Din ciclul „cum mi-am pierdut timpul în ultimul timp”

Azi aveam în orar un curs de la 9:25 la 11:05 și un seminar de la 13:10 la 14:50. M-am dus dimineață la facultate, am așteptat să treacă sfertul academic până la 9:40 și proful nu venise. Drept pentru care am hotărât să merg la șprițul academic la o cârciumă din apropiere deși nu sunt un mare amator al alcoolului de dimineață, mai ales pe stomacul gol. Am ras două Stella (nu aia din RocknRolla) preț de vreo oră și jumătate după care am hotărât că seminarul poate să aștepte până săptămâna viitoare, mai ales că foamea era mare. Am intrat la KFC, am ciugulit un meniu de pe acolo, am verificat dacă s-a deschis Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului (presupusa viitoare intrare e încă betonată) și am luat-o agale spre casă. Și uite cum o zi normală de școală s-a transformat într-o zi pierdută cu grație. Și încă nu s-a terminat. Mai presus de toate, pe tot drumul spre casă m-am confruntat cu o ninsoare care bătea mereu din față. Asta așa, ca să îmi fie clar cât de bou am fost că nu m-am dus la schi.

Da' cu calul ce-ați avut?

Șirul incidentelor aviatice minore din ultimii ani din România a fost completat sâmbătă la Timișoara, când un caricioplan Saab al Carpatair a aterizat la Timișoara fără ca trenul de aterizare anterior să se deschidă, adică doar pe roțile din spate și pe burtă. Pilotul a făcut cerculețe deasupra orașului timp de o oră și jumătate până s-a consumat combustibilul pentru ca riscul unui incendiu la sol să fie minimizat. N-aș scrie despre acest eveniment dacă nu aș avea două lucruri pe care țin neapărat să le semnalez.

În primul rând, este foarte interesant că acest incident este strâns legat de unul anterior. Pentru cine nu își mai aduce aminte, în decembrie 2006 un avion al Carpatair a lovit cu trenul de aterizare un cal imediat după desprinderea de pe pista aeroportului din Bacău. Da, un cal. Și nu cred că era Pegas care aștepta aprobarea pentru decolare. Iată o nouă abordare a confruntării între mijloacele de transport moderne și cele clasice. Ei bine, ieri am aflat cu surprindere că avionul cu pricina este exact același cu cel care a aterizat pe burtă la Timișoara. Cică după întâmplarea cu Pegas cei de la Carpatair au ajuns la concluzia că nu este necesară nici o investigație tehnică a părții colizionate și au închis cazul. Pentru ca, după doi ani și două luni, același avion să aibă o problemă cu deschiderea trenului de aterizare. Cum sună asta?

În al doilea rând, este absolut necesar de sesizat calitatea profesională și pregătirea piloților care au adus avionul la sol cu o îndemânare care nu are multe deosebiri față de artă. Dincolo de gafele și ignoranța care a condus la această situație rămâne profesionalismul acestor oameni. Felicitări!

4X4=2X4?

Mă supără miturile dezvoltate în jurul mașinilor cu tracțiune integrală și al feluritelor sisteme electronice cu care sunt dotate mai toate mașinile din ziua de azi. Aceste mituri sunt dezvoltate parțial de producători prin campaniile publicitare, dar mai ales de înșiși posesorii acestor vehicule care au impresia că dacă mașinile lor sunt echipate cu ASR, ABS, ESP sau MȘC (Mai Știu eu Ce) și dacă, pe deasupra, mai sunt și 4X4, acestea se transformă în niște mijloace de locomoție indiferente la condițiile de aderență. Ei bine, am o veste proastă pentru ei: tracțiunea integrală și ajutoarele electronice împing puțin limita aderenței până la care deplasarea este posibilă. Să o luăm sistematic: tracțiunea pe patru roți poate aduce un plus doar când aderența variază pe spații mici și, atunci, într-adevăr, șansele ca una din roțile motoare să prindă uscat sunt mai mari. În schimb, dacă suprafața alunecoasă este întinsă, poți să ai tracțiune și pe roata de rezervă că efectul este același. Unde patinează două, de ce n-ar patina patru? Cât despre sistemele anti-patinare, acestea își fac treaba până la un anumit nivel al aderenței. Să nu creadă nimeni că te scot de oriunde. În cel mai rău caz, vor face ca nici una din roți să nu se învârtă atunci când aderența tinde către 0.

Alt mit auto este cel al cauciucurilor de iarnă. Cu ce se deosebesc aceste cauciucuri de cele de vară? Simplu: prin profilul crestăturilor de pe fața de rulare care este în așa fel desenat încât în timpul deplasării să arunce zăpada care altfel s-ar lipi de cauciuc. Zice-se că cică ar fi realizate dintr-un altfel de material. E posibil, nu zic nu, dar nu cred că s-a descoperit încă materialul M pentru care coeficientul de frecare M-asfalt să fie egal cu coeficientul de frecare M-gheață.

Toate aceste convingeri mi-au fost întărite ieri dimineață când am văzut două așa-zise mașini de teren (un Mitsubishi Pajero și un VW Touareg) împotmolindu-se după ce au parcurs 10 metri din panta pe care o văd de pe geam. Păi, bravo, nu era vorbă că poți să mergi cu SUV-urile astea pe oriunde? Vă dovedește o amărâtă de ninsoare? Vaaaaai! Au încercat oamenii de vreo 2-3 ori după care au făcut cale întoarsă. Și ce se mai învârteau toate alea 4(X4) roți în gol! Cum s-ar zice, myth – busted. Repet: toate aceste dotări permit rezolvarea câtorva situații care ar fi nasoale pentru o mașină fără așa ceva. Dar de aici și până la a te arunca pe oriunde în orice condiții și a crede că poți să treci cu bine e cale lungă.

I'm a grammar freak

Dacă mai găsesc într-un curs cuvântul „apare” acolo unde ar trebui să fie „apărea” (de ex. „va apare” - greșit), o să îmi iasă fire albe. Ca să nu mai vorbesc de un curs în care apărea peste tot „să aibe” în loc de „să aibă”. Parcă eram totuși într-un mediu universitar...

Easy come, easy go

Cam asta s-ar putea spune despre temele „hot” ale mass-media centrate pe politică de la noi. Ceea ce este supărător este înclinația marilor părerologi care cu orgoliu profesional se propun drept editori obiectivi de știri de a împăna informația cu tente alarmiste, disperate, uneori apocaliptice. Pentru ca, după câteva zile, tema să dispară din sumarul buletinelor de știri ca și cum nici n-ar fi existat și să lase locul altor „hot topic-uri” care vor îndeplini rolul de factor de angoasare a populației și care vor fi uitate la fel de subit.

Spuneți-mi mie care a mai auzit în ultimele zile vreo vorbă despre gazul rusesc. Două săptămâni ne-am dat de ceasul morții că toată Europa o să rămână fără gaz și că o să ne apucăm să scoatem gazul din apa minerală. După care am înțeles că ucrainienii s-au făcut la loc băieți cuminți și gata, nu s-a mai spus nimic. Acuma, s-o spunem pe aia dreaptă: care dintre dumneavoastră nu a putut să-și încălzească ciorba la aragaz în ultimul timp? Cui i s-a oprit centrala de apartament în lipsă de gaz? Să fim serioși. Era cu adevărat acesta un subiect? Nu. Oare nu este Transilvania dolodra de gaze naturale? Ba da. Păi atunci? Păi, foarte simplu: totul se explică printr-o nevoie bolnavă a știriștilor de a construi o situație-limită din orice. Un cod roșu, o amenințare teroristă, o criză acolo, ceva. Și omul simplu, care ia de bun tot ce i se îndrugă la televizor, normal că se alertează și începe să înjure așa cum i se sugerează din cutia neagră purtătoare de pește. De multe ori fără să știe de ce și pe cine înjură.

Apropo de criză: m-am săturat ca la fiecare două vorbe să se pomenească de criză. Da’ mai lăsați-mă dom’le cu criza voastră. O pomenesc și când e cazul, și când nu e cazul, Inclusiv la meteo. Toată ziua cu criza în sus și-n jos. Am prins ideea, trust me. Nu mai îmi repeta de enșpe ori pe zi că schimb canalul și tot tu ai de pierdut. Mai rămâne să citesc prin Cancan că „în ciuda crizei economice, Iri a pupat-o pe Moni” sau în ProSport că „pentru a mai uita de criza financiară, Dică l-a driblat pe Trică”.

Inepţii (puneţi accentul cum vreţi)

M-am săturat de calambururile celor de la sport.ro. Nu ştiu în ce manual de jurnalism au citit cei de la televiziunea cu nume de site că un titlu de ştire trebuie să conţină cel puţin un cuvânt obţinut prin amestecul altor două-trei cuvinte, dar deja e prea mult. Şi nici nu m-ar fi deranjat dacă ştirile sport.ro ar fi avut ocazional câte un titlu haios şi cu adevărat amuzant. Problema este că jocurile de cuvinte au devenit un obicei enervant, iar glumele încercate provoacă la fel de multe zâmbete ca intonarea imnului de stat. De ce ţin neapărat aceşti experţi în henţuri cu mâna şi numărarea cornerelor şi a şuturilor pe poartă să ne arate că sunt sferto- spre semidocţi? Cât despre calitatea unui titlu de a spune ceva despre conţinut, de multe ori nici nu poate fi vorba. De exemplu, ce ne poate spune cuvântul hibrid „Ceferelsea” afişat de postul sus menţionat după meciul CFR Cluj – Chelsea din Liga Campionilor? Sau „Ancelotti e Mut(u)” după ce antrenorul Milanului s-ar fi arătat interesat de achiziţia jucătorului român?

Altele sunt trase de păr: „Neaga, C jucător” după un meci fulminant făcut de stelist pe vremea când era în exil la echipa a doua care juca în divizia C; „Uff, trage iar Gourcouff” (la asta am râs, dar râdeam de autorul ştirii, nu cu el) după ce Gourcouff a marcat pentru Franţa împotriva României şi urma să joace pentru Bordeaux împotriva CFR-ului; „A fluierat ca un messiriaş” (asta pare uşor schizofrenică) despre Alexandru Tudor care a arbitrat Barcelona lui Messi în Liga Campionilor; sau „Dinamo joacă grozav(u)” după ce Dinamo a eliminat din Cupa României Botoşaniul antrenat de Leo Grozavu.

Chiar e prea mult! Şi pentru că tortul nu putea exista fără cireaşă on top, de câteva zeci de ori pe zi avem ocazia să citim propoziţia „Fotbal ca noi, n-are nimeni.” Asta dacă mai facem greşeala să trecem pe sport.ro. Cei de acolo cred că acest „motto” îi defineşte. Şi, într-adevăr o face. Îi defineşte drept postul de televiziune cu acoperire naţională ai căror redactori nu au aflat încă faptul că nu se pune virgulă între construcţia subiectivală şi cea predicativă. Presupunând că ai nevoie de o facultate de jurnalism ca să intri într-o televiziune care se vrea profesionistă, tare mă întreb cum poţi absolvi acea facultate dacă nu cunoşti noţiuni elementare de gramatică.

Gip-girip

Dacă cei de la Audi ar şti care e profilul cumpărătorului român de Q7, şi-ar schimba cu siguranţă strategia de promovare. Ceea ce urmează ar putea fi fără probleme prototipul unei reclame de succes, special creată pentru piaţa românească. Ia, naţie, de te cruceşte:

Uite bomba, nu e bomba

Citeam în Cotidianul de miercuri un articol intitulat Bush îşi face „mea culpa” pentru Irak în care se spune: „preşedintele a recunoscut că cea mai mare greşeală a mandatului său a fost să creadă că Bagdadul deţinea arme de distrugere în masă”, „…acesta a fost unul dintre motivele lansării războiului în Irak, în 2003”. Bravos, domnule! Cu alte cuvinte, cam asta ne transmite W.: pardon, n-am ştiut, bonsoar. Acum asta e, eu trec lângă babacu în lojă şi îl las pe negrotei să scoată castanele din foc. Ups. Păi, bine, mă nea Dubluve, acuma ne spui? Culmea, fix când s-a făcut ora de plecare şi au urcat băieţii scaunele pe mese te-ai găsit şi tu să-ţi dai seama. Sincer, nu ştiu cine te-a pus să zici asta. Mai bine tăceai şi îţi apărai motivaţia. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, chiar crezi că noi suntem tâmpiţi? Chiar crezi că poţi să minţi în faţă un mapamond întreg? Om fi noi mulţi, da’ proşti nu suntem toţi, de asta te asigur. Chiar crezi că nimeni nu şi-a dat seama care e motivul real al războiului din Irak? Adică noi nu ştim că le vrei petrolul? Nu sunt atât de paranoic încât să cred că 11 septembrie a fost o producţie în regie americană, dar ştiu că terorismul a fost doar un pretext ridicat de ochii lumii. Nu neg că a fost o tragedie, am fost la Ground Zero şi m-am înfiorat comparând ceea ce vedeam pe viu cu imaginile pe care le aveam în minte cu WTC în picioare şi cu momentele prăbuşirii. Cu toate astea, a fost o minge ridicată la fileu pentru începerea războiului din Irak şi Afganistan. Şi acum vine ăsta micu’ a lu’ Bush ăl mare şi ne spune că de fapt a dat-o-n bară cu presupunerile? Păi, bravo, nu ai făcut decât să te demaşti. Şi nu ştiu cum naiba ai reuşit, dar ne-ai atras şi pe noi într-un război care nu e şi nu va fi niciodată al nostru.

„Bush a repetat că ceea ce îi va lipsi cel mai mult va fi funcţia de comandant suprem al armatei americane,” se mai spune în articol. Buuuuun. În calitate de comandant al armatei americane, care este diferenţa dintre el şi – să zicem – Slobodan Milosevic? De ce unul este criminal de război şi celălalt nu este? Doar pentru că unul din ei este licuriciul mondial. Atât. Dacă unul a ucis albanezi pe capete şi celălalt irakieni şi afgani, înseamnă că primul este o bestie mai mare decât celălalt? Cam multe semne de întrebare. Vestea bună este că avem răspunsurile. Cea proastă este că nimeni nu le va verbaliza în mod oficial niciodată. Sau poate doar atunci când va fi prea târziu şi cărţile de istorie îşi vor cere dreptul la adevăr.

Vreau o schimbare! A cărucioarelor din Carrefour

Cumpărăturile în Carrefour nu mai sunt pentru oricine. Şi nu vă gândiţi că au săltat preţurile sau că au băgat legitimaţii gen Metro, Selgros, Selsubţire, etc. Nu. Însă pe săptămână ce trece este nevoie de o tehnică din ce în ce mai bună pentru a putea conduce pe unde vrei şi pe unde ai nevoie rablele alea de cărucioare. Cel puţin aşa se întâmplă în Carrefour Braşov, unde înseamnă că este ziua ta norocoasă dacă găseşti un cărucior care să meargă cât de cât drept şi în care să nu trebuiască să te opinteşti. Mai e puţin şi condusul de cărucioare va deveni o activitate exclusiv pentru cei aleşi, pentru o mână de Neo carrefourieni. Ca să nu asistăm la incidente gen dărâmări de rafturi cu cărucioare cu direcţia defectă, consider că este iminentă introducerea obligativităţii obţinerii unui permis de conducere a căruciorului în urma unui examen draconic printre raioanele legume, congelate, vinuri, prezervative şi cauciucuri de iarnă, urmând ca în perspectivă să devină obligatorie licenţa de pilotaj pentru cărucioare, astfel încât să nu mai lăsăm pe mâna oricărui neavenit aceşti monştri mecanici atât de greu de controlat. Cine nu e apt, să rămână la coşul de mână.

Lăsând gluma la o parte, m-am săturat să mă lupt cu cărucioarele stricate din Carrefour şi să tot caut să aranjez încărcătura astfel încât să echilibrez măgăoaia şi să o fac să meargă cât de cât drept. La început mă credeam eu vreun inapt, dar văd din ce în ce în ce mai multe feţe schimonosite de efort pe la viraje, asta în cazul în care nu sunt îngrozite de traiectoria nebănuită pe care o capătă căruciorul. Le-aş propune carrefourienilor (© Zoogie) să-şi rupă de la gură o parte din hiperprofitul lor de hipermarket şi să investească o fărâmă şi în confortul clienţilor. Asta aşa, ca formă minimă de respect faţă de clienţi. Nu că pe spinarea lor şi-ar construi ei afacerea…

Parlament sau facultate? Ce alegeţi?

Nu aş fi vrut să scriu nimic despre politică cel puţin până după alegeri, dar deunăzi am văzut un talkshow unde s-a dezbătut printre altele o idee pe care o consider extrem de justă. Nu mai ţin minte ce emisiune era şi nici pe ce post, toate seamănă între ele în perioada aceasta. Invitat era Radu F. Alexandru, candidat pentru Senat din partea PDL în colegiul S11 (pe unde-o fi venind şi ăsta?). Nu fac campanie pentru nimeni şi oricine ar fi enunţat ideea domnului Alexandru ar fi primit acelaşi grad de apreciere din partea mea. Domnia sa vorbea despre modificarea pe viitor a legii electorale prin adăugarea unor condiţii de acceptare a candidaturii. Printre acestea vorbea despre obligativitatea ca un candidat să aibă studii superioare încheiate. În acel moment am realizat că în ziua de azi poţi ajunge în Parlamentul României fără să ai cine ştie ce şcoală, lucru despre care mi-am dat seama că îl ştiam (a se vedea exemple gen Irina Loghin, Ion Dolănescu), dar care nu a intrat niciodată în conştiinţa mea până când a fost spus concret. Ca primă reacţie, m-am simţit insultat. Sincer. Şi orice student care toceşte băncile facultăţilor ar fi îndreptăţit să se simtă la fel, deopotrivă cu toţi cei care au obţinut o diplomă. Ce fel de elită este Parlamentul României dacă poţi intra acolo fără să ai măcar o amărâtă de facultate terminată? Să nu-ţi vină să îţi bagi picioarele în ea facultate şi să te faci deputat? Mi se pare o condiţie minimă diploma universitară, o condiţie absolut obligatorie, mai ales că acum se găsesc diplome pe toate gardurile de stat sau particulare. Dacă nici măcar în condiţiile astea, în care la particulare primeşti răspunsurile de la profesori în timpul examenului, nu eşti în stare să termini o facultate, atunci cum te vei prezenta în forul legislativ al unei ţări cu 21 de milioane de locuitori?

Ştiinţa de a alege o revistă

Esquire, subst.: titlu ataşat numelui unui bărbat care nu deţine nici un alt titlu (cf. Compact Oxford English Dictionary, traducerea de baltă îmi aparţine).

Cu alte cuvinte, nu trebuie să fii cavaler al coroanei britanice ca să fii un domn. O altă cale ar fi să răsfoieşti din lună în lună revista Esquire. Pentru mine e prima revistă pentru bărbaţi; prima care nu este un ghid despre cum să dezbraci o femeie în 5 minute. Poate la egalitate cu Elle Man. Până să o descopăr (în octombrie) nu am înţeles niciodată de ce toate revistele care se pretind a mediatiza stilul masculin sunt pline de poze cu femei goale, semi-îmbrăcate sau semi-dezbrăcate. Motto-ul Playboy parcă este „Trăieşte-ti viaţa”. Hmmm… interesant. Nu ştiam că să îţi trăieşti viaţa înseamnă să fii… (cum să zic eu frumos? Ăăăă…) masturbagiu. De ce ar cumpăra cineva aşa ceva? Da, ştiu, sexul vinde, ok, dar de ce ar crede cineva că un bărbat în adevăratul sens al cuvântului citeşte acest gen de reviste? Mai mult, era (sau mai este încă) o revistă auto care pe copertă punea câte o pitzi stimată domnişoară cu the boobies la vedere. I mean… why???

Şi ca să trecem totuşi de la subiectul enervării la subiectul aprecierii mele, m-am bucurat că am dat peste o revistă care îţi mai recomandă câte o carte, o muzică bună, îţi serveşte articole de atitudine (a se citi neapărat textele lui Radu Paraschivescu), poveşti de viaţă, îţi arată cum se poartă o ţoală, cum se mănâncă (o grămadă de bucătari ar fi cazul să ia aminte la articolul „Pasta da vero, nu macaroane” din octombrie) sau se bea (for God sake, nu mai puneţi cola în vin). Plus că femeile despre care se vorbeşte nu sunt nişte ţoape, ci sunt femei puternice, voluntare şi care nu au nevoie să se dezbrace ca să impresioneze.

Şi ca să nu creadă cineva că am descoperit perfecţiunea, să mai spun că nu pot fi de acord cu textul laudativ la adresa lui BMW X6 (bleah) şi că desenele cu care este ilustrat dosarul „Cum e să…” din cel mai recent număr sunt de-a dreptul dezgustătoare.

Una peste alta, am descoperit în sfărşit o revistă pentru bărbaţi. Pe care să o citească şi femeile. Ca să nu mai spună că suntem obsedaţi de sex.

P.S.: Ultimul lucru pentru care îmi place: costă 10 lei, nu 9, 90. M-am săturat de preţuri de genul ăsta.

Caut sărbători. Pierdute în magazin.

Au început reclamele tematice (reciclate din anii precedenţi) de sărbători. Şi care cică încearcă să ne insufle spiritul acestora. Aşa zic ei, dar cine-i crede? Pe pariu că tot ceea ce vor să ne insufle de fapt este psihoza cumpărăturilor? Mă gândesc cu groază la cohortele de maşini care se vor îndrepta ritualic către supermarketuri, hipermarketuri, arhimarketuri, ultramarketuri şi alte temple ale consumerismului burghez. Crăciunul a devenit doar un pretext pentru a ne mai arăta nouă înşine că nu o ducem chiar aşa rău. Din păcate, bunăstarea pentru român este echivalentă cu a înfuleca din ce în ce mai mult şi plăcerea de a arunca încă o tavă de mici în căruciorul de cumpărături pe lângă cele 3 kile de ceafă, 4 baxuri de cola, 10 peturi de bere, 1,5 rude de salam Victoria, 2 kile de urdă, juma’ de viţel şi 2 baxuri de hârtie igienică nu este depăşită decât de plăcerea de a arunca în acelaşi recipient magic o cutie de baxuri de tăvi de mici. Nimic nu îi va opri pe consumatori de la a se înghesui, nici măcar faptul că vor sta blocaţi în trafic 45 de minute (asta în Braşov) la dus şi alte 45 la întors. Ce recesiune, ce strâns de curea? Ultimul lucru la care ar renunţa românul este mâncarea. Demonstrat sociologic. Noi, puţinii, neadaptaţii, spărgătorii de gaşcă parcă am simţi nevoia înfiinţării unui birou de protecţie în faţa consumatorului. La care să apeleze toţi cei care îşi doresc de Crăciun doar o pătură groasă-groasă şi albă de omăt care să se întindă cât vezi cu ochii. Atât. Sărbători fericite!

Ochelari de vara

Obisnuiesc sa port ochelari de soare. Si vreau sa fie clar din start ca nu o fac pentru fitze. Ca orice alt obiect pe care il folosesc/port, ochelarii isi au propria lor functionalitate bine definita pentru care - la urma urmei - au fost creati. Ii port pentru confortul pe care ii ofera si recunosc ca sunt momente in care imi sunt absolut necesari. Atat. Nu e nimic show-off in asta. Orice medic specialist in domeniu ar putea da detalii despre rolul benefic pe care il joaca "bicicletele" de soare. Pornind de la sanatatea mediilor transparente ale ochiului si pana la intarzierea aparitiei ridurilor datorita reducerii incruntarii involuntare provocate de intensitatea luminoasa. Ca sa nu mai vorbesc de sofat, unde purtarea ochelarilor de soare poate contribui la cresterea sigurantei traficului rutier. Ce-i drept, trebuie sa recunosc ca ma amuz din cand in cand spionand diferite persoane la adapostul lentilelor mate in timp ce, chipurile, privesc in alta directie.

Si acum sa trecem la subiectul enervarii mele. Sunt persoane care au obiceiul ca in perioada septembrie-mai sa ma ia peste picior cu replici de genul "Dom'le, ce fitza esti, porti ochelari de soare desi vara s-a terminat/nu a venit inca." Pai si cum sa nu ma enervez cand un individ care se afla intr-o grava eroare de logica face aprecieri asupra mea fara ca macar sa caute sa inteleaga motivul pentru care ii port? Observ ca pentru respectivul conceptul de soare este legat nemijlocit de conceptul de vara. De la 1 septembrie ne putem lua adio de la soare pret de vreo noua luni in opinia dumnealui.

Sincer, nu imi pica foarte bine sa fiu bagat in aceeasi oala cu tinerii puberi care poarta ochelari noaptea in cluburi. Acesta este un comportament de neinteles din punct de vedere practic, si nu faptul ca imi pun 8-ul pe nas intr-o zi insorita de decembrie. Ar mai lipsi sa fie considerata fitza purtarea de ochelari de soare la ski. Pentru cei care ma apostrofeaza as avea doua intrebari: 

1. Vi s-a intamplat vreoadata ca, intr-o dimineata cu zapada proaspat asternuta, sa nu puteti tine ochii deschisi la iesirea din casa din cauza soarelui puternic reflectat in albul troienelor?

2. Cunoasteti pe cineva care a facut oftalmie pentru ca nu a purtat ochelari intr-o zi cetoasa de iarna?

Ei bine, raspunsul meu la ambele intrebari este "Da".