Vreau o schimbare! A cărucioarelor din Carrefour

Cumpărăturile în Carrefour nu mai sunt pentru oricine. Şi nu vă gândiţi că au săltat preţurile sau că au băgat legitimaţii gen Metro, Selgros, Selsubţire, etc. Nu. Însă pe săptămână ce trece este nevoie de o tehnică din ce în ce mai bună pentru a putea conduce pe unde vrei şi pe unde ai nevoie rablele alea de cărucioare. Cel puţin aşa se întâmplă în Carrefour Braşov, unde înseamnă că este ziua ta norocoasă dacă găseşti un cărucior care să meargă cât de cât drept şi în care să nu trebuiască să te opinteşti. Mai e puţin şi condusul de cărucioare va deveni o activitate exclusiv pentru cei aleşi, pentru o mână de Neo carrefourieni. Ca să nu asistăm la incidente gen dărâmări de rafturi cu cărucioare cu direcţia defectă, consider că este iminentă introducerea obligativităţii obţinerii unui permis de conducere a căruciorului în urma unui examen draconic printre raioanele legume, congelate, vinuri, prezervative şi cauciucuri de iarnă, urmând ca în perspectivă să devină obligatorie licenţa de pilotaj pentru cărucioare, astfel încât să nu mai lăsăm pe mâna oricărui neavenit aceşti monştri mecanici atât de greu de controlat. Cine nu e apt, să rămână la coşul de mână.

Lăsând gluma la o parte, m-am săturat să mă lupt cu cărucioarele stricate din Carrefour şi să tot caut să aranjez încărcătura astfel încât să echilibrez măgăoaia şi să o fac să meargă cât de cât drept. La început mă credeam eu vreun inapt, dar văd din ce în ce în ce mai multe feţe schimonosite de efort pe la viraje, asta în cazul în care nu sunt îngrozite de traiectoria nebănuită pe care o capătă căruciorul. Le-aş propune carrefourienilor (© Zoogie) să-şi rupă de la gură o parte din hiperprofitul lor de hipermarket şi să investească o fărâmă şi în confortul clienţilor. Asta aşa, ca formă minimă de respect faţă de clienţi. Nu că pe spinarea lor şi-ar construi ei afacerea…

Parlament sau facultate? Ce alegeţi?

Nu aş fi vrut să scriu nimic despre politică cel puţin până după alegeri, dar deunăzi am văzut un talkshow unde s-a dezbătut printre altele o idee pe care o consider extrem de justă. Nu mai ţin minte ce emisiune era şi nici pe ce post, toate seamănă între ele în perioada aceasta. Invitat era Radu F. Alexandru, candidat pentru Senat din partea PDL în colegiul S11 (pe unde-o fi venind şi ăsta?). Nu fac campanie pentru nimeni şi oricine ar fi enunţat ideea domnului Alexandru ar fi primit acelaşi grad de apreciere din partea mea. Domnia sa vorbea despre modificarea pe viitor a legii electorale prin adăugarea unor condiţii de acceptare a candidaturii. Printre acestea vorbea despre obligativitatea ca un candidat să aibă studii superioare încheiate. În acel moment am realizat că în ziua de azi poţi ajunge în Parlamentul României fără să ai cine ştie ce şcoală, lucru despre care mi-am dat seama că îl ştiam (a se vedea exemple gen Irina Loghin, Ion Dolănescu), dar care nu a intrat niciodată în conştiinţa mea până când a fost spus concret. Ca primă reacţie, m-am simţit insultat. Sincer. Şi orice student care toceşte băncile facultăţilor ar fi îndreptăţit să se simtă la fel, deopotrivă cu toţi cei care au obţinut o diplomă. Ce fel de elită este Parlamentul României dacă poţi intra acolo fără să ai măcar o amărâtă de facultate terminată? Să nu-ţi vină să îţi bagi picioarele în ea facultate şi să te faci deputat? Mi se pare o condiţie minimă diploma universitară, o condiţie absolut obligatorie, mai ales că acum se găsesc diplome pe toate gardurile de stat sau particulare. Dacă nici măcar în condiţiile astea, în care la particulare primeşti răspunsurile de la profesori în timpul examenului, nu eşti în stare să termini o facultate, atunci cum te vei prezenta în forul legislativ al unei ţări cu 21 de milioane de locuitori?

Suntem mândri de voi

Totul a început cu un timing excelent. CFR Cluj a câştigat primul titlu din palmares exact la momentul potrivit pentru a deveni prima echipă românească intrată direct în grupele UEFA Champions League. O echipă care în urmă cu cinci sezoane juca în a treia ligă ajungea între primele 32 de echipe de club ale Europei. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, la primul meci furniza ceea ce a fost considerată drept cea mai mare surpriză din istoria UCL. Din acel moment nimic nu a mai fost ca înainte pentru că numele CFR Cluj a intrat în conştiinţa granzilor Europei, un nume despre care nimeni nu ştia nimic, o echipă ajunsă parcă din greşeală în cuşca leilor.

Vă mulţumesc, CFR, pentru că ne-aţi făcut să visăm frumos, pentru că aţi arătat un spirit de luptă nemaivăzut până acum în România şi pentru că ne-aţi făcut pe toţi să fim mândri că suntem ardeleni. Vă felicit pentru că aţi scris cea mai frumoasă pagină din istoria fotbalistică a Ardealului şi pentru că aţi ştiut să fiţi o echipă de sportivi adevăraţi până la sfârşitul poveştii, o poveste din care nu aveţi cum să ieşiţi decât cu fruntea sus. Vă mulţumesc pentru înfrigurarea cu care aşteptam fiecare meci al vostru, pentru visul de la Roma şi pentru speranţa pe care o insuflă jocul practicat meci de meci. Şi ca să n-o mai lungesc atât, patru cuvinte afişate aseară în peluză spun totul: „SUNTEM MÂNDRI DE VOI”. Aventura nu se termină aici.

Îmi place…

…să merg pe jos
…să citesc
…să scriu urât
…iarna
…seara
…Sibiul
…Salzburgul
…Suedia
…Germania
…insula Rűgen
…să fiu în avion la decolare
…să fiu în avion la aterizare
…să călătoresc
…Petra Marklund
…să schiez
…să joc tenis
…gorgonzola
…Andrei Makine (scriitura, nu el)
…vinul sec
…cafeaua fără zahăr
…ciocolata amăruie
…arhitectura lui Gaudi
…să conduc
…să conduc fără o ţintă
…să conduc safe
…handbalul
…ski jumping
…să joc biliard
…facultatea pe care o fac
…berea albă
…ABBA
…FC Barcelona
…sunetul clopotniţelor în centrul marilor oraşe
…un ceai într-o cafenea cu vedere la stradă
…muntele

Am trăit ziua…

…în care să văd un loc în care se vinde suc şi cafea cu refill în România. Adică plăteşti un suc (sau o cafea) şi după aia îţi umpli paharul de câte ori vrei. Se întâmplă în Ikea, unde, by the way, am găsit turtă dulce cum n-am mai mâncat din vremurile bune ale copilăriei, adică de pe la 5 ani. Pe deasupra, venită direct de la mama ei din Suedia într-o cutie superbă. Adică asta:
Bravo lor!

Şi fiindcă tot veni vorba, cel mai ciudat refill l-am văzut într-un McDonald’s din Washington unde, deşi funcţiona sistemul cu refill, sucurile se vindeau la pahare mici, medii şi mari. Am întrebat dacă refillul e numai pentru paharele mari şi mi-au spus că nu. Atunci, de ce mi-aş lua altfel de pahar decât mic dacă tot pot să-l reumplu? Poate doar dacă vreau să iau la pachet. Altă explicaţie nu văd.

Ştiinţa de a alege o revistă

Esquire, subst.: titlu ataşat numelui unui bărbat care nu deţine nici un alt titlu (cf. Compact Oxford English Dictionary, traducerea de baltă îmi aparţine).

Cu alte cuvinte, nu trebuie să fii cavaler al coroanei britanice ca să fii un domn. O altă cale ar fi să răsfoieşti din lună în lună revista Esquire. Pentru mine e prima revistă pentru bărbaţi; prima care nu este un ghid despre cum să dezbraci o femeie în 5 minute. Poate la egalitate cu Elle Man. Până să o descopăr (în octombrie) nu am înţeles niciodată de ce toate revistele care se pretind a mediatiza stilul masculin sunt pline de poze cu femei goale, semi-îmbrăcate sau semi-dezbrăcate. Motto-ul Playboy parcă este „Trăieşte-ti viaţa”. Hmmm… interesant. Nu ştiam că să îţi trăieşti viaţa înseamnă să fii… (cum să zic eu frumos? Ăăăă…) masturbagiu. De ce ar cumpăra cineva aşa ceva? Da, ştiu, sexul vinde, ok, dar de ce ar crede cineva că un bărbat în adevăratul sens al cuvântului citeşte acest gen de reviste? Mai mult, era (sau mai este încă) o revistă auto care pe copertă punea câte o pitzi stimată domnişoară cu the boobies la vedere. I mean… why???

Şi ca să trecem totuşi de la subiectul enervării la subiectul aprecierii mele, m-am bucurat că am dat peste o revistă care îţi mai recomandă câte o carte, o muzică bună, îţi serveşte articole de atitudine (a se citi neapărat textele lui Radu Paraschivescu), poveşti de viaţă, îţi arată cum se poartă o ţoală, cum se mănâncă (o grămadă de bucătari ar fi cazul să ia aminte la articolul „Pasta da vero, nu macaroane” din octombrie) sau se bea (for God sake, nu mai puneţi cola în vin). Plus că femeile despre care se vorbeşte nu sunt nişte ţoape, ci sunt femei puternice, voluntare şi care nu au nevoie să se dezbrace ca să impresioneze.

Şi ca să nu creadă cineva că am descoperit perfecţiunea, să mai spun că nu pot fi de acord cu textul laudativ la adresa lui BMW X6 (bleah) şi că desenele cu care este ilustrat dosarul „Cum e să…” din cel mai recent număr sunt de-a dreptul dezgustătoare.

Una peste alta, am descoperit în sfărşit o revistă pentru bărbaţi. Pe care să o citească şi femeile. Ca să nu mai spună că suntem obsedaţi de sex.

P.S.: Ultimul lucru pentru care îmi place: costă 10 lei, nu 9, 90. M-am săturat de preţuri de genul ăsta.

Multă carte, multă lume

Am fost weekendul ăsta în Bucureşti. Şi fiindcă mintea mea îşi spunea în gândul ei că ar fi bine să respir nişte aer îmbibat cu cultură, am mers sâmbătă la târgul de carte Gaudeamus de la Romexpo. Mi-am făcut curaj să înfrunt ploaia abia pe la lăsarea întunericului, deci cam pe la cinci după-masa. Şi ca să îmi intre bine în cap faptul că am aterizat în capitala unei ţări a contrastelor, în drumul meu spre locaţia unui eveniment zice-se cultural am fost nevoit să trec printr-un spaţiu multicultural (haha), mai exact pasajul pietonal de sub Piaţa Presei Libere, unde eu şi Ioana am ajuns la concluzia că poţi petrece o zi şi o noapte fără să te plictiseşti (cine a trecut pe acolo ştie de ce). Am trecut repede peste constatarea că fiecare vizitator era practic obligat să intre la târg cu încălţările arătând nu tocmai elegant (atenţie, eufemism!) după ce parcurgea bălţile dintre casa de bilete şi intrarea în pavilionul central. Pentru că imediat după ce fata de la intrare mi-a rupt biletul am dat nas în nas cu Patapievici. Mi-am zis că e un început bun. Şi într-adevăr, curând mi s-a confirmat bănuiala legată de principalul atu al evenimentului, acela că poţi găsi multe, foarte multe cărţi adunate laolaltă. Din păcate, accesul la rafturi era anevoios dat fiind numărul mare de vizitatori, astfel că actul de a alege şi a cumpăra o carte îşi pierdea mult din savoare. Drept urmare am renunţat repede la ideea de a nu pleca cu mâna goală de la târg, gândindu-mă că tot librăria rămâne de bază şi promiţându-mi că voi da o tură pe la Cărtureşti cu prima ocazie. Nu îmi place să cumpăr orice şi oricând, prefer să întorc cartea pe toate părţile, să îi citesc prefaţa, postfaţa, câteva pagini la început sau la întâmplare, lucru imposibil la Gaudeamus. M-am reorientat, propunându-mi să fac un scurt inventar al microevenimentelor din interiorul târgului. Cel mai activ stand era – previzibil, pentru mine cel puţin, dată fiind strategia de PR demonstrată în ultimii ani – cel al editurii Humanitas unde Denisa Comănescu prezenta ultimele apariţii din colecţia „Raftul Denisei” alături de Ioan T. Morar. La un alt stand se desfăşura live o emisiune a TVR Cultural, pentru ca mai încolo să fie în plină derulare lansarea celui de-al doilea volum al autobiografiei lui Cornel Dinu. Asta aşa, ca să îmi piară cheful definitv. Câh! Am întors spatele şi am şters-o oarecum scârbit. În rest, multe cărţi pentru copii, carte specializată, manuale, literatură uşoară gen „Cum să nu-ştiu-ce în 134 de paşi” şi standuri ale universităţilor unde, pe lângă obişnuitele pliante aride cu care aceste instituţii înţeleg să îşi facă PR, găseai şi 3-4 volume de genul celor pe care profesorii le editează pentru ca mai apoi să îşi oblige - mai mult sau mai puţin voalat – studenţii să le cumpere. Şi totuşi, gândul cu care am plecat de acolo a fost „uite, dom’le, câtă lume merge totuşi la un târg de carte în ţara asta”.