Cum e să fii turist la tine în oraș

Spuneam acum ceva vreme că ar fi cazul să pun mâna și să mai iau orașul la picior prin locuri mai puțin umblate și cunoscute. Poate a contat și faptul că m-am plictisit de Republicii și de terasele alea trântite în mijlocul străzii unde se adună toți cei care vor să vadă și să fie văzuți, if you know what I mean. Nu mă număr printre cei care își urmează zilnic traseul de acasă până unde au ei treabă fără să fie curioși pe lângă ce trec, cu o indiferență crasă față de tot ce lasă în dreapta și în stânga. Tot timpul caut trasee noi și mi se pare normal să îmi cunosc orașul în care locuiesc de 20+ de ani. Cu toate acestea, sunt locuri pe unde n-am pus piciorul niciodată. Acestea fiind date, am hotărât că trebuie să mă lansez într-o activitate intitulată pretențios redescoperirea Brașovului. Azi, Dealul Cetățuii și Biserica Sf. Martin.

Biserica Sf. Martin se vede foarte bine de acasă. Până în urmă cu câțiva ani îmi servea drept ceas din bucătărie. Acum are un ceas nou și nu îi mai disting limbile. Nu înțeleg cum de n-am avut niciodată curiozitatea să văd locul de aproape (până de curând). Ei bine, astăzi am fost acolo. Prima dată. Se poate urca fie din strada Bisericii Române, fie din Nicolae Iorga prin strada Furcii. Cine vine pe jos mai are varianta scărilor care pornesc din strada De Mijloc, foarte aproape de intersecția acesteia cu strada Lungă. La doar câteva minute de forfota din centru e o oază de liniște tulburată periodic de clopotul bisericii. Unghiul din care se vede orașul este foarte interesant. Biserica Neagră pare cumva afundată în căldarea dintre Tâmpa și dealul cu turnurile Alb și Negru. Tâmpa pare că se ițește imediat de după Dealul Cetățuii, aflat în prim plan. Biserica Sf. Martin (evanghelică) are un mic cimitir nemțesc și o casă parohială (urâțică, aș zice) despre care am înțeles că pe vremuri ar fi fost și sediu al Sfatului (deși am motivele mele să mă îndoiesc că ar fi așa, dar orice e posibil). Una peste alta, un loc interesant și plăcut.


Nu mai fusesem de mult nici la Cetățuie. Sau, așa cum mulți îi spun greșit, „la Cetate”. În primul rând, să clarificăm și să nu încurcăm lucrurile. Cetățuia nu are nimic în comun cu cetatea Brașovului. Cetatea Brașovului a existat în vale și mare parte din zidurile acesteia sunt vizibile și astăzi. Latura sa nordică era pe aliniamentul dat astăzi de Casa Baiulescu, Rectorat, hotelurile Aro și Capitol, corpul T al Universității, Modarom, corpul N al universității și liceul Unirea. De aici și până la Cetățuie exista un spațiu ocupat acum de parcul Titulescu. Nicidecum Cetățuia nu a fost vreodată cetatea Brașovului. Este drept că au coexistat și că Cetățuia este o fortificație plasată într-un punct înalt în scop de apărare, dar nu trebuie să încurcăm borcanele. Păcat că Aro Palace S.A. alimentează confuzia pentru cineva care nu este de prin partea locului, numind cârciuma care funcționează acolo „Complex Turistic Cetate”. Și dacă tot am adus vorba, nu mi se pare normal ca întreaga Cetățuie să fie închisă atunci când restaurantul e închis. Că doar de aia se cheamă complex turistic și nu cârciumă. Dar cu mentalitățile mai e mult de luptă. Păcat și că locul nu este tratat ca un adevărat obiectiv turistic, ci mai degrabă ca o locantă întru îmbuibare și destrăbălare. Pentru că, am uitat să vă zic, pe unul din zidurile secularei Cetățui lucește un logo pe care scrie „Cocoon”. Nu știu ce e, dar tare îmi sună a club sau ceva de genul ăsta. După cum probabil v-ați dat seama, nu am putut să intru pentru că restaurantul era închis. De la 12 ianuarie până la 30 aprilie. Asta e. Una caldă, una rece pe ziua de azi.

E interesant să fii turist în propriul tău oraș. Sunt curios ce găsesc interesant turiștii străini care vin în oraș și care sunt mult mai mult decât m-aș aștepta și decât ar justifca anvergura Brașovului ca oraș turistic. După părerea mea. Oare pe unde plasează Brașovul în ierarhia locurilor pe care le-au vizitat? Eu nu reușesc să mă obiectivez suficient încât să îl pot încadra undeva.

P.S. O să revin cu un update cu poze atunci când o să le pot urca pe blogger.

Brașovul pe care nu-l vedem

Am și eu un pitic pe creier. Am mania să mă urc în turle peste tot pe unde mă duc. Dacă e posibil, pe trepte. Și îmi place să le număr. Cam nici unul din orașele prin care am zăbovit mai mult n-a scăpat de o examinare îndelungă din vârful vreunei clopotnițe, turn de palat sau mai știu eu ce punct de observație. Nu știu dacă e o pasiune răspândită, dar mie unul îmi place să stau cu orele și să privesc orașele (cunoscute sau nu) în detaliu cu o hartă în mână.

Astăzi mi-am dat seama că nu am făcut niciodată așa ceva în Brașov. Ce-i drept, am fost pe Tâmpa, dar atunci când urci treptele unei construcții printr-o scară cu mici și răzlețe gemulețe, este cu totul altă senzație atunci când ajungi în vârf la lumină. Și am ajuns la concluzia că ar fi momentul ca, după aproape 22 de ani de viețuire în această urbe, să urc în clopotnița Bisericii Negre. Accesul este liber vinerea între orele 9 și 17. Dacă nu săptămâna asta, în cea viitoare sigur merg. Who wanna join?

Și fiindcă tot veni vorba, m-am gândit să redescopăr orașul. Adică să merg în locuri în care nu am fost niciodată sau pe care le-am cam uitat în ultimul timp. Orașul poate părea plictisitor dacă zi de zi îți urmezi drumul de acasă spre unde ai tu treabă și nimic mai mult. Însă eu sunt convins că locuri mici poartă farmecul lor personal. Mă gândesc la biserica Sf. Martin (n-am fost niciodată, deși de ani de zile îmi folosește drept „ceasul din bucătărie”), Cetățuia, Poarta Ecaterina (mult mai frumoasă decât Poarta Schei). Și multe alte locuri care sunt acolo, dar pe care uităm să le privim.

Străzi, bulevarde și cum le cheamă pe ele

Întotdeauna mi s-a părut interesant modul în care un oraș își denumește străzile, bulevardele, piețele, etc. Există cel puțin două categorii de denumiri – clasice, le-aș zice – cu o puternică încărcătură simbolică. Acestea sunt datele istorice (de ex. 1 Decembrie) și numele de personalități (de ex. Mihai Eminescu). Ele dau o serie de indicii despre setul de valori pe care le are o comunitate (fie ea națională, regională sau locală). Cel puțin la nivel oficial/formal; adică e unanim acceptat că, de exemplu, Nicolae Iorga a fost o mare personalitate a culturii române care merită să dea numele unei străzi. Măcar atât. Pe de altă parte, un fapt e că majoritatea populației, în 99% (estimare proprie, nu există studii științifice care să susțină acest procent) din cazurile de pomenire a numelui străzii Nicolae Iorga, nu stă să contemple și să evoce opera și activitatea acestuia. Cu alte cuvinte, atunci când e vorba de toponimice, nu există nici o diferență între Nicolae Iorga și castani. Dar, desigur, rămâne valoarea simbolică a denumirii.

Interesant este și modul în care toponimicele reflectă simbolurile acceptate la nivel oficial la un moment dat. Adică felul în care acestea se modifică odată cu marile schimbări istorice. Să privim nu mai departe de 1989 la cazul Brașovului unde existau străzi, bulevarde și piețe cu nume precum Karl Marx, Lenin, 7 noiembrie, 23 august, care au fost urgent schimbate după revoluție.

N-am de gând să emit acum un studiu asupra alocării numelor străzilor, dar am făcut ocolul acesta logic pentru a ajunge la o chestiune absolut punctuală care mă face să îmi pun unele întrebări. Este vorba despre două toponime pe care le-am întâlnit în decursul timpului și care mi-au rămas în minte oarecum prin ineditul lor prin prisma istoriei.

Unul din ele este Karl-Marx-Platz din Berlin (posibil să existe și în alte orașe din zona culturală germanică și nu numai). Ok, deci noi am dat plăcuțele cu „str. Karl Marx” la topit cu o furie și o exuberanță nebune imediat după victoria revoluției din decembrie, în timp ce nemții au considerat că Marx merită în continuare să dea numele unei piețe din capitală. Cine greșește? La urma urmei, Marx a fost un teoretician al unei doctrine politice care, întâmplător, este astăzi căzută în dizgrația europenilor. Însemană asta că studiile sale și activitatea sa științifică au o valoare mai coborâtă decât o aveau în urmă cu 20 de ani? Pe partea cealaltă, este drept că sistemul care a terorizat aproape o jumătate de continent se revendică de la Marx și ura oarbă (și naivă, aș îndrăzni să zic) se revarsă acum asupra tuturor simbolurilor socialismului. Până la urmă, rămâne întrebarea: cine a procedat corect?

Al doilea este strada Iosip Tito din orașul ăla croat care are același nume cu moneda din Botswana. Pentru cine nu știe, Tito a fost un fel de Ceaușescu, dar iugoslav. Mă întreb cum ar fi la noi dacă vreun primar mai de provincie (poate din Scornicești, de ce nu?) ar avea inițiativa să denumească o stradă „Nicolae Ceaușescu”. Singura rațiune pe care o întrevăd în alegerea croaților este faptul că ei văd în Tito un personaj istoric, nu un tiran. Și mai văd un lucru: capacitatea lor de a trece peste ura istorică și de a recunoaște personajele care marchează anumite perioade. Este important să menționăm că vorbim despre un popor aprig, cunoscut pentru dârzenie și „răutate”.

Acestea sunt doar două exemple, poate există mai multe. Important este că pe mine m-au făcut să mă gândesc la unele lucruri. Dacă cumva v-am provocat la meditație, vă invit să-mi transmiteți și mie concluziile la care ați ajuns. După cum vedeți, eu m-am cam ferit să trag vreuna.

Dimineți brașovene

M-am trezit ieri pe la 5:30. Aveam examen la 8, dar m-am gândit să ajung pe la 7:30. Și cam întotdeauna mă trezesc cu două ore înainte. Nu-mi place să fiu pe fugă dimineața și nici să ies chiaun pe ușă. Deci a sunat alarma la 5:30. Dacă era o zi normală de curs, m-aș fi gândit serios dacă nu e mai bine să mai dorm două ore și să mă duc direct la al doilea curs. Dar așa, ce să faci? Păi, următorul gând ar fi să iei mașina. Mai sforăi juma’ de oră. Păi bine, prietene, și cu convingerile tale cum rămâne? Alea cu mersul pe jos, cu poluarea, cu sănătatea? Huh, ce ziceai...? Deci pică și planul B. Pe de altă parte, mă gândesc că se lungește ziua și o să fie tot mai rare ocaziile pentru o plimbare nocturnă dimineața. Așa că sar în picioare. Parcă se mai scutură și somnul de pe mine. Varianta cu mașina iese complet din calcul, de acum și să vreau și nu mai adorm în următoarele 30 de minute. Urmează tabieturile zilnice. Am citit undeva că un pahar de vin roșu e excelent dimineața. Cică îți dă energie, bla bla. Cam ca și cafeaua de dimineață. Dar eu nu prea mai beau cafea. Tot din motive de sănătate. Vin, doar alb. Maxim demisec. Deci nu e pentru mine. Un pic de televizor, deschid frigiderul și mai ronțăi una-alta (nu pot să mănânc un mic dejun propriu-zis așa devreme), igiena de rigoare și mă întorc la mine în cameră. Ia să vedem câte grade sunt la geam. 6. Dau să mă-ntorc, dar mă uit mai bine pe geam. Mi se păruse mie ceva. Plouă. Parcă varianta cu mașina îmi surâde din nou. Dar stai. Nu mă lăudam eu că îmi place să merg prin ploaie? Și chiar așa e. Atunci de ce să mă sperie câțiva stropi? Plus că n-am prea mai spălat mașina aia de ceva vreme. Umbrela e-n cuier, so here I go. Mai e timp pentru vreo două game-uri de la Australian Open. Cibulkovei i se face rău de la căldură și abandonează. Eu mă duc pa balcon să iau pulsul atmosferei ca să știu cum mă îmbrac. Deschid ușa și mă lovesc de o pală de aer rece. De munte, aș zice. Într-o vreme mă lăsam impresionat de astfel de evenimente și îmi luam o droaie de haine pe mine. Dar pentru că merg repede mă umpleam de ape după oceva timp. Acum am învățat lecția și prefer să îndur 10 minute de răcoare până îmi intru în „regimul termic de cursă lungă”. Numai bine mă trezesc pe de-a-ntregul.

Deci am plecat spre întâlnirea mea matinală cu Brașovul. Aerul tare și înțepător o să-mi lipsească mult la vară. Așa că deschid umbrela și mă avânt în întuneric. După vreo 2-3 minute, cam pe când ajung la primul stâlp cu un bec arzând, se oprește și ploaia. Mă uit spre Tâmpa și aflu că sunt în Brașov. În caz că nu știam. Mai merg oleacă, ies în Șirul Livezii și după câțiva pași mă întâlnesc cu primul om pe ziua de azi. O figură cunoscută, dar nu obișnuim să ne salutăm. Am impresia că lucrează undeva în zonă. Mereu are acel pas lin și o țigară ținută între degete în dreptul pieptului. Îmi dau seama că nu îmi amintesc să îl fi văzut vreodată trăgând din ea. Și trec mai departe. Uite și prima mașină. E chiar autobuzul de Poiană. Destul de aglomerat, sunt oameni care stau în picioare. Ajung în Livadă și parcă de acum se mai simte ceva viață. Dar destul de timidă încă. Ca de obicei, îi văd pe angajații de la Ana Teleferic pregătindu-se să urce. Ei au autobuzul lor propriu. Chioșcurile de ziare sunt deschise, dar azi nu cumpăr nimic. Bulevardul Eroilor se desenează frumos mărginit de paralelele portocalii ale iluminatului public. Încă nu se prevede nici o rază a zorilor. Ajung în față la Aro și mă ajunge din urmă un individ care alerga. Dawn-jogger, îmi trece spontan prin cap. Nu știu dacă există termenul ăsta, dar mă gândesc că se potrivește. Și mă mai gândesc că ar trebui să fac și eu așa ceva. Am destule zile libere în care aș putea de la 6 la 7, să zicem. Și continui să merg. Din parc se disting doar umbre ale copacilor. Și dealul Cetățuii e doar o umbră deocamdată. Traficul e încă liniștit, aerul de Brașov e încă înțepător. Autobuzele merg mai degrabă goale spre cartiere. Ajung la Prefectură, unde mă cufund într-o mare de lumină dată de display-ul publicitar din fața Modaromului. Semaforul de la trecerea de pietoni a fost pe verde pentru mașini încontinuu de când mi-a intrat în câmpul vizual. Nimeni nu a fost interesat să traverseze. După o vreme, ies din zona ultracentrală și trec pe lângă Patria (nu mai există de mult cinematograful, dar așa a rămas numele locului), Ceasu’ Rău, aulă, Onix. Străzile deja sunt populate, se crapă de ziuă, iluminatul stradal se stinge și eu ajung la școală. Vraja s-a terminat, începe o nouă zi.