Cum am trecut pe sub frontieră

Tocmai am dat peste o poză de anul trecut, ocazie cu care mi-am amintit de cea mai interesantă traversare a unei frontiere pe care am făcut-o vreodată. Se întâmpla în mina de sare de la Hallein, lângă Salzburg, unde am trecut din Austria în Germania și înapoi pe sub pământ.

Jaaaaaa! (II)

Am promis că mai pun nişte poze din Austria. Na:

Jaaaaaa!

Am ajuns de vreo două ore acasă şi sunt foarte entuziasmat. Deci, jaaaaaaa! În primul rând, mă minunez şi eu ca ţăranu’ care a fost prima oară la schi în Austria. Şi în al doilea rând, pentru că am constatat că nu sunt total paralel cu germana. La capitolul priceput stau chiar neaşteptat de bine, iar la vorbit o mai dau de gard, dar şi acolo m-am surprins pe mine însumi. Adică ştiu să zic mai mult decât „Schneller, schneller, das ist gut” şi „eine kleine popârţaine”.

Am fost la Hochkar, o staţiune denumită după cel mai înalt vârf (1808 m) de prin preajmă. Ştiu că nu e tata staţiunilor şi nicidecum un clişeu cvasi-fiţă gen Zell am See, Kitzbuehel sau St. Moritz. Dar e OK. Pârtiile, chiar dacă nu sunt la fel de dificile precum cele din Poiană, sunt multe şi, deci, chiar şi atunci când staţiunea e full, nu simţi aglomeraţia. La fel stă treaba şi cu transportul pe cablu. Mâncare ieftină, zăpadă multă şi impecabilă, peisaj splendid, lume civilizată, organizare, iarnă în toată regula şi un mod de a petrece săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou altfel decât ce obişnuiam. Spuneam că totuşi nu e o staţiune de top; pârtiile sunt destul de scurte, iar domeniul schiabil este restrâns faţă de cel al altor staţiuni mai celebre, dar cam aici a fost maximul unde am putut ajunge într-o zi de mers cu maşina. Până să caut pe net acum o săptămană nici nu ştiam că există locuri unde se poate schia în Niederoesterreich (adică Austria de Jos). Mulţumită amplasamentului, locul este singura soluţie pentru vienezii, slovacii din Bratislava, maghiarii din vestul Ungariei şi chiar şi o parte din cehii care vor să plece dimineaţa de acasă şi să se întoarcă seara. Aşa că am dat peste un melanj de naţii, limbi vorbite şi culturi.

Senzaţiile sunt încă proaspete şi clocotinde, aşa că aş putea să mai scriu ore în şir aici, dar nu vreau să plictisesc, aşa că haideţi mai bine să ne uităm la nişte poze.

N-am avut brad acasă, dar uite ce am găsit


Telescaun cu parbriz


Am degerat până am făcut pozele




Ce pictograme sugestive au ăştia




Cel mai lung telescaun. Şi cel mai sinistru. Pe lângă faptul că arată cum arată, merge pe alocuri la înălţimi mari şi dacă nu eşti obişnuit cu genul ăsta de transport cred că nu te simţi prea bine pe scândura aia. Sunt curios ce părere are Vlăduţ de aşa ceva. Prietenii ştiu de ce. Pe de altă parte, e un bun prilej de meditaţie; chit că după un sfert de oră ajungi în vârf sloi, riveliştea merită şi, la urma urmei, te lasă în cel mai înalt punct, chiar pe Hochkar.


Era să plec acasă şi să uit de Weissbier. Noroc că mi-a sărit în ochi în ultima zi şi am recuperat cât de cât cu două Edelweiss.


Mai revin cu ceva poze, dar acum nu ştiu ce se-ntâmplă de îmi dă eroare la încărcare. Mai văd eu…

Tschuess, până una-alta.

Frohe Weihnachten!

Una din marile mele nedumeriri este de ce scriu nemţii toate substantivele cu iniţială majusculă. Este ca şi cum am scrie noi „Ana are Mere”. Ce mare merit au merele Anei ca să fie scrise aşa? Oare de unde le-a venit ideea asta? Am scris azi un mail unor austrieci care au o pensiune şi despre care aflasem la precedenta comunicare virtuală că habar n-au boabă de engleză. Mi-a venit rău cât am tot shiftat ca să le scriu ălora substantivele. Faza tare e că mă duc să mă cazez la ei. Sunt tare curios cum o să mă înţeleg cu oamenii. Sper doar să nu fac entorsă de la atâta comunicare. Oricum, o să fie foaaaarte interesant.

Apropo, mă duc la schi în Austria. Plec pe 25. Aşa că no Christmas tree anul ăsta. Pe 24 seara o să împodobesc bagajul şi dup-aia cornu-n pernă că dimineaţa mă car la 5. O să fie ceva nou pentru mine să fiu de sărbători într-o ţară străină şi am aşteptări înalte legate de atmosferă, luminiţe şi alte brizbrizuri. A first in my life o să fie şi schiatul pe alte meleaguri, aşa că o să trebuiască să iau nu una, ci două pietre în gură. Sper că nu din cădere.

Ce e sigur e că mi-e dor de Austria şi că probabil o să mi se pară extrem de scurte cele doar 3 zile pline pe care o să le am acolo. Nu de alta, dar pe 29 vin acasă fiindcă Fibrich a zis că nu vine la rev fără mine. Aşadar, o să fie scurt, dar (sper) foarte cuprinzător.

Până una-alta, Crăciun fericit everybody. Revin cu poze la întoarcere.

Cât, cui?

Bacşiş, ciubuc, ziceţi-i cum poftiţi. Francezii îi spun „pourboire”, adică pentru a bea. Ceva de genul „ia şi tu să ai de-o bere”. Englezii îi spun „tip”, dar habar n-am de ce. Culmea e că în dicţionarul român-englez pe care îl am eu acasă apare şi varianta „baksheesh”. Asta da. :)) Trecând peste acest moment de căutări filologice, întrebarea pe care mi-o pun este unde dăm bacşiş şi unde nu. Daca da, cât? Şi de ce? Doar pentru că aşa se face sau avem o explicaţie prin care ne justificăm în faţa noastră referitor la motivul pentru care lăsăm? Eu unul nu cred că mai este (dacă a fost vreodată) un semn al generozităţii, ci mai degrabă o cutumă (adică obicei, pentru băieţii care râd în fundul clasei), o regulă nescrisă a societăţii.

Unde şi de ce dau eu:

• Băiatului care îmi spală maşina. De cele mai multe ori, băieţii care lucrează în spălătorii o duc destul de greu şi apreciez faptul că şi-au căutat un loc de muncă în loc să dea în cap la oameni pe stradă (nu vă enervează clişeul ăsta?). Plus că nu fac niciodată apropouri mai mult sau mai puţin subtile cum că ar fi cazul să le dai ceva.
  
• La frizer, unde răsplătesc conversaţia şi faptul că îmi îmbogăţesc repertoriul de bancuri.
  
• În taxi obişnuiam să las înainte să înlocuiesc acest obicei cu mersul pe jos, dar nu pentru că aş fi fost dat pe spate de servicii, ci pentru că taximetriştii nu umblă niciodată cu monede. Aşa că lăsam până la primul multiplu de 1 leu.
  
• În baruri, restaurante, cârciumi, bodegi, bombe şi la Ritz e o poveste mai lungă. Încerc de la o vreme să fac o evaluare şi să recompensez cu adevărat serviciul. Adică să las mai puţin dacă mi s-a trântit farfuria în faţă şi dacă mi-a adus bere în pahar de whisky şi mai mult dacă m-am simţit cu adevărat bine şi servit cu atenţie. Până nu demult lăsam oarecum fără diferenţiere ceva în jur de 10-15% din valoarea consumaţiei. Mai puţin la Ritz, unde n-am îndrăznit să trec de portar.
  

În decursul ultimilor ani, de când am început şi eu să mai umblu prin lume, am reuşit să creionez o hartă a obiceiurilor în ceea ce priveşte lăsatul de bacşiş, cel puţin în Europa. Aş distinge două mari zone. Prima este alcătuită din ţările latine (în special Italia şi Franţa) şi cele balcanice. Aici se pare că totul funcţionează pe modelul jecmănelii. De cele mai multe ori, la sfârşitul notei de plată ţi se vor bate apropouri exprimate cel mai frecvent prin propoziţia „Un serviciu de calitate se răsplăteşte cu 15% din valoarea notei”. Asta în cazul fericit. Pentru că poţi avea ghinionul să nimereşti într-un local în care ţi se adaugă explicit în nota de plată o sumă cuprinsă între 3 şi 5 euro pentru şerveţele, muzicanţi (acestea două din experienţa proprie) sau privelişte, aşa cum a păţit o cunoştinţă într-o cafenea pariziană cu vedere la stradă. Ce-i drept, acesta nu este tocmai un bacşiş pentru că nu intră în buzunarul chelnerului, dar este o imagine a spiritului în care se practică servirea şi deservirea populaţiei prin aceste zone.

A doua zonă este cea a ţărilor nordice şi a celor vorbitoare de limbi germanice. Din câte am observat, bacşişurile care se practică aici rar depăşesc un euro. Un chelner din Lindau căruia i-am lăsat 22 pentru o consumaţie de 19 şi vreo 20-30 de cenţi mai avea puţin şi făcea plecăciuni. Eu cred că am găsit şi o explicaţie pentru asta. Şi anume cultul pentru valoarea banului şi pentru banul muncit. Cu alte cuvinte, clienţii sunt conştienţi că personalul este plătit pentru munca pe care o fac şi nu mai au nevoie de alte surse de venit. Corect? Şi, dacă tot veni vorba, în Austria mi s-a întâmplat să strige vânzătoarea după mine ca să mă întorc după centul pe care îl uitasem (aşa credea ea) după ce luasem un sandwich de 1,99. Apropo, restul de ordinul câtorva zeci de bani îl luaţi? Singurul loc unde aş vrea să îl las este la doamna de la chioşc care îmi păstrează ziarele, dar dumneaei nu vrea de nici un fel.

DN 13

Până la finalizarea reţelei de autostrăzi, pe care poate copiii noştri o vor apuca, unul din cele mai bune lucruri care i s-a întâmplat şoferului român este DN 13 Braşov-Sighişoara-Târgu Mureş. Nu vreau să mă îmbăt cu apă rece, ştiind foarte bine că este inadmisibil ca în Europa secolului XXI un drum de o asemenea importanţă şi cu un asemenea volum de trafic să aibă o singură bandă pe sens, dar astăzi chiar m-am simţit bine pe DN 13. Plecat într-o expediţie de căutare a originilor până la Lunca Mureşului, am avut prilejul să conduc din nou pe una din cele mai bine lucrate şosele din ţară. Trafic redus, fără camioane, vreme numai bună, asfalt ca în palmă, curbe perfect trasate şi un diesel cu o turbină care m-a ajutat să nu-mi stric plăcerea din cauza depăşirilor au fost ingredientele unui road-trip reuşit. Deasupra am adăugat un pic de DN 15 pe sectorul Târgu Mureş-Luduş, nişte drumuri judeţene până în Luncă şi o mică abatere pe ruta Iernut-Târnăveni-Mediaş-Sighişoara la întoarcere. By the way, şoseaua Mediaş-Sighişoara (nu mai ştiu indicativul) a fost un bonus, apropiindu-se de standardul DN13. După 10 ore în care am parcurs vreo 500 de kilometri m-am întors acasă la fel de în formă ca şi la plecare. Şi iată cum o partidă de şofat se poate transforma într-un mod eficient de a te odihni activ, dacă toate sunt la locul lor. Aşa că, dragi colegi de facultă, când o să aveţi chef să vizităm Sighişoara vom merge neapărat cu maşina. Pentru că o bere-două nu pot compensa plăcerea de a conduce pe DN 13 în weekend.