Octombrie 2007: diferite părți ale corpului Universității în care îmi fac marea parte a veacului au intrat în renovare. Printre ele și etajul V IV (a se citi ve 4, adică etajul patru din corpul V (ve, nu 5)), adică locul unde se află cam singura sală de curs a catedrei de Automatică. A se remarca momentul declanșării operațiunii, aproape simultan cu începerea cursurilor.
Octombrie 2007-aprox. februarie 2008: cursuri amânate sau abandonate din lipsă de săli, V IV 7 (sala de curs) impracticabilă.
Martie 2008: sala este redată în folosință. Termopane, tâmplărie PVC, mari fițe, proiector fixat de tavan, ecran pentru proiector cu derulare electrică. În loc de bănci, niște mese adunate de prin toate părțile. Pe post de scaune, niște tabureți. Închipuiți-vă cum e să ai două cursuri legate și să le petreci pe un scaun fără spătar.
Cândva după martie 2008 (nu foarte departe): sunt montate băncile cu scaune rabatabile după vreo alte două săptămâni de imposibilitate de utilizare a sălii. În total, fix 100 locuri. Ce se întâmplă dacă presupunem (prin absurd, ce-i drept) că toți studenții (vreo 120) dintr-un an vor pofti să asiste la cursuri?
Martie 2009: igrasia face legea pe tavanul V IV. Am uitat să precizez că e ultimul etaj. Azi au început să cadă bucăți de tencuială. De vreo câteva săptămâni picură rugină din tavan. Oare când va ajunge buba deasupra proiectorului?
marți, 31 martie 2009
duminică, 29 martie 2009
Dacă și cu parcă...
Am primit iar o leapșă (chiar dacă Ștefi nu apreciază genul) de la Luana (care e curioasă). Să-mi fie cu iertare dacă pe ici, pe colo n-am putut să o iau foarte în serios. Ce mai tura-vura, here it goes:
If I were a month, I would be October, because it’s next to September.
If I were a day of the week, I would be Tuesday, because you can be sure you find a free table in a bar.
If I were a time of day, I would be 21:45, because it’ s Champions (League) time.
If I were a sea animal, I would be a dolphin, because it’s smart (of course).
If I were a direction, I would be (asta merge bine-n română: ) înainte, că-nainte era mai bine.
If I were a virtue, I would be honesty.
If I were a historical figure, I would be Leonardo da Vinci (does he belong to the category?), because he was truly an encyclopaedic character.
If I were a planet, I would be Mars, because Snickers has too many peanuts.
If I were a liquid, I would be petrol.
If I were a stone, I would be a Flintstone.
If I were a bird, I would be a pigeon, because I like large squares.
If I were a flower/plant, I would be a fully automated industrial plant (omonimia asta).
If I were a kind of weather, I would be snowfall.
If I were a musical instrument, I would be a violin.
If I were an emotion, I would be the fear of the unknown.
If I were a sound, I would be a tennis ball smashed in a silent great arena.
If I were an element, I would be water, becuase it always finds the most effective way to get somewhere.
If I were a song, I would be „Breakfast at Tiffany’s” – Deep Blue Something (tough choice, mi-a luat greu să mă decid din câteva variante).
If I were a movie, I would be (I have no idea).
If I were a tv-series, I would be „Seinfeld”, because I use to speak about nothing.
If I were a book, I would be (hmmm let’s see...) „Concepția președintelui Nicolae Ceaușescu despre noua ordine economică internațională : lucrările sesiunii Institutului pentru problemele unei noi ordini economice internaționale, [București, 4-5 decembrie 1975]” (see reason above).
If I were a fictional character, I would be Nils Holgersson.
If I were a food, I would be some kind of pasta.
If I were a city, I would be Piran (Slovenia).
If I were a taste, I would be a compound one, maybe salty and sweet.
If I were a scent, I would be... I don’t know, but surely not a „sweet” one.
If I were a colour, I would be yellow.
If I were a fabric, I would be suede (no link with Sweden, I really like it).
If I were a word, I would be Supercalifragilisticexpialidocious (v. „Mary Poppins”).
If I were a body part, I would be the brain.
If I were a facial expression, I would be a smile, because... why not?
If I were a subject in school, I would be maths, by far.
If I were a cartoon character, I would be a Flintstone (v. „if i were a stone...”).
If I were a shape, I would be a geoid.
If I were a number, I would be pi pătrat pe 2 (v-așteptați să zic 69, ai?).
If I were a car, I would be a VW Kaefer, because it made history.
If I were an item of clothing, I would be an armor.
If I were a month, I would be October, because it’s next to September.
If I were a day of the week, I would be Tuesday, because you can be sure you find a free table in a bar.
If I were a time of day, I would be 21:45, because it’ s Champions (League) time.
If I were a sea animal, I would be a dolphin, because it’s smart (of course).
If I were a direction, I would be (asta merge bine-n română: ) înainte, că-nainte era mai bine.
If I were a virtue, I would be honesty.
If I were a historical figure, I would be Leonardo da Vinci (does he belong to the category?), because he was truly an encyclopaedic character.
If I were a planet, I would be Mars, because Snickers has too many peanuts.
If I were a liquid, I would be petrol.
If I were a stone, I would be a Flintstone.
If I were a bird, I would be a pigeon, because I like large squares.
If I were a flower/plant, I would be a fully automated industrial plant (omonimia asta).
If I were a kind of weather, I would be snowfall.
If I were a musical instrument, I would be a violin.
If I were an emotion, I would be the fear of the unknown.
If I were a sound, I would be a tennis ball smashed in a silent great arena.
If I were an element, I would be water, becuase it always finds the most effective way to get somewhere.
If I were a song, I would be „Breakfast at Tiffany’s” – Deep Blue Something (tough choice, mi-a luat greu să mă decid din câteva variante).
If I were a movie, I would be (I have no idea).
If I were a tv-series, I would be „Seinfeld”, because I use to speak about nothing.
If I were a book, I would be (hmmm let’s see...) „Concepția președintelui Nicolae Ceaușescu despre noua ordine economică internațională : lucrările sesiunii Institutului pentru problemele unei noi ordini economice internaționale, [București, 4-5 decembrie 1975]” (see reason above).
If I were a fictional character, I would be Nils Holgersson.
If I were a food, I would be some kind of pasta.
If I were a city, I would be Piran (Slovenia).
If I were a taste, I would be a compound one, maybe salty and sweet.
If I were a scent, I would be... I don’t know, but surely not a „sweet” one.
If I were a colour, I would be yellow.
If I were a fabric, I would be suede (no link with Sweden, I really like it).
If I were a word, I would be Supercalifragilisticexpialidocious (v. „Mary Poppins”).
If I were a body part, I would be the brain.
If I were a facial expression, I would be a smile, because... why not?
If I were a subject in school, I would be maths, by far.
If I were a cartoon character, I would be a Flintstone (v. „if i were a stone...”).
If I were a shape, I would be a geoid.
If I were a number, I would be pi pătrat pe 2 (v-așteptați să zic 69, ai?).
If I were a car, I would be a VW Kaefer, because it made history.
If I were an item of clothing, I would be an armor.
miercuri, 25 martie 2009
Brașovul pe care nu-l vedem
Am și eu un pitic pe creier. Am mania să mă urc în turle peste tot pe unde mă duc. Dacă e posibil, pe trepte. Și îmi place să le număr. Cam nici unul din orașele prin care am zăbovit mai mult n-a scăpat de o examinare îndelungă din vârful vreunei clopotnițe, turn de palat sau mai știu eu ce punct de observație. Nu știu dacă e o pasiune răspândită, dar mie unul îmi place să stau cu orele și să privesc orașele (cunoscute sau nu) în detaliu cu o hartă în mână.
Astăzi mi-am dat seama că nu am făcut niciodată așa ceva în Brașov. Ce-i drept, am fost pe Tâmpa, dar atunci când urci treptele unei construcții printr-o scară cu mici și răzlețe gemulețe, este cu totul altă senzație atunci când ajungi în vârf la lumină. Și am ajuns la concluzia că ar fi momentul ca, după aproape 22 de ani de viețuire în această urbe, să urc în clopotnița Bisericii Negre. Accesul este liber vinerea între orele 9 și 17. Dacă nu săptămâna asta, în cea viitoare sigur merg. Who wanna join?
Și fiindcă tot veni vorba, m-am gândit să redescopăr orașul. Adică să merg în locuri în care nu am fost niciodată sau pe care le-am cam uitat în ultimul timp. Orașul poate părea plictisitor dacă zi de zi îți urmezi drumul de acasă spre unde ai tu treabă și nimic mai mult. Însă eu sunt convins că locuri mici poartă farmecul lor personal. Mă gândesc la biserica Sf. Martin (n-am fost niciodată, deși de ani de zile îmi folosește drept „ceasul din bucătărie”), Cetățuia, Poarta Ecaterina (mult mai frumoasă decât Poarta Schei). Și multe alte locuri care sunt acolo, dar pe care uităm să le privim.
Astăzi mi-am dat seama că nu am făcut niciodată așa ceva în Brașov. Ce-i drept, am fost pe Tâmpa, dar atunci când urci treptele unei construcții printr-o scară cu mici și răzlețe gemulețe, este cu totul altă senzație atunci când ajungi în vârf la lumină. Și am ajuns la concluzia că ar fi momentul ca, după aproape 22 de ani de viețuire în această urbe, să urc în clopotnița Bisericii Negre. Accesul este liber vinerea între orele 9 și 17. Dacă nu săptămâna asta, în cea viitoare sigur merg. Who wanna join?
Și fiindcă tot veni vorba, m-am gândit să redescopăr orașul. Adică să merg în locuri în care nu am fost niciodată sau pe care le-am cam uitat în ultimul timp. Orașul poate părea plictisitor dacă zi de zi îți urmezi drumul de acasă spre unde ai tu treabă și nimic mai mult. Însă eu sunt convins că locuri mici poartă farmecul lor personal. Mă gândesc la biserica Sf. Martin (n-am fost niciodată, deși de ani de zile îmi folosește drept „ceasul din bucătărie”), Cetățuia, Poarta Ecaterina (mult mai frumoasă decât Poarta Schei). Și multe alte locuri care sunt acolo, dar pe care uităm să le privim.
joi, 19 martie 2009
Cum am trecut pe sub frontieră
Tocmai am dat peste o poză de anul trecut, ocazie cu care mi-am amintit de cea mai interesantă traversare a unei frontiere pe care am făcut-o vreodată. Se întâmpla în mina de sare de la Hallein, lângă Salzburg, unde am trecut din Austria în Germania și înapoi pe sub pământ.
Planica
Duminică se încheie cupa mondială de sărituri cu schiurile. Până atunci ne vom delecta cu un regal: cele trei etape de la Planica, Slovenia, unde se află cea mai mare trambulină de zbor din lume (HS 215 metri). Planica este Mecca acestei discipline și locul unde majoritatea sportivilor își stabilesc recordurile personale, asta ca să nu mai vorbim de cel mondial. Un spectacol care merită văzut, mai ales că până în noiembrie ne putem lua adio de la ski jumping/flying.
Din ciclul „cum mi-am pierdut timpul în ultimul timp”
Azi aveam în orar un curs de la 9:25 la 11:05 și un seminar de la 13:10 la 14:50. M-am dus dimineață la facultate, am așteptat să treacă sfertul academic până la 9:40 și proful nu venise. Drept pentru care am hotărât să merg la șprițul academic la o cârciumă din apropiere deși nu sunt un mare amator al alcoolului de dimineață, mai ales pe stomacul gol. Am ras două Stella (nu aia din RocknRolla) preț de vreo oră și jumătate după care am hotărât că seminarul poate să aștepte până săptămâna viitoare, mai ales că foamea era mare. Am intrat la KFC, am ciugulit un meniu de pe acolo, am verificat dacă s-a deschis Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului (presupusa viitoare intrare e încă betonată) și am luat-o agale spre casă. Și uite cum o zi normală de școală s-a transformat într-o zi pierdută cu grație. Și încă nu s-a terminat. Mai presus de toate, pe tot drumul spre casă m-am confruntat cu o ninsoare care bătea mereu din față. Asta așa, ca să îmi fie clar cât de bou am fost că nu m-am dus la schi.
marți, 17 martie 2009
Băi, știi ce-am făcut săptămâna trecută? M-am uitat la filme
De la o vreme am început să mă uit la filme. Nu obișnuiam să fac chestia asta și nici nu pot să dau un motiv precis pentru care m-am apucat, cert e însă că e întotdeauna interesant când descoperi o preocupare nouă. Ce-mi propun e să evit cât mai mult ce a dat Hollywoodul, dar ăsta nu e un angajament 100% pentru că nu se știe niciodată când mă apucă vreun chef de o comedie silly. Să vă zic și vouă ce am văzut în ultimele două săptămâni:
RocknRolla
Nu știu alții cum sunt, dar până la o vârstă dacă mă gândeam la Londra, mă gândeam la Hyde Park, familia regală, double-deckers, cabine telefonice roșii, five o’clock tea. O vedeam ca pe un leagăn al civilizației engleze sobre, curate, detașate. Asta era imaginea mea. După asta au început să ajungă la mine fel de fel de informații legate de „the other side”: junkies, imigranți, probleme sociale, bogătași rusnaci, etc. Asta n-ar fi o problemă dacă între timp nu ar fi devenit un laitmotiv. Parcă prefer totuși Wimbledonul decât o mână de hooligans beți morți ieșiți de la Arsenal-Chelsea. Ok, toate astea nu au făcut însă să nu mă intereseze tema, dovadă că m-am și uitat. Povestea e o țâr’ cam încâlcită și ajungi la un moment dat să te scarpini pe după cap, caz în care o avancronică se poate dovedi utilă, cu condiția să nu-ți povestească tot filmul de-a gata. Altfel, tacâmul e complet: imigranți (Lenny ăla a preluat impecabil culoarea mediului, dacă nu ar fi menționat explicit, n-aș fi zis că nu e băștinaș), gay, drogați. Însă dincolo de toate astea, cel mai reușit și mai autentic personaj mi se pare Uri. Nu poți să nu zâmbești la asemănările mult prea izbitoare ca să fie întâmplătoare dintre el și Roman Abramovici (parcă și seamănă un pic, n-ați zice?). Piesa în jurul căreia se învârte toată acțiunea e până la urmă tabloul norocos al lui Uri, care până la urmă nu apare niciodată un film. La o adică, de ce naiba să mai plătești un om să ți-l picteze, când poți foarte bine să plimbi prin cadru o ramă (interesantă alăturare de cuvinte) și un șevalet și să le arăți doar din spate?
A, să nu uit: știți cum e tradus „London” în subtitrarea pe care am luat-o eu de pe net? „London”, cum altfel? )
Nuntă mută
Filmul regizat de Mălăele merită văzut. Dacă de la o vreme ne-am obișnuit să ne plângem de milă prin intermediul cinematografiei despre cât de oropsiți am fost noi în anii târzii ai comunismului sau despre ce greu ne-a fost în tranziție, în „Nuntă mută” ne întâlnim cu zorii comunismului. Cu toate astea, filmul nu lasă acel gust slinos de autocompătimire întâlnit de exemplu în „4,3,2”. „Nuntă mută” e un film la care se râde, se râde mult și copios, dar care este totuși povestea unei tragedii transpusă într-o cheie absurdă. Povestea e simplă: o nuntă dintr-un sat românesc se întâmplă să fie în aceeași zi cu moartea „tătucului” Stalin, iar desfășurarea acesteia este interzisă din cauza celor șapte zile de doliu național impus în toate țările de dincoace de Cortina de Fier. Pentru mai multe detalii, recomand să vedeți filmul. Scena nunții este de-a dreptul absurdă și totodată încărcată de tristețe. Personajele au substanță, fie că este vorba de țărani aprigi, activiști de partid ofițeri sovietici sau primari incompetenți și hâtri (în rama contemporană care deschide și închide filmul).
Singurul lucru care, după părerea mea, putea să lipsească este o scenă de pe la mijlocul filmului în care supranaturalul este la el acasă și care nu are o mare miză în desfășurarea acțiunii. Oricum, una peste alta, este un suflu nou adus în cinematografia românească, iar Mălăele merită toate aplauzele.
Quantum of Solace
L-am văzut la a treia încercare. Prima dată a fost la cinema în săptămâna lansării, dar am preferat să mai amân decât să stau în primele rânduri și să citesc subtitrarea ca și cum m-aș uita la tenis din lateralul terenului. A doua oară a fost la un prieten din București, dar de astă dată m-a răpus somnul după 20 de minute. Și acum am zis că a venit momentul.
Cam ce ar fi de spus? Față de alte filme, Bond nu are atâtea gadget-uri care depășesc orizonturile științei, nici atâtea mașini, la fel cum nu are nici la fel de multe femei. Singurul punct la care poate concura cu versiunile mai vechi ar fi coloana sonoră și varietatea geografică a locurilor prin care se învârte Bond (Siena, Bregenz, Bolivia, Kazan și o țară central americană care, dacă îmi aduc bine aminte, e Haiti). Mie unul mi s-a părut un Bond cam răsuflat, cu o poveste la fel de copilăresco-neverosimilă ca de obicei. Iar șablonul este respectat și de această dată: Bond e în misiune, o face de oaie, serviciile secrete britanice îi retrag „prerogativele”, el nu se lasă bătut și o ia pe cont propriu, îi dovedește pe băieții răi, după care toată lumea e fericită că ăla căruia îi dăduseră șutul în fund îi scoate din nou din oala cu sarmale. Pe de altă parte, trebuie să admit că mobilul acțiunii este cât de cât original. Cine s-ar fi gândit că apa poate fi o resursă vizată de mafioți? Un + pentru asta. Dintre toți care se învârt prin film, mie unul îmi place Judi Dench în rolul lui M. Serios. În rest n-ar mai fi mare lucru de spus.
Slumdog Millionaire
RocknRolla
Nu știu alții cum sunt, dar până la o vârstă dacă mă gândeam la Londra, mă gândeam la Hyde Park, familia regală, double-deckers, cabine telefonice roșii, five o’clock tea. O vedeam ca pe un leagăn al civilizației engleze sobre, curate, detașate. Asta era imaginea mea. După asta au început să ajungă la mine fel de fel de informații legate de „the other side”: junkies, imigranți, probleme sociale, bogătași rusnaci, etc. Asta n-ar fi o problemă dacă între timp nu ar fi devenit un laitmotiv. Parcă prefer totuși Wimbledonul decât o mână de hooligans beți morți ieșiți de la Arsenal-Chelsea. Ok, toate astea nu au făcut însă să nu mă intereseze tema, dovadă că m-am și uitat. Povestea e o țâr’ cam încâlcită și ajungi la un moment dat să te scarpini pe după cap, caz în care o avancronică se poate dovedi utilă, cu condiția să nu-ți povestească tot filmul de-a gata. Altfel, tacâmul e complet: imigranți (Lenny ăla a preluat impecabil culoarea mediului, dacă nu ar fi menționat explicit, n-aș fi zis că nu e băștinaș), gay, drogați. Însă dincolo de toate astea, cel mai reușit și mai autentic personaj mi se pare Uri. Nu poți să nu zâmbești la asemănările mult prea izbitoare ca să fie întâmplătoare dintre el și Roman Abramovici (parcă și seamănă un pic, n-ați zice?). Piesa în jurul căreia se învârte toată acțiunea e până la urmă tabloul norocos al lui Uri, care până la urmă nu apare niciodată un film. La o adică, de ce naiba să mai plătești un om să ți-l picteze, când poți foarte bine să plimbi prin cadru o ramă (interesantă alăturare de cuvinte) și un șevalet și să le arăți doar din spate?
A, să nu uit: știți cum e tradus „London” în subtitrarea pe care am luat-o eu de pe net? „London”, cum altfel? )
Nuntă mută
Filmul regizat de Mălăele merită văzut. Dacă de la o vreme ne-am obișnuit să ne plângem de milă prin intermediul cinematografiei despre cât de oropsiți am fost noi în anii târzii ai comunismului sau despre ce greu ne-a fost în tranziție, în „Nuntă mută” ne întâlnim cu zorii comunismului. Cu toate astea, filmul nu lasă acel gust slinos de autocompătimire întâlnit de exemplu în „4,3,2”. „Nuntă mută” e un film la care se râde, se râde mult și copios, dar care este totuși povestea unei tragedii transpusă într-o cheie absurdă. Povestea e simplă: o nuntă dintr-un sat românesc se întâmplă să fie în aceeași zi cu moartea „tătucului” Stalin, iar desfășurarea acesteia este interzisă din cauza celor șapte zile de doliu național impus în toate țările de dincoace de Cortina de Fier. Pentru mai multe detalii, recomand să vedeți filmul. Scena nunții este de-a dreptul absurdă și totodată încărcată de tristețe. Personajele au substanță, fie că este vorba de țărani aprigi, activiști de partid ofițeri sovietici sau primari incompetenți și hâtri (în rama contemporană care deschide și închide filmul).
Singurul lucru care, după părerea mea, putea să lipsească este o scenă de pe la mijlocul filmului în care supranaturalul este la el acasă și care nu are o mare miză în desfășurarea acțiunii. Oricum, una peste alta, este un suflu nou adus în cinematografia românească, iar Mălăele merită toate aplauzele.
Quantum of Solace
L-am văzut la a treia încercare. Prima dată a fost la cinema în săptămâna lansării, dar am preferat să mai amân decât să stau în primele rânduri și să citesc subtitrarea ca și cum m-aș uita la tenis din lateralul terenului. A doua oară a fost la un prieten din București, dar de astă dată m-a răpus somnul după 20 de minute. Și acum am zis că a venit momentul.
Cam ce ar fi de spus? Față de alte filme, Bond nu are atâtea gadget-uri care depășesc orizonturile științei, nici atâtea mașini, la fel cum nu are nici la fel de multe femei. Singurul punct la care poate concura cu versiunile mai vechi ar fi coloana sonoră și varietatea geografică a locurilor prin care se învârte Bond (Siena, Bregenz, Bolivia, Kazan și o țară central americană care, dacă îmi aduc bine aminte, e Haiti). Mie unul mi s-a părut un Bond cam răsuflat, cu o poveste la fel de copilăresco-neverosimilă ca de obicei. Iar șablonul este respectat și de această dată: Bond e în misiune, o face de oaie, serviciile secrete britanice îi retrag „prerogativele”, el nu se lasă bătut și o ia pe cont propriu, îi dovedește pe băieții răi, după care toată lumea e fericită că ăla căruia îi dăduseră șutul în fund îi scoate din nou din oala cu sarmale. Pe de altă parte, trebuie să admit că mobilul acțiunii este cât de cât original. Cine s-ar fi gândit că apa poate fi o resursă vizată de mafioți? Un + pentru asta. Dintre toți care se învârt prin film, mie unul îmi place Judi Dench în rolul lui M. Serios. În rest n-ar mai fi mare lucru de spus.
Slumdog Millionaire
Da. Ăsta da. S-ar putea spune că povestea e oarecum telenovelistică, dar mie mi-a plăcut. Nu e un film lacrimogen, nici teatralizat. It’s just a story. Bineînțeles că happy-end-ul e previzibil și puțin probabil, dar de multe ori îmi zic că poate e mai bine așa. Cel mai frecventă replică pe care am auzit-o legată de filmul ăsta este „domn’e, dar aia nu e întrebare de 20 de miloane de rupii” (care, pentru cine întreabă, înseamnă 388008,53 dolari). Păi nu e. Dar nu despre asta e vorba până la urmă.
PS: Pentru cine nu știe de unde vine titlul postului, uitați-vă aici:
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
