatoarea MIR-ului), cel mai spectaculos şi mai strălucitor dintre sateliţi. În schimb, au fost zile în care am prins şi două treceri ale ISS-ului într-un interval decent (21-24).

Dacă v-am făcut curioşi, poate veniţi odată cu mine la un satellitespotting.

Rulmentul – FC Braşov 1-0

Am fost duminică la FC Braşov – CFR Cluj (1-1) şi la Rulmentul – VOC Amsterdam (49-15) ca orice braşovean care se respectă. Fotbal într-o parte, handbal în cealaltă. Băieţi într-o parte, fete în cealaltă. Mijlocul campionatului într-o parte, cupe europene în cealaltă. „M..e CFR” şi „Hai, Zaharia, bag-o-n aţe” într-o parte, aplauze pentru adversare şi „Suntem mândri de voi” în cealaltă. Frig într-o parte, cald în cealaltă.

Mi-am început ziua dedicată sportului la Stadionul Tineretului. După ani buni, o campioană a României venea la Braşov pentru un meci oficial. Din păcate, încă nu în nocturnă, despre care se aude că va fi aprinsă la primul meci de acasă din retur. Sau poate totuşi din fericire, că şi aşa îmi cam intrase răcoarea în oase prin minutul 75. Meciul bănuiesc că l-aţi văzut toţi sau cel puţin, dacă vă interesează, aţi aflat până acum cam ce s-a întâmplat, aşa că n-o să vă plictisesc. Un singur gând vreau să vă împărtăşesc, cel care m-a străfulgerat în timpul paradelor lui Stelică din finalul meciului: „Bila lucioasă la bilă lucioasă trage”. La final s-a consemnat al şaptelea egal consecutiv al Steagului şi al optulea din 14 etape.

Mai pe seară am mers la handbal. Am ajuns cu o oră înainte de începerea meciului şi am observat cu surprindere că eu şi Vlad eram primii spectatori. Uitaţi cam cum arăta terenul când am intrat:

A ieşit un 49-15 fără drept de apel în returul primului tur al cupei EHF (a treia valorică a Europei), după o victorie tot a Rulmentului la 12 goluri în tur.

Nu vreau să vorbesc de rău FC-ul pentru că iubesc ambele echipe la fel de mult, dar întotdeauna m-am simţit mai în largul meu şi mai aproape de Europa (atât ca performanţe, cât şi ca atmosferă) la handbal. Cât despre pretenţiile celor două echipe, diferenţa este ca de la cer la pământ. Dacă FC-ul este genul de echipă care petrece alternativ perioade aproximativ egale în ligile 1 şi 2, Rulmentul ţinteşte în permanenţă fazele finale ale cupelor europene. Cea mai bună dovadă este aerul de formalitate pe care îl inspiră fiecare meci din tururile de toamnă ale cupelor, prin care echipa trece fără să transpire. În ultimii trei ani, Rulmentul a câştigat Cupa Challenge, a jucat o finală de Cupa Cupelor şi un sfert în Cupa EHF. Mai mult, a adus la Braşov două echipe gigantice – Zvezda Zvenigorod şi Larvik – ambele având în lot peste patru jucătoare din echipele naţionale ale Rusiei, respectiv Norvegiei, primele două forţe la nivel mondial. Publicul braşovean a putut astfel să vadă la lucru câteva dintre marile nume de prim rang ale sportului, ocazie pe care Steagu nu ne-a oferit-o încă (cu o excepţie în 2001, când Ronaldo a venit cu Inter pe Tineretului în primul tur al Cupei UEFA).

În concluzie, mă mai duc la handbal. Şi uneori la fotbal, chiar dacă nu văd 60 de goluri pe meci.

Breaking news: azi s-au tras la sorţi meciurile din optimile cupei EHF. Rulmentul va juca cu Feherep Alcoa din Ungaria.

1989

Revoluţia din ’89 a dat naştere multor întrebări, majoritatea dintre ele rămase încă fără răspuns, de la „Cine a tras în noi?” şi până la “Revoluţie sau lovitură de stat?”. S-a întrebat însă cineva vreodată cum a sunat revoluţia? Ce muzică au cântat mitralierele, demonstranţii şi dictatorul? Poate părea cinic, dar evenimentele din decembrie au cântat propriul cântec. Revoluţia a avut refrenurile ei, de la sinistrul „Ceauşescu PCR” scandat de mulţimi în zorii unei manifestări ce se dorea a fi doar o nouă instanţă a cultului personalităţii lui Ceauşescu, trecând prin disperatul “A-lo, A-lo” al dictatorului atunci când simţea că pământul îi fuge de sub picioare şi încheind cu “Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e”.

Un posibil răspuns la această ultimă întrebare ni-l propune Jon Bernstein, un DJ american pasionat de istoria recentă a Europei de Est. În cel mai recent album (intitulat „1989”) al proiectului său solo, Disparition, Bernstein adună o colecţie de sunete culese din punctele de foc ale revoluţiei (Timişoara, sediul CC, Piaţa Universităţii, televiziune, Târgovişte) şi construieşte în jurul lor o muzică sumbră, imaginea audibilă a disperării, a derutei, a dorinţei reprimate vreme de zeci de ani şi a vidului de putere din decembrie 1989. Conform Esquire nr.13/noiembrie 2008, „pentru a păstra un aer autentic în această manipulare electronică a sunetelor, Bernstein s-a folosit de un sintetizator care datează chiar de la sfârşitul anilor optzeci”. Experimentul lui îmbină stilul electro cu zgomote culese direct din înregistrările evenimentelor, încercând să ne convingă ca rimul delirant al revoluţiei a fost unul electronic.

Am descărcat albumul după ce am citit recomandarea din revistă, l-am pus pe iPod şi am plecat la facultate. Cred că a fost cea mai fantomatică trecere pe care am avut-o pe străzile Braşovului. Dacă ar trebui să caracterizez într-un singur cuvânt muzica de pe „1989”, acela ar fi „obsedantă”; una care te ajută să înţelegi. Fiindcă pentru a înţelege un fenomen este nevoie de toate simţurile. Dacă până acum am avut imagini, de acum avem piesele lui Bernstein. Şi probabil că vom înţelege pe de-a-ntregul abia atunci când vom mirosi sângele şi praful de puşcă.

Un tracklist cu 13 piese, printre care „Goldenage” este un cântec ironic de glorie despre o epocă de aur negru, al naibii de negru, născut din sânge şi sudoare în laboratorul unui alchimist dement. „Securitate” - un zgomot absurd, precum cel generat de un bruiaj al undelor radio, care creşte progresiv în intensitate şi pe care ajungi să îl simţi aproape material, undeva în spatele cefei, la fel ca pe privirile nevăzute ale urmăritorilor. „Wood” este o piesă bazată pe discursul lemnos al lui Ceauşescu de la sediul CC. Ironia a făcut ca iPod-ul să mi-o servească tocmai când treceam prin piaţeta din faţa fostei Judeţene de Partid, locul unde dictatorul obişnuia să susţină discursurile prilejuite de felurite vizite prin Braşov. 

„1989” este un experiment care nu merge ascultat oricum şi nici oricând. E nevoie de o stare. Iar ascultarea nu este un simplu divertisment; este un prilej de meditaţie şi de trăire. Dacă v-am făcut curioşi, albumul lui Bernstein este disponibil gratuit la http://disparition.net , la fel ca şi restul lucrărilor care alcătuiesc proiectul Disparition.

DN 13

Până la finalizarea reţelei de autostrăzi, pe care poate copiii noştri o vor apuca, unul din cele mai bune lucruri care i s-a întâmplat şoferului român este DN 13 Braşov-Sighişoara-Târgu Mureş. Nu vreau să mă îmbăt cu apă rece, ştiind foarte bine că este inadmisibil ca în Europa secolului XXI un drum de o asemenea importanţă şi cu un asemenea volum de trafic să aibă o singură bandă pe sens, dar astăzi chiar m-am simţit bine pe DN 13. Plecat într-o expediţie de căutare a originilor până la Lunca Mureşului, am avut prilejul să conduc din nou pe una din cele mai bine lucrate şosele din ţară. Trafic redus, fără camioane, vreme numai bună, asfalt ca în palmă, curbe perfect trasate şi un diesel cu o turbină care m-a ajutat să nu-mi stric plăcerea din cauza depăşirilor au fost ingredientele unui road-trip reuşit. Deasupra am adăugat un pic de DN 15 pe sectorul Târgu Mureş-Luduş, nişte drumuri judeţene până în Luncă şi o mică abatere pe ruta Iernut-Târnăveni-Mediaş-Sighişoara la întoarcere. By the way, şoseaua Mediaş-Sighişoara (nu mai ştiu indicativul) a fost un bonus, apropiindu-se de standardul DN13. După 10 ore în care am parcurs vreo 500 de kilometri m-am întors acasă la fel de în formă ca şi la plecare. Şi iată cum o partidă de şofat se poate transforma într-un mod eficient de a te odihni activ, dacă toate sunt la locul lor. Aşa că, dragi colegi de facultă, când o să aveţi chef să vizităm Sighişoara vom merge neapărat cu maşina. Pentru că o bere-două nu pot compensa plăcerea de a conduce pe DN 13 în weekend.

La bloc

Daca unii dintre noi au intrat in febra tipica de dinaintea premierei unui nou James Bond, am zis ca ar fi cazul sa intru si eu in randul lumii si sa ma joc un pic de-a 007 (n-am inteles niciodata de ce nu i-au spus simplu "7", ca eu am invatat prin generala ca 0-urile puse in fata unui numar nu conteaza). De fapt n-a fost o chestie premeditata, dar cu toate astea am ajuns ca la sfarsitul unei zile absolut obisnuite sa intru in blocul in care locuiesc de 21 de ani direct pe la etajul 1 si direct pe geam. Pentru prima data.

Ma intorceam agale de la o partida de biliard cu Vladutz. Pe la 6 jumate. Cand sa intru in bloc, ma intalnesc cu tanti Parjolea din vecini. Tanti Parjolea baga cartela de interfon, clasicul bipait, intram in casa scarii, cand o vad ca se schimba la fata. Ideea era ca luase alte chei din casa, iar usa o incuiase ridicand clanta din exterior. Na, ce sa facem? "Il sun pe Vasilica [Vasilica e fiu-sau] sa vina cu cheile lui" zice. "Pai, haideti ca va duc eu cu masina pana la el sa nu mai asteptati atat p-afara" zic. "Numai stati sa ma duc sus sa iau cheia de la masina". (Am obiceiul sa plec cu masina doar daca e neaparata nevoie, de aia n-aveam cheile la mine). Urc, iau cheile, ma intorc. Vasilica nu raspundea. Ce-i de facut? "Ia sa vad, poate am lasat geamul deschis. Facem rost de o scara si te bagi tu, Andrei, si deschizi dinauntru". "Mama, ce tare!" zic eu in gandul meu. Geamul era deschis. Tanti il suna la interfon pe 'nea Carol sa-l roage sa-i dea scara. 'Nea Carol coboara de la mansarda de unde sta el pana in beci si iese cu scara. Recuzita era pregatita, de machiaj nu era cazul ca era deja intuneric, mai ramanea sa imi intru eu in rol. Ne dam pe dupa bloc pana sub balcon. Pe drum am dat cu coastele pe pamant, dar nici pana acum nu stiu in ce mi-am bagat Nike-ii de am alunecat. M-am bucurat totusi ca s-a intamplat atunci si nu cand am sarit peste pervaz. Die another day, vorba cantecului. Sprijinim scara de bloc, mai punem o piatra sub un picior (pentru ca legea compensatiei in natura functioneaza: o scara care are un picior mai scurt il are pe celalalt mai lung). Ii las geaca lui tanti Parjolea (parca Bond facea d-astea cu haina pe el. Sau nu? Nu mai stiu...) si incep sa ma urc. Sar inauntru. Intuneric. Orbecai pe acolo, dau de intrerupator. Victorie! A mai urmat formalitatea deschiderii usii si "vai, ce noroc cu tine, Andrei", "raman datoare", bla. In momentul ala ma gandeam daca mi-a crescut karma suficient cat sa imi iasa toate cele 7 meciuri pe care la pusesem la pariuri in drum spre casa. Deocamdata a batut Stuttgart, iar Wolfsburg are 2-1 la pauza cu Heerenveen. Deci sunt in carti.

Si totusi, abia dupa 4 cincinale am ajuns sa intru pe geam in bloc?

Free YouTube Download

Softulet de dat jos filme de pe YouTube gasiti aici free: http://www.tucows.com/preview/516535 Pana acum a ajuns la versiunea 2.2.2.2. Printre altele, le transforma si in .mp4. Adica le puteti pune pe iPod.

Ochelari de vara

Obisnuiesc sa port ochelari de soare. Si vreau sa fie clar din start ca nu o fac pentru fitze. Ca orice alt obiect pe care il folosesc/port, ochelarii isi au propria lor functionalitate bine definita pentru care - la urma urmei - au fost creati. Ii port pentru confortul pe care ii ofera si recunosc ca sunt momente in care imi sunt absolut necesari. Atat. Nu e nimic show-off in asta. Orice medic specialist in domeniu ar putea da detalii despre rolul benefic pe care il joaca "bicicletele" de soare. Pornind de la sanatatea mediilor transparente ale ochiului si pana la intarzierea aparitiei ridurilor datorita reducerii incruntarii involuntare provocate de intensitatea luminoasa. Ca sa nu mai vorbesc de sofat, unde purtarea ochelarilor de soare poate contribui la cresterea sigurantei traficului rutier. Ce-i drept, trebuie sa recunosc ca ma amuz din cand in cand spionand diferite persoane la adapostul lentilelor mate in timp ce, chipurile, privesc in alta directie.

Si acum sa trecem la subiectul enervarii mele. Sunt persoane care au obiceiul ca in perioada septembrie-mai sa ma ia peste picior cu replici de genul "Dom'le, ce fitza esti, porti ochelari de soare desi vara s-a terminat/nu a venit inca." Pai si cum sa nu ma enervez cand un individ care se afla intr-o grava eroare de logica face aprecieri asupra mea fara ca macar sa caute sa inteleaga motivul pentru care ii port? Observ ca pentru respectivul conceptul de soare este legat nemijlocit de conceptul de vara. De la 1 septembrie ne putem lua adio de la soare pret de vreo noua luni in opinia dumnealui.

Sincer, nu imi pica foarte bine sa fiu bagat in aceeasi oala cu tinerii puberi care poarta ochelari noaptea in cluburi. Acesta este un comportament de neinteles din punct de vedere practic, si nu faptul ca imi pun 8-ul pe nas intr-o zi insorita de decembrie. Ar mai lipsi sa fie considerata fitza purtarea de ochelari de soare la ski. Pentru cei care ma apostrofeaza as avea doua intrebari: 

1. Vi s-a intamplat vreoadata ca, intr-o dimineata cu zapada proaspat asternuta, sa nu puteti tine ochii deschisi la iesirea din casa din cauza soarelui puternic reflectat in albul troienelor?

2. Cunoasteti pe cineva care a facut oftalmie pentru ca nu a purtat ochelari intr-o zi cetoasa de iarna?

Ei bine, raspunsul meu la ambele intrebari este "Da".

Salut

De multa vreme incoace coc ideea asta cu "globul" (vorba lui Gigi Becali). Mintea mea se tot certa in gandul ei daca da sau daca nu. De ce nu? Din doua motive. Unu: mi-era teama de propria mea inconsecventa. Cu alte cuvinte, mi-era teama (si inca imi este) ca voi scrie din an in Paste si atunci mai mult mi-ar fi parut rau de timpul pierdut cu crearea blogului. Si doi: blogosfera s-a diluat mult de tot si nu vroiam sa devin doar another face in the crowd. De ce da? Pentru ca tratez blogul asta ca pe un experiment. Cred ca o sa fie interesant peste 1-2-x ani sa citesc ce am avut in cap de-a lungul timpului. Uite ca pana la urma a invins spiridusul care imi soptea sa ma apuc. Sper sa ma tin de treaba si, la urma urmei, daca il fac pentru mine nu ma va interesa foarte mult daca va fi citit de multa lume sau nu.

Daca ai ajuns aici fie ma cunosti de pe undeva, fie ai gresit drumul, asa ca mare lucru despre mine nu mai e nevoie sa adaug. Ah, sa nu uit: sunt tot timpul deschis la sugestii, asa ca daca ai vreuna simte-te liber sa mi-o comunici intr-un mod pe care te las pe tine sa-l alegi.

Tjao!