De unde atâta democrație?

Regimurile politice din America Latină au avut mereu ceva aparte. Guvernate mai degrabă de porniri instinctuale individuale sau colective și mai puțin de rațiuni strategice sau – Doamne ferește – democratice, acestea au stat mai tot timpul sub semnul influenței, a corupției, a infracționalității și a unui populism de fațadă. Tipic latin, n-ai ce-i face. Ultima dovadă – referendumul de duminică din Venezuela. Ce democrație, ce măsuri de protecție a suveranității statului? Nimic, s-a șters cu ele pe jos.

Pentru cine nu e la curent, un scurt rezumat: președintele Hugo Chavez, aflat în funcție din 1998, ar urma să își încheie al doilea mandat (și ultimul la care are dreptul) în 2013. Și ce s-a gândit omul? Să convoace un referendum prin care să modifice constituția astfel încât să poată candida de un număr nelimitat de ori, a doua oară după ce tentativa precedentă din 2007 a eșuat. Ei bine, de data asta referendumul a trecut cu aproximativ 55% din voturi, așa că Chavez, cel care a modificat fusul orar al Venezuelei cu un sfert de oră din cauza ambiției de a nu avea aceeași oră cu coasta estică a Statelor Unite, va putea fi președinte mult și bine de acum încolo dacă poporul îl va alege. În lipsa unor dovezi care să o contrazică, pornim de la prezumția că votul nu a fost fraudat, deși se spune că observatorul desemnat de Parlamentul European a fost expulzat din Venezuela sâmbătă „din cauza unor declarații ofensatoare pentru puterea de la Caracas”. Cam astea ar fi, pe scurt, faptele.

Nu știu alții cum sunt, dar noi, ăștia mai din Europa am învățat încă de prin școala generală cum că un stat de drept ar trebui să prevină pericolul instaurării unei dictaturi personale prin interemediul constituției, singura lege ale cărei modificări sunt în mod necesar validate de votul popular. Cu alte cuvinte, cetățenii au pârghia necesară pentru a evita ca puterea să schimbe regulile în timpul jocului. Or, Venezuela ce a făcut? A spălat pe jos cu principiile democrației, expunându-se unui mare pericol. Stai și te întrebi cum este posibil ca, în secolul 21, un popor să comită o astfel de imprudență. Eu găsesc explicația în nivelul scăzut de informare și de educație politică și civică a celor 55% care au votat pentru. Pur și simplu, nu poți cere unor oameni să țină cont de niște principii elementare dacă acestea le sunt total străine, dacă nu fac parte din orizontul lor de interes sau dacă nu au auzit niciodată de ele. Ceea ce cred că este cazul Venezuelei, unde discursurile populiste ale lui Chavez au zgândărit coarda sentimentalo-patriotică a locuitorului favelei (de unde să îi pretinzi acestui ins primitiv prudență și viziune pe termen lung?) prin invocarea obsesivă a „continuării revoluției bolivariene”.

De azi înainte, Chavez are orizontul larg deschis către o „domnie” la fel de „luminoasă” și îndelungată precum cea a bunului său prieten Fidel Castro. Fascinantă America Latină, isn’t it?

Străzi, bulevarde și cum le cheamă pe ele

Întotdeauna mi s-a părut interesant modul în care un oraș își denumește străzile, bulevardele, piețele, etc. Există cel puțin două categorii de denumiri – clasice, le-aș zice – cu o puternică încărcătură simbolică. Acestea sunt datele istorice (de ex. 1 Decembrie) și numele de personalități (de ex. Mihai Eminescu). Ele dau o serie de indicii despre setul de valori pe care le are o comunitate (fie ea națională, regională sau locală). Cel puțin la nivel oficial/formal; adică e unanim acceptat că, de exemplu, Nicolae Iorga a fost o mare personalitate a culturii române care merită să dea numele unei străzi. Măcar atât. Pe de altă parte, un fapt e că majoritatea populației, în 99% (estimare proprie, nu există studii științifice care să susțină acest procent) din cazurile de pomenire a numelui străzii Nicolae Iorga, nu stă să contemple și să evoce opera și activitatea acestuia. Cu alte cuvinte, atunci când e vorba de toponimice, nu există nici o diferență între Nicolae Iorga și castani. Dar, desigur, rămâne valoarea simbolică a denumirii.

Interesant este și modul în care toponimicele reflectă simbolurile acceptate la nivel oficial la un moment dat. Adică felul în care acestea se modifică odată cu marile schimbări istorice. Să privim nu mai departe de 1989 la cazul Brașovului unde existau străzi, bulevarde și piețe cu nume precum Karl Marx, Lenin, 7 noiembrie, 23 august, care au fost urgent schimbate după revoluție.

N-am de gând să emit acum un studiu asupra alocării numelor străzilor, dar am făcut ocolul acesta logic pentru a ajunge la o chestiune absolut punctuală care mă face să îmi pun unele întrebări. Este vorba despre două toponime pe care le-am întâlnit în decursul timpului și care mi-au rămas în minte oarecum prin ineditul lor prin prisma istoriei.

Unul din ele este Karl-Marx-Platz din Berlin (posibil să existe și în alte orașe din zona culturală germanică și nu numai). Ok, deci noi am dat plăcuțele cu „str. Karl Marx” la topit cu o furie și o exuberanță nebune imediat după victoria revoluției din decembrie, în timp ce nemții au considerat că Marx merită în continuare să dea numele unei piețe din capitală. Cine greșește? La urma urmei, Marx a fost un teoretician al unei doctrine politice care, întâmplător, este astăzi căzută în dizgrația europenilor. Însemană asta că studiile sale și activitatea sa științifică au o valoare mai coborâtă decât o aveau în urmă cu 20 de ani? Pe partea cealaltă, este drept că sistemul care a terorizat aproape o jumătate de continent se revendică de la Marx și ura oarbă (și naivă, aș îndrăzni să zic) se revarsă acum asupra tuturor simbolurilor socialismului. Până la urmă, rămâne întrebarea: cine a procedat corect?

Al doilea este strada Iosip Tito din orașul ăla croat care are același nume cu moneda din Botswana. Pentru cine nu știe, Tito a fost un fel de Ceaușescu, dar iugoslav. Mă întreb cum ar fi la noi dacă vreun primar mai de provincie (poate din Scornicești, de ce nu?) ar avea inițiativa să denumească o stradă „Nicolae Ceaușescu”. Singura rațiune pe care o întrevăd în alegerea croaților este faptul că ei văd în Tito un personaj istoric, nu un tiran. Și mai văd un lucru: capacitatea lor de a trece peste ura istorică și de a recunoaște personajele care marchează anumite perioade. Este important să menționăm că vorbim despre un popor aprig, cunoscut pentru dârzenie și „răutate”.

Acestea sunt doar două exemple, poate există mai multe. Important este că pe mine m-au făcut să mă gândesc la unele lucruri. Dacă cumva v-am provocat la meditație, vă invit să-mi transmiteți și mie concluziile la care ați ajuns. După cum vedeți, eu m-am cam ferit să trag vreuna.

Ce am înțeles eu din obamiada de azi

Am tras și eu azi cu coada ochiului la învestirea lui Osa... pardon, Obama preț de vreun sfert de oră. Și s-a nimerit ca sfertul ăsta de oră să fie chiar pe la sfârșit, atunci când W. își lua zborul cu elicopterul de la Casa Albă, iar Obama intra în tură la Biroul Oval. Și ce văd: noul președinte stătea în pridvor cu nevastă-sa, un tip care nu știu exact cine era și cu soția ăstuia; toți se uitau cum Bush se îmbarcă cu tot tacâmul oficial și o întinde cine știe unde (ceva mă face să cred că nu la Târgoviște, mai ales că au plecat din fața Casei, și nu de pe ea). Atitudine sobră, onoruri militare, festivism, bla. Când, la un moment dat, rămân trăznit: cele două tabere (una din elicopter, una de la Casa Albă-Neagră) au început să își facă cu mâna. Interesant. Nu știam că președinții americani își fac cu mâna. Acum stau și mă întreb: oare scena tai-tai-ului e prevăzută în protocol? Și dacă da, sunt prevăzute specificații exacte legate de: amplitudinea pendulării antebrațului, frecvența acesteia, numărul de degete ridicate, eventual fluturarea batistei, mâna cu care se execută mișcarea? Iar, în prealabil, sunt programate discuții informative între fostul și actualul președinte cu următoarea ordine de zi: în ce sens se încuie yala de la poartă, dacă e bine să inchidă noaptea și jos, ce siguranțe trebuie înlocuite, aspiratorul e în debara sau în dulap, cât de des trebuie dezghețat frigiderul, „vezi că băiatul care aduce laptele trece la 6 jumate”, „vezi că instalatorul a tras apa caldă la robinetul albastru”, etc.?

Apropo, cică în cele aproximativ patru ore cât a durat ceremonia, în interiroul Casei s-a desfășurat dezinstalarea completă a vechiului președinte și instalarea cu tot calabalâcul a celui nou. Adică n-a rămas nici o urmă de Bush. Totul în patru ore. Tare. Acum câteva zile mie mi-a luat vreo două ore jumate să-mi instalez un router wireless.

Poc!

Amintiri legate de noul premier al României. Morala: cine face buba când e mic ajunge prim-ministru (tot când e mic).

Uite bomba, nu e bomba

Citeam în Cotidianul de miercuri un articol intitulat Bush îşi face „mea culpa” pentru Irak în care se spune: „preşedintele a recunoscut că cea mai mare greşeală a mandatului său a fost să creadă că Bagdadul deţinea arme de distrugere în masă”, „…acesta a fost unul dintre motivele lansării războiului în Irak, în 2003”. Bravos, domnule! Cu alte cuvinte, cam asta ne transmite W.: pardon, n-am ştiut, bonsoar. Acum asta e, eu trec lângă babacu în lojă şi îl las pe negrotei să scoată castanele din foc. Ups. Păi, bine, mă nea Dubluve, acuma ne spui? Culmea, fix când s-a făcut ora de plecare şi au urcat băieţii scaunele pe mese te-ai găsit şi tu să-ţi dai seama. Sincer, nu ştiu cine te-a pus să zici asta. Mai bine tăceai şi îţi apărai motivaţia. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, chiar crezi că noi suntem tâmpiţi? Chiar crezi că poţi să minţi în faţă un mapamond întreg? Om fi noi mulţi, da’ proşti nu suntem toţi, de asta te asigur. Chiar crezi că nimeni nu şi-a dat seama care e motivul real al războiului din Irak? Adică noi nu ştim că le vrei petrolul? Nu sunt atât de paranoic încât să cred că 11 septembrie a fost o producţie în regie americană, dar ştiu că terorismul a fost doar un pretext ridicat de ochii lumii. Nu neg că a fost o tragedie, am fost la Ground Zero şi m-am înfiorat comparând ceea ce vedeam pe viu cu imaginile pe care le aveam în minte cu WTC în picioare şi cu momentele prăbuşirii. Cu toate astea, a fost o minge ridicată la fileu pentru începerea războiului din Irak şi Afganistan. Şi acum vine ăsta micu’ a lu’ Bush ăl mare şi ne spune că de fapt a dat-o-n bară cu presupunerile? Păi, bravo, nu ai făcut decât să te demaşti. Şi nu ştiu cum naiba ai reuşit, dar ne-ai atras şi pe noi într-un război care nu e şi nu va fi niciodată al nostru.

„Bush a repetat că ceea ce îi va lipsi cel mai mult va fi funcţia de comandant suprem al armatei americane,” se mai spune în articol. Buuuuun. În calitate de comandant al armatei americane, care este diferenţa dintre el şi – să zicem – Slobodan Milosevic? De ce unul este criminal de război şi celălalt nu este? Doar pentru că unul din ei este licuriciul mondial. Atât. Dacă unul a ucis albanezi pe capete şi celălalt irakieni şi afgani, înseamnă că primul este o bestie mai mare decât celălalt? Cam multe semne de întrebare. Vestea bună este că avem răspunsurile. Cea proastă este că nimeni nu le va verbaliza în mod oficial niciodată. Sau poate doar atunci când va fi prea târziu şi cărţile de istorie îşi vor cere dreptul la adevăr.

Băsescu sfidat la Cotroceni

Ia uitaţi ce ruşne a păţit Băselu de ziua naţională. A fost făcut comunist în faţă de către un disident pe care tocmai îl decorase.

În ştirea pe care o văzusem eu aseară apărea şi reacţia preşedintelui despre care pomeneşte corespondenta din filmuleţul postat, dar din păcate nu am găsit acel material pe net. Anyway, vă daţi seama că pe acel domn nu îl mai sperie nimic dacă a avut stăpânirea de sine să aibă o astfel de ieşire în contextul dat. Cică i-au tăiat microfonul când a vrut să mai spună ceva după replica lui Băsescu.

Wise people

M-am amuzat rău de tot aseară după anunţarea rezultatelor la exit-poll (by the way: ruşinică mare pentru inexactitate, domnilor sondori). M-a distrat lăcomia cu care diverşi tatulici, drăgotesci, gâzi, mirceabazi, cristoi s-au aruncat asupra osului suculent împănat cu măduvă şi numai bun de ros care a fost rezultatul votului de ieri. De la 9 PM şi până pe la miezul nopţii au învârtit, rotit, sucit toate variantele posibile, imposibile, cvasiposibile şi pseudoposibile de coaliţii şi opoziţii. Se ajunsese ca la un moment dat cei de la Realitatea să vehiculeze până şi 2-3 versiuni de cabinete cu miniştrii enunţaţi punctual pentru fiecare combinaţie posibilă. M-am culcat cu certitudinea că negocierile de la Cotroceni ar fi total redundante şi că în loc de discuţii între reprezentanţii partidelor ar fi mai eficient să dea drumul înregistrării serii de la Realitatea şi să îşi aleagă de acolo o opţiune. Oricum, eu m-am distrat tare văzând cât de în serios îşi luau joaca de-a analiştii politici. Asta a fost aseară. Azi-dimineaţă buna mea dispoziţie a fost asigurată din nou, de această dată pentru că rezultatele parţiale de la ora 10 răsturnau ierarhia dată de joaca de-a exit-pollul. De la circa 5% în favoarea PSD(+PC)-ului, raportul BEC îi dădea pe PDL-işti drept lideri cu un avans de vreo 2%, pentru ca până la ora la care scriu să fie egalitate perfectă între cele 2 partide, fiecare cu câte 115 deputaţi şi 50 de senatori. Interesant. Printre valurile de analize, declaraţii şi rezultate s-a strecurat timid şi defilarea de 1 Decembrie, dar a fost repede uitată atât de televiziuni, cât şi de politicieni care au spart repede gaşca şi s-au răspândit care pe unde au putut pe la sediile de partid. Nu tu o transmisie în direct de la hârdăul cu fasole, nu tu un interviu cu vreun veteran de război, nu tu un „ce înseamnă ziua naţională pentru dumneavoastră?”.

Şi dacă aţi ajuns cu cititul până aici, o să vă plictisesc oleacă şi cu opinia mea de părerolog despre ce a fost şi ce a ieşit. Hai să încep cu părţile bune. În primul rând, eu unul sesizez o maturizare a electoratului. Cea mai bună dovadă este faptul că un partid extremist şi – până la urmă – lipsit de substanţă, unul care nu a promovat decât antivalori, am numit aici PRM-ul, a rămas pe dinafară. Să recunoaştem că este o evoluţie de la momentul 2000 al votului complet dement prin care PRM obţinea 30% din locurile din Parlament (noroc cu PSD care a scos peste 50% şi astfel PRM a rămas in opoziţie), completat de patrunderea lui C.V. Tudor până în turul doi al prezidenţialelor. O altă dovadă este faptul că PNG a ratat şi el intrarea în Parlament deşi de-a lungul ultimilor patru ani ajunsese periodic la pragul electoral. Am scăpat şi de asta. Câtă dreptate avea Brucan în ’90 când spunea că vom avea nevoie de 20 de ani pentru a ne depăşi condiţia de „stupid people”. La prezidenţialele de la anul va veni sorocul până la care ar trebui să ne transformăm în wise people. În al doilea rând, numărul partidelor parlamentare a scăzut la patru (cinci, dacă e să numărăm şi PC-ul voiculescian, care de altfel n-ar face de unul singur baremul de 5% nic dacă ar face Mircea Badea şpagatul pe 4 scaune în timp ce răspunde la SMS-urile lui Ciutacu). Ne apropiem de configuraţiile din marile puteri politice ale Europei, unde polarizarea electoratului constituie una din caracteristicile definitorii. Unde sunt vremurile nouăzeciste când aveam 7-8 partide în Parlament, printre care uitatele PUNR, PNŢ-CD, ApR? PRM e pe urmele lor.

Acum părţile rele: după cum era de aşteptat, nici un partid nu a reuşit să facă singur majoritatea parlamentară. Ceea ce nu e prea plăcut, pentru că alianţele s-au dovedit a fi soluţii falimentare în România, ultimii patru ani stând drept dovadă vie şi proaspătă. Aş fi preferat ca unul din partide – oricare – să stea un mandat singur la guvernare. În 2000-2004 a funcţionat mecansimul şi am avut parte de cea mai performantă guvernare de după ’89. Partea şi mai rea este circul care urmează. Toate privirile se îndreaptă acum către preşedinte, care are de luat o decizie foarte grea în ceea ce priveşte numirea unui prim-ministru. Băsescu poartă acum o mare responsabilitate şi nici nu îşi mai permite să facă vreo prostie pentru că mai e un pic şi intră şi el în an electoral. În ultimul timp a părut mai moderat în poziţia sa şi eu cred că este dispus la negocieri şi compromisuri. Deşi, fie vorba între noi, ar avea mare dreptate să nu îi numească nici pe Geoană, nici pe Tăriceanu.

Cât despre viitoarea coaliţie, nu pot să discut decât geometric. Avem un triunghi, PDL-PSD-PNL, şi oricare din laturile sale ar putea fi baza. Cel puţin la prima vedere. Pentru că dacă e să luăm la bani mărunţi, PDL şi PNL nu cred să mai fie dispuse să meargă din nou împreună. Rezultă de aici că PSD va fi sigur parte a puterii. Boooooon. Dar cu cine? Cea mai plauzibilă variantă ar fi cea cu PNL. Dar mai rămâne de văzut. Ce se vede cu ochiul liber este că nici o combinaţie de 3 luate câte 2 nu ar avea nevoie matematic de UDMR pentru a forma majoritatea. Ceea ce înseamnă că maghiarii s-ar putea afla în faţa unei situaţii în premieră după revoluţie: aceea de a se afla în opoziţie. Eu însă pariez că oricine ar fi la putere ar chema şi UDMR-ul la guvernare. Pentru că ar fi în primul rând o poziţie corectă în faţa UE, care ar primi astfel dovada că în România nu mai există dispute de ordin etnic. Şi în al doilea rând pentru că venirea UDMR-ului la guvernare nu ar face decât să consolideze puterea în faţa unei opoziţii puternice cum ar fi cea ridicată de oricare din cei trei „granzi”.

Concluzia ar fi: române, ieri ţi-ai făcut treaba. Până mai încolo ne laşi iar pe noi să ne dăm în stambă, tu treci la recesiune, la mulţi ani!

Parlament sau facultate? Ce alegeţi?

Nu aş fi vrut să scriu nimic despre politică cel puţin până după alegeri, dar deunăzi am văzut un talkshow unde s-a dezbătut printre altele o idee pe care o consider extrem de justă. Nu mai ţin minte ce emisiune era şi nici pe ce post, toate seamănă între ele în perioada aceasta. Invitat era Radu F. Alexandru, candidat pentru Senat din partea PDL în colegiul S11 (pe unde-o fi venind şi ăsta?). Nu fac campanie pentru nimeni şi oricine ar fi enunţat ideea domnului Alexandru ar fi primit acelaşi grad de apreciere din partea mea. Domnia sa vorbea despre modificarea pe viitor a legii electorale prin adăugarea unor condiţii de acceptare a candidaturii. Printre acestea vorbea despre obligativitatea ca un candidat să aibă studii superioare încheiate. În acel moment am realizat că în ziua de azi poţi ajunge în Parlamentul României fără să ai cine ştie ce şcoală, lucru despre care mi-am dat seama că îl ştiam (a se vedea exemple gen Irina Loghin, Ion Dolănescu), dar care nu a intrat niciodată în conştiinţa mea până când a fost spus concret. Ca primă reacţie, m-am simţit insultat. Sincer. Şi orice student care toceşte băncile facultăţilor ar fi îndreptăţit să se simtă la fel, deopotrivă cu toţi cei care au obţinut o diplomă. Ce fel de elită este Parlamentul României dacă poţi intra acolo fără să ai măcar o amărâtă de facultate terminată? Să nu-ţi vină să îţi bagi picioarele în ea facultate şi să te faci deputat? Mi se pare o condiţie minimă diploma universitară, o condiţie absolut obligatorie, mai ales că acum se găsesc diplome pe toate gardurile de stat sau particulare. Dacă nici măcar în condiţiile astea, în care la particulare primeşti răspunsurile de la profesori în timpul examenului, nu eşti în stare să termini o facultate, atunci cum te vei prezenta în forul legislativ al unei ţări cu 21 de milioane de locuitori?