Happy New Year

Cam aici închei socotelile cu blogul pe anul ăsta, ocazie cu care vă invit să ascultaţi un evergreen tematic (pe post de urare):



Acum îmi dau seama că niciodată n-am ascultat piesa asta la nici un rev. Păcat.

Jaaaaaa! (II)

Am promis că mai pun nişte poze din Austria. Na:

Jaaaaaa!

Am ajuns de vreo două ore acasă şi sunt foarte entuziasmat. Deci, jaaaaaaa! În primul rând, mă minunez şi eu ca ţăranu’ care a fost prima oară la schi în Austria. Şi în al doilea rând, pentru că am constatat că nu sunt total paralel cu germana. La capitolul priceput stau chiar neaşteptat de bine, iar la vorbit o mai dau de gard, dar şi acolo m-am surprins pe mine însumi. Adică ştiu să zic mai mult decât „Schneller, schneller, das ist gut” şi „eine kleine popârţaine”.

Am fost la Hochkar, o staţiune denumită după cel mai înalt vârf (1808 m) de prin preajmă. Ştiu că nu e tata staţiunilor şi nicidecum un clişeu cvasi-fiţă gen Zell am See, Kitzbuehel sau St. Moritz. Dar e OK. Pârtiile, chiar dacă nu sunt la fel de dificile precum cele din Poiană, sunt multe şi, deci, chiar şi atunci când staţiunea e full, nu simţi aglomeraţia. La fel stă treaba şi cu transportul pe cablu. Mâncare ieftină, zăpadă multă şi impecabilă, peisaj splendid, lume civilizată, organizare, iarnă în toată regula şi un mod de a petrece săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou altfel decât ce obişnuiam. Spuneam că totuşi nu e o staţiune de top; pârtiile sunt destul de scurte, iar domeniul schiabil este restrâns faţă de cel al altor staţiuni mai celebre, dar cam aici a fost maximul unde am putut ajunge într-o zi de mers cu maşina. Până să caut pe net acum o săptămană nici nu ştiam că există locuri unde se poate schia în Niederoesterreich (adică Austria de Jos). Mulţumită amplasamentului, locul este singura soluţie pentru vienezii, slovacii din Bratislava, maghiarii din vestul Ungariei şi chiar şi o parte din cehii care vor să plece dimineaţa de acasă şi să se întoarcă seara. Aşa că am dat peste un melanj de naţii, limbi vorbite şi culturi.

Senzaţiile sunt încă proaspete şi clocotinde, aşa că aş putea să mai scriu ore în şir aici, dar nu vreau să plictisesc, aşa că haideţi mai bine să ne uităm la nişte poze.

N-am avut brad acasă, dar uite ce am găsit


Telescaun cu parbriz


Am degerat până am făcut pozele




Ce pictograme sugestive au ăştia




Cel mai lung telescaun. Şi cel mai sinistru. Pe lângă faptul că arată cum arată, merge pe alocuri la înălţimi mari şi dacă nu eşti obişnuit cu genul ăsta de transport cred că nu te simţi prea bine pe scândura aia. Sunt curios ce părere are Vlăduţ de aşa ceva. Prietenii ştiu de ce. Pe de altă parte, e un bun prilej de meditaţie; chit că după un sfert de oră ajungi în vârf sloi, riveliştea merită şi, la urma urmei, te lasă în cel mai înalt punct, chiar pe Hochkar.


Era să plec acasă şi să uit de Weissbier. Noroc că mi-a sărit în ochi în ultima zi şi am recuperat cât de cât cu două Edelweiss.


Mai revin cu ceva poze, dar acum nu ştiu ce se-ntâmplă de îmi dă eroare la încărcare. Mai văd eu…

Tschuess, până una-alta.

Frohe Weihnachten!

Una din marile mele nedumeriri este de ce scriu nemţii toate substantivele cu iniţială majusculă. Este ca şi cum am scrie noi „Ana are Mere”. Ce mare merit au merele Anei ca să fie scrise aşa? Oare de unde le-a venit ideea asta? Am scris azi un mail unor austrieci care au o pensiune şi despre care aflasem la precedenta comunicare virtuală că habar n-au boabă de engleză. Mi-a venit rău cât am tot shiftat ca să le scriu ălora substantivele. Faza tare e că mă duc să mă cazez la ei. Sunt tare curios cum o să mă înţeleg cu oamenii. Sper doar să nu fac entorsă de la atâta comunicare. Oricum, o să fie foaaaarte interesant.

Apropo, mă duc la schi în Austria. Plec pe 25. Aşa că no Christmas tree anul ăsta. Pe 24 seara o să împodobesc bagajul şi dup-aia cornu-n pernă că dimineaţa mă car la 5. O să fie ceva nou pentru mine să fiu de sărbători într-o ţară străină şi am aşteptări înalte legate de atmosferă, luminiţe şi alte brizbrizuri. A first in my life o să fie şi schiatul pe alte meleaguri, aşa că o să trebuiască să iau nu una, ci două pietre în gură. Sper că nu din cădere.

Ce e sigur e că mi-e dor de Austria şi că probabil o să mi se pară extrem de scurte cele doar 3 zile pline pe care o să le am acolo. Nu de alta, dar pe 29 vin acasă fiindcă Fibrich a zis că nu vine la rev fără mine. Aşadar, o să fie scurt, dar (sper) foarte cuprinzător.

Până una-alta, Crăciun fericit everybody. Revin cu poze la întoarcere.

Vacanţă. De iarnă?

Daaaaaaa… Am scos-o încă o dată la capăt, am mai apucat încă o vacanţă. Una din ultimele, pentru că peste un an şi ceva vacanţele se vor transforma în concedii şi să vezi ce rău o să ne pară după anii de studenţie. Poate la fel cum ne pare acum după anii de liceu.

Una peste alta, până acum mie mi s-a părut unul din cele mai uşoare semestre din facultate. Ca să fiu sincer, cred că n-am mai ajuns atât de odihnit şi de relaxat în decembrie de când eram într-a doişpea. Poate am şi învăţat eu să îmi organizez timpul şi gândirea mai bine, dar cert este că proiectele pe care le-am avut de făcut au mers ca unse, au fost relativ reduse atât ca volum de muncă, cât şi ca întindere. Mai ramâne redactarea, dar asta e floare la ureche şi parcă e chiar o plăcere cu o cană de vin fiert alături, mirosind parfumul bradului din casă. Aşa, ca un omagiu adus precedentei vacanţe de iarnă, compromise de referatul mâncător de sinapse de la CEL.

Cât despre sesiune, mai e mult până departe şi experienţa ultimilor ani mă face să o abordez mult mai detaşat decât la început. Atât cât să n-o las să ţină prim-planul preocupărilor mele până prin 10-15 ianuarie.

În rest, s-aveţi sărbători fericite vă doreşte băeatu’. Şi dacă aveţi careva o pilă, poate îmi puneţi şi mie o vorbă bună la ăştia să bage nişte zăpadă cât de curând. Anul ăsta, intervenţia echipelor de înzăpezire nu a fost deloc promptă.

Care mai are nişte zăpadă de anul trecut?

E 15 decembrie. Afară sunt 8 grade la ora 15, zăpada s-a dus de unde-a venit, iarba-i verde, căteodată mai dă câte o adiere caldă de primăvară. Mai sunt 9 zile până vine Santa Claus (discipolul lui Moş Gerilă şi bărbatul lui Merry Christmas) şi uite în ce hal de nepregătiţi îl aşteptăm noi. Vă gândiţi ce mamă de bătaie ne arde ăsta dacă ne prinde aşa? În loc de ceai fierbinte o să-l aşteptăm cu bere de la gheaţă. Halal atmosferă de sărbători, parcă am fi în Australia.

Am trăit ziua…

…în care să văd un loc în care se vinde suc şi cafea cu refill în România. Adică plăteşti un suc (sau o cafea) şi după aia îţi umpli paharul de câte ori vrei. Se întâmplă în Ikea, unde, by the way, am găsit turtă dulce cum n-am mai mâncat din vremurile bune ale copilăriei, adică de pe la 5 ani. Pe deasupra, venită direct de la mama ei din Suedia într-o cutie superbă. Adică asta:
Bravo lor!

Şi fiindcă tot veni vorba, cel mai ciudat refill l-am văzut într-un McDonald’s din Washington unde, deşi funcţiona sistemul cu refill, sucurile se vindeau la pahare mici, medii şi mari. Am întrebat dacă refillul e numai pentru paharele mari şi mi-au spus că nu. Atunci, de ce mi-aş lua altfel de pahar decât mic dacă tot pot să-l reumplu? Poate doar dacă vreau să iau la pachet. Altă explicaţie nu văd.

Caut sărbători. Pierdute în magazin.

Au început reclamele tematice (reciclate din anii precedenţi) de sărbători. Şi care cică încearcă să ne insufle spiritul acestora. Aşa zic ei, dar cine-i crede? Pe pariu că tot ceea ce vor să ne insufle de fapt este psihoza cumpărăturilor? Mă gândesc cu groază la cohortele de maşini care se vor îndrepta ritualic către supermarketuri, hipermarketuri, arhimarketuri, ultramarketuri şi alte temple ale consumerismului burghez. Crăciunul a devenit doar un pretext pentru a ne mai arăta nouă înşine că nu o ducem chiar aşa rău. Din păcate, bunăstarea pentru român este echivalentă cu a înfuleca din ce în ce mai mult şi plăcerea de a arunca încă o tavă de mici în căruciorul de cumpărături pe lângă cele 3 kile de ceafă, 4 baxuri de cola, 10 peturi de bere, 1,5 rude de salam Victoria, 2 kile de urdă, juma’ de viţel şi 2 baxuri de hârtie igienică nu este depăşită decât de plăcerea de a arunca în acelaşi recipient magic o cutie de baxuri de tăvi de mici. Nimic nu îi va opri pe consumatori de la a se înghesui, nici măcar faptul că vor sta blocaţi în trafic 45 de minute (asta în Braşov) la dus şi alte 45 la întors. Ce recesiune, ce strâns de curea? Ultimul lucru la care ar renunţa românul este mâncarea. Demonstrat sociologic. Noi, puţinii, neadaptaţii, spărgătorii de gaşcă parcă am simţi nevoia înfiinţării unui birou de protecţie în faţa consumatorului. La care să apeleze toţi cei care îşi doresc de Crăciun doar o pătură groasă-groasă şi albă de omăt care să se întindă cât vezi cu ochii. Atât. Sărbători fericite!