bLog In

Întrebarea zilei

2009-04-27T20:42:00.000+03:00

Cum ați petrecut de cutremur?

Epoca wireless? Cine te-a mințit?

2009-04-23T15:56:00.001+03:00

Aș fi vrut ca textul acesta să înceapă cu o enumerare a tuturor cablurilor de diferite feluri care zac la mine în cameră, transportând electroni de colo-colo la diferite tensiuni între 12 și 220 V. Numai că dincolo de a avea un rol sugestiv-ilustrativ, ar fi avut mai degrabă darul de a-l plictisi pe cititor și de a umple multe rânduri în acestă pagină. Multă căblăraie, prea multă. Urâtă, enervantă, împletită și dezordonată. Am încercat să lichidez din ea acum câteva luni luându-mi un laptop. Bătrânul desktop zace și acum nefolosit pe birou cu toate firele atârnânde. În schimb, au mai apărut în plus cablul de alimentare al laptopului, încă un mouse și un prelungitor 6:1 în plus față de vechiul 5:1. Iar routerul pe care mi l-am luat ca să mă simt și eu wireless a mai adus cu sine două cabluri: unul de alimentare și unul de legătură cu modemul. Al naibii wireless. Și să vezi distracție dacă trebuie în același timp să încarc prin USB iPod-ul, să descarc poze din cameră, eventual să încarc de la priză bateriile camerei, calculatorul, telefonul și în același timp să mânuiesc mouseul conectat cum altfel decât prin USB.

Wireless, huh? Aș zice că o să fiu fericit atunci când energia electrică o să se poată transmite wireless. Până atunci sunt mici șanse să scăpăm de cablurile de alimentare. Iar cu fiecare gadget sau device o să mai adăugăm încă 1-2 cabluri la arhiva personală. Și tot așa până când vom ajunge să trăim printre colaci de cablu trântiți pe podele sau prin rafturi. Iar picioarele și mâinile se vor încurca printre firele deja îmbârligate între ele pe care, într-un final apoteotic, le vom aduna mănunchi, vom scoate siguranțele și le vom secționa inginerește cu un foarfece bine ascuțit.

Cum e să fii turist la tine în oraș

2009-04-22T21:53:00.002+03:00

Spuneam acum ceva vreme că ar fi cazul să pun mâna și să mai iau orașul la picior prin locuri mai puțin umblate și cunoscute. Poate a contat și faptul că m-am plictisit de Republicii și de terasele alea trântite în mijlocul străzii unde se adună toți cei care vor să vadă și să fie văzuți, if you know what I mean. Nu mă număr printre cei care își urmează zilnic traseul de acasă până unde au ei treabă fără să fie curioși pe lângă ce trec, cu o indiferență crasă față de tot ce lasă în dreapta și în stânga. Tot timpul caut trasee noi și mi se pare normal să îmi cunosc orașul în care locuiesc de 20+ de ani. Cu toate acestea, sunt locuri pe unde n-am pus piciorul niciodată. Acestea fiind date, am hotărât că trebuie să mă lansez într-o activitate intitulată pretențios redescoperirea Brașovului. Azi, Dealul Cetățuii și Biserica Sf. Martin.

Biserica Sf. Martin se vede foarte bine de acasă. Până în urmă cu câțiva ani îmi servea drept ceas din bucătărie. Acum are un ceas nou și nu îi mai disting limbile. Nu înțeleg cum de n-am avut niciodată curiozitatea să văd locul de aproape (până de curând). Ei bine, astăzi am fost acolo. Prima dată. Se poate urca fie din strada Bisericii Române, fie din Nicolae Iorga prin strada Furcii. Cine vine pe jos mai are varianta scărilor care pornesc din strada De Mijloc, foarte aproape de intersecția acesteia cu strada Lungă. La doar câteva minute de forfota din centru e o oază de liniște tulburată periodic de clopotul bisericii. Unghiul din care se vede orașul este foarte interesant. Biserica Neagră pare cumva afundată în căldarea dintre Tâmpa și dealul cu turnurile Alb și Negru. Tâmpa pare că se ițește imediat de după Dealul Cetățuii, aflat în prim plan. Biserica Sf. Martin (evanghelică) are un mic cimitir nemțesc și o casă parohială (urâțică, aș zice) despre care am înțeles că pe vremuri ar fi fost și sediu al Sfatului (deși am motivele mele să mă îndoiesc că ar fi așa, dar orice e posibil). Una peste alta, un loc interesant și plăcut.

Nu mai fusesem de mult nici la Cetățuie. Sau, așa cum mulți îi spun greșit, „la Cetate”. În primul rând, să clarificăm și să nu încurcăm lucrurile. Cetățuia nu are nimic în comun cu cetatea Brașovului. Cetatea Brașovului a existat în vale și mare parte din zidurile acesteia sunt vizibile și astăzi. Latura sa nordică era pe aliniamentul dat astăzi de Casa Baiulescu, Rectorat, hotelurile Aro și Capitol, corpul T al Universității, Modarom, corpul N al universității și liceul Unirea. De aici și până la Cetățuie exista un spațiu ocupat acum de parcul Titulescu. Nicidecum Cetățuia nu a fost vreodată cetatea Brașovului. Este drept că au coexistat și că Cetățuia este o fortificație plasată într-un punct înalt în scop de apărare, dar nu trebuie să încurcăm borcanele. Păcat că Aro Palace S.A. alimentează confuzia pentru cineva care nu este de prin partea locului, numind cârciuma care funcționează acolo „Complex Turistic Cetate”. Și dacă tot am adus vorba, nu mi se pare normal ca întreaga Cetățuie să fie închisă atunci când restaurantul e închis. Că doar de aia se cheamă complex turistic și nu cârciumă. Dar cu mentalitățile mai e mult de luptă. Păcat și că locul nu este tratat ca un adevărat obiectiv turistic, ci mai degrabă ca o locantă întru îmbuibare și destrăbălare. Pentru că, am uitat să vă zic, pe unul din zidurile secularei Cetățui lucește un logo pe care scrie „Cocoon”. Nu știu ce e, dar tare îmi sună a club sau ceva de genul ăsta. După cum probabil v-ați dat seama, nu am putut să intru pentru că restaurantul era închis. De la 12 ianuarie până la 30 aprilie. Asta e. Una caldă, una rece pe ziua de azi.

E interesant să fii turist în propriul tău oraș. Sunt curios ce găsesc interesant turiștii străini care vin în oraș și care sunt mult mai mult decât m-aș aștepta și decât ar justifca anvergura Brașovului ca oraș turistic. După părerea mea. Oare pe unde plasează Brașovul în ierarhia locurilor pe care le-au vizitat? Eu nu reușesc să mă obiectivez suficient încât să îl pot încadra undeva.

P.S. O să revin cu un update cu poze atunci când o să le pot urca pe blogger.

Teorie despre teorie

2009-04-13T17:01:00.000+03:00

Viața de student are (cel puțin) două repere trecute cu negru în calendar: ianuarie-februarie și iunie-iulie. În sesiune el devine un ascet lansat într-o competiție cu el însuși în a memora un procent cât mai mare din materia de examen. Iar când vine vorba de asimilat teoria, este un lucru asumat atât de studenți, cât și de profesori, că toată informația este înlăturată din memorie imediat ce studentul părăsește sala de examen. Și toate merg bine mersi înainte în acest fel de când lumea. Mulți se lansează la începutul fiecărui semestru în angajamente luate mai degrabă în fața propriilor persoane cum că „semestrul acesta nu mai las totul pe sesiune. O să învăț materia pe măsură ce ne-o predă.” Da, vezi să nu! De câte ori n-am zis și eu așa? Și tot în spațiul dintre examene am ajuns să învâț.

Recapitulând, învățăm/memorăm vreo cinci zile, punem pe hârtie în a șasea și dăm „erase” în a șasea la prânz. Și să nu-mi spună cineva că profesorii nu știu că se întâmplă așa. Cam 75% din examenele pe care le am la facultate sunt exclusiv teoretice. Și te întrebi de ce continuă să existe acest sistem de educație puternic teoretizat. Oare este oglinda faptului că românului îi place să vorbească mult si despre orice? Eu văd un sistem mult mai bun acela care îți oferă informație (multă, cât mai multă informație) și care, în loc să te oblige să o memorezi, îți inoculează metoda prin care să ajungi rapid și precis la locul unde găsești informația care te interesează. Astfel, studentul rămâne din facultate cu înclinația către organizare și cu orientarea către rezultate obținute eficient, nu cu o memorie de scurtă durată demnă de cartea recordurilor.

Mie mi se pare că teoretizarea excesivă din facultățile noastre ucide în student spiritul practic și entuziasmul. Ok, îmi veți spune (și mă gândesc și eu) că trebuie să existe totuși o modalitate de evaluare. Dar ce spune modalitatea actuală despre student? Că are o memorie excelentă și disponibilitatea de a pierde două luni pe an cu tocirea tâmpă a unor aridități. După cum am subliniat, eu cred că există două direcții pe care ar trebui să se orienteze evaluarea: simțul practic și abilitatea de regăsire a informației. În consecință, văd un sistem în care activitatea din timpul semestrului (în speță laboratoare) să conteze mai mult la nota finală. Bineînțeles, cu niște ore de laborator organizate așa cum trebuie și cu activități practice relevante. Iar examenele din sesiune ar putea fi constituite din câteva exerciții cu suportul teoretic în față, unde să conteze capacitatea de aplicare a teoriei, nu memorarea ei.

Dar asta probabil că nu se va întâmpla în timpul studenției noastre, așa că jucăm după cum se cântă și mai facem niște bancuri cu studenți la Politehnică.

P.S.: Ce chestie! Ați observat că autocorrect-ul din română schimbă „ăsta” în „acesta”?

Vadim Gigi Chișinău

2009-04-08T15:00:00.001+03:00

Nu știu dacă are vreo legătură cu mișcarea planetelor, dar se întâmplă periodic să se adune unele peste altele câteva subiecte de mare interes și de mare vorbărie pe la televizor (acel punct fix din perete la care încep să privesc din ce în ce mai puțin). Deh, pâine multă de mâncat pentru părerologi. Și, ca să mă înscriu și eu în curentul general, vreau să îmi dau cu părerea despre trei din chiflele zilei.

Gigi la bulău

În Roma antică, atunci când marii împărați se întorceau încununați de succes din felurite campanii militare, tinerele care le țineau coroanele de lauri le șopteau continuu „gloria e trecătoare” în timp ce aceștia primeau ovațiile plebei. Departe de a avea ceva în comun cu anvergura personalităților istorice de care vorbeam, Gigi ar fi avut nevoie cu siguranță de cineva care să-i șoptească zi de zi că roata se învârte. Sau, mai pe înțelesul lui, că mingea e rotundă. Eu cred că Becali a căzut victima propriei grandomanii și propriului exhibiționism. Un om care se crede cu adevărat trimisul lui Dumnezeu pe pământ a găsit de cuviință să-și impună propria dreptate și, mai mult, să facă paradă de acest lucru. Nu mă număr printre cei care se bucură de arestarea lui Becali și mi se pare inacceptabil ca victima unui furt să ajungă în arest înaintea hoților. Cu toate astea, cred că cele 29 de zile îi vor prinde bine. Și nu mă gândesc la capitalul de imagine despre care se spune că îl va acumula, ci la timpul pe care îl va petrece Gigi cu el însuși. El nu este un om capabil de gândire complexă sau de refelcții culturale, însă are trăiri sufletești intense, iar zilele de arest își vor lăsa amprenta asupra comportării sale ulterioare.

Ce mai surprinde la Becali este contrastul dintre religiozitatea manifestă și fauna interlopă cu care se înconjoară și care îl împinge pe alte căi. Sigur că Gigi este un extrovertit și că face paradă de afinitatea sa pentru Biserică pentru a-și aduna susținători dintr-o pătură socială destul de numeroasă, însă nu cred că este un fariseu. El chiar crede și de aici distonanța cu anturajul lui.

Nu sunt al partizan al teoriei conspirației, dar în același timp am învățat să nu fiu naiv. De aceea îmi cam miroase de la distanță coincidența dintre momentul arestării lui Becali și perioada în care a început să agite spiritele în cazul terenurilor din Băneasa. Nu spun că are vreo legătură. Spun doar că miroase.

Chestiunea molodvenească

Avem de a face cu poate ultimele rămășițe ale stilului de conducere sovietic. Nu știu câte zeci de mii de morți care au votat, comunism canceros, controlul presei, sete pură de putere și ținerea sub control a populației. S-a spus că dacă revoluția din 1989 a fost prima revoluție transmisă în direct la televizor, atunci cea din 2009 este prima revoluție transmisă în direct pe net, prin aceasta înțelegând cronologii pe ore și minute apărute pe tot felul de siteuri, bloguri, feeduri. Toate bune, doar că ceea ce se întâmplă la Chișinău nu este (încă) o revoluție.

Deși peste Prut se flutură steaguri românești, îmi pare rău că trebuie să spun că nu pot rezona cu evenimentele de acolo. Pur și simplu nu mă identific cu obiceiurile, trăsăturile și atributele etniilor care trăiesc în acea regiune. Am luat contact și cu versiunea extremistă a manifestărilor de dincoace de Prut sub forma unor stickere lipite prin oraș și pe care figurează o hartă a României care include Republica Moldova. Asta ar mai lipsi. Nu e de ajuns de mare și de greu de condus țara asta? Nu e evident că țările mici sunt cele mai prospere? Cât de greu i-ar fi României să absoarbă sărăcia și problemele sociale din Republică? Regret, dar nu pot să înțeleg tendințele imperialiste, găsindu-le doar justificarea unor orgolii. Până acum ne era frică să ieșim pe stradă din cauza basarabenilor care populează lumea interlopă de la noi, iar acum vrem să îi aducem cu mâna noastră în interiorul granițelor. Nu vreau să par prea încrâncenat, dar văd cu ochii mei cum sufeltul unui oraș eminamente germanic a fost contaminat o dată cu industrializarea comunistă prin afluxul de populație moldovenească (din România). De aceea nu pot să privesc cu ochi buni deshciderea către acea zonă geografică.

Gigi candidează pe listele PRM

Aici treaba mi se pare simplă. Atunci când Becali a preluat PNG-ul, electoratul radical naționalist a trebuit să se împartă între PRM și PNG, ceea ce a dus la căderea PRM-ului și la o creștere nesemnificativă a PNG-ului. Ceea ce se întâmplă acum este doar alierea (absolut conjuncturală) a lui Vadim cu Becali pentru reunirea electoratului.

Nocturnala

2009-04-06T00:12:00.002+03:00

Pe vremea când eram spre sfârșitul gimnaziului aveam oră de venit acasă. Dacă mă întorceam după 10 seara era scandal, circotecă, tot tacâmul. Asta nu ar fi mare lucru dacă perioada respectivă nu s-ar fi suprapus cu epoca de viguros avânt financiar de sfârșit de tranziție în care echipele de fotbal din (pe atunci numita) Divizia A (și Ursus, pe deasupra) începeau să își pună instalații de nocturnă pe stadioane. Dacă în anii ’90 instalațiile din țară puteau fi numărate pe degetele de la o mână (Ghencea, Cotroceni, Lia Manoliu), prin 2000 s-au ocupat de chestiune Astra Ploiești, Farul, Bacăul, Rapidul etc. Marea mea problemă la momentul respectiv era cum voi face când și Steagu’ nostru din Brașov va juca meciurile seara. Pentru că mă uitam la televizor și vedeam că meciurile în nocturnă se jucau și de pe la 9-9:30. 9 plus 1 oră 45 meciul plus minutele de prelungire plus ieșirea de pe stadion plus ajungerea acasă pe jos dădea în varianta optimistă cel puțin un 11:30 seara. Nu prea seamănă a 10, nu?

Aici ar veni o fază de-aia ca-n filme cu „9 years later”. Ta na na nam.

Astăzi FC Brașov a jucat primul meci în noctună pe teren propriu din istorie. Între timp Divizia A a devenit Liga I, mai toate echipele din Liga I au stadioane cu instalație de iluminat de mult timp, ca să nu mai vorbesc de alte câteva de prin ligile inferioare, Brașovul a trecut o perioadă prin Divizia B, eu am dat Capacitatea, am făcut patru ani de liceu, am dat Bacul, am ajuns în anul 3 de facultate, mi-am ținut majoratul cândva tare demult, am făcut cunoștință cu o nocturnă la un Flamengo-Fluminense pe Maracana, mi-am luat permisul de conducere (foarte important pentru că scade din timpul de ajungere acasă), iar singurul motiv pentru care mă grăbesc e gândul că mâine trebuie să mă trezesc la 7:30.

Cât despre meciul în sine, ar fi de spus doar că a fost un FC Brașov-Gaz Metan Mediaș plictisitor până în minutul 75. După aceea au urmat trei goluri și un penalty dat și luat înapoi de către arbitru. Și a da, de la ora 7 când am ajuns la stadion până la 10:30 când s-a terminat meciul temperatura a scăzut de la 19 la 12 grade. Altfel, foarte plăcută atmosfera la un meci în nocturnă. Îmi place. Era și cazul să intrăm în rândul lumii după atât amar de vreme.

Vă doresc o noapte însorită!

(Prea) Scurt istoric

2009-03-31T21:45:00.003+03:00

Octombrie 2007: diferite părți ale corpului Universității în care îmi fac marea parte a veacului au intrat în renovare. Printre ele și etajul V IV (a se citi ve 4, adică etajul patru din corpul V (ve, nu 5)), adică locul unde se află cam singura sală de curs a catedrei de Automatică. A se remarca momentul declanșării operațiunii, aproape simultan cu începerea cursurilor.

Octombrie 2007-aprox. februarie 2008: cursuri amânate sau abandonate din lipsă de săli, V IV 7 (sala de curs) impracticabilă.

Martie 2008: sala este redată în folosință. Termopane, tâmplărie PVC, mari fițe, proiector fixat de tavan, ecran pentru proiector cu derulare electrică. În loc de bănci, niște mese adunate de prin toate părțile. Pe post de scaune, niște tabureți. Închipuiți-vă cum e să ai două cursuri legate și să le petreci pe un scaun fără spătar.

Cândva după martie 2008 (nu foarte departe): sunt montate băncile cu scaune rabatabile după vreo alte două săptămâni de imposibilitate de utilizare a sălii. În total, fix 100 locuri. Ce se întâmplă dacă presupunem (prin absurd, ce-i drept) că toți studenții (vreo 120) dintr-un an vor pofti să asiste la cursuri?

Martie 2009: igrasia face legea pe tavanul V IV. Am uitat să precizez că e ultimul etaj. Azi au început să cadă bucăți de tencuială. De vreo câteva săptămâni picură rugină din tavan. Oare când va ajunge buba deasupra proiectorului?

Dacă și cu parcă...

2009-03-29T23:04:00.003+03:00

Am primit iar o leapșă (chiar dacă Ștefi nu apreciază genul) de la Luana (care e curioasă). Să-mi fie cu iertare dacă pe ici, pe colo n-am putut să o iau foarte în serios. Ce mai tura-vura, here it goes:

If I were a month, I would be October, because it’s next to September.
If I were a day of the week, I would be Tuesday, because you can be sure you find a free table in a bar.
If I were a time of day, I would be 21:45, because it’ s Champions (League) time.
If I were a sea animal, I would be a dolphin, because it’s smart (of course).
If I were a direction, I would be (asta merge bine-n română: ) înainte, că-nainte era mai bine.
If I were a virtue, I would be honesty.
If I were a historical figure, I would be Leonardo da Vinci (does he belong to the category?), because he was truly an encyclopaedic character.
If I were a planet, I would be Mars, because Snickers has too many peanuts.
If I were a liquid, I would be petrol.
If I were a stone, I would be a Flintstone.
If I were a bird, I would be a pigeon, because I like large squares.
If I were a flower/plant, I would be a fully automated industrial plant (omonimia asta).
If I were a kind of weather, I would be snowfall.
If I were a musical instrument, I would be a violin.
If I were an emotion, I would be the fear of the unknown.
If I were a sound, I would be a tennis ball smashed in a silent great arena.
If I were an element, I would be water, becuase it always finds the most effective way to get somewhere.
If I were a song, I would be „Breakfast at Tiffany’s” – Deep Blue Something (tough choice, mi-a luat greu să mă decid din câteva variante).
If I were a movie, I would be (I have no idea).
If I were a tv-series, I would be „Seinfeld”, because I use to speak about nothing.
If I were a book, I would be (hmmm let’s see...) „Concepția președintelui Nicolae Ceaușescu despre noua ordine economică internațională : lucrările sesiunii Institutului pentru problemele unei noi ordini economice internaționale, [București, 4-5 decembrie 1975]” (see reason above).
If I were a fictional character, I would be Nils Holgersson.

If I were a food, I would be some kind of pasta.
If I were a city, I would be Piran (Slovenia).
If I were a taste, I would be a compound one, maybe salty and sweet.
If I were a scent, I would be... I don’t know, but surely not a „sweet” one.
If I were a colour, I would be yellow.
If I were a fabric, I would be suede (no link with Sweden, I really like it).

If I were a word, I would be Supercalifragilisticexpialidocious (v. „Mary Poppins”).
If I were a body part, I would be the brain.
If I were a facial expression, I would be a smile, because... why not?
If I were a subject in school, I would be maths, by far.
If I were a cartoon character, I would be a Flintstone (v. „if i were a stone...”).
If I were a shape, I would be a geoid.
If I were a number, I would be pi pătrat pe 2 (v-așteptați să zic 69, ai?).
If I were a car, I would be a VW Kaefer, because it made history.
If I were an item of clothing, I would be an armor.

Brașovul pe care nu-l vedem

2009-03-25T21:58:00.000+02:00

Am și eu un pitic pe creier. Am mania să mă urc în turle peste tot pe unde mă duc. Dacă e posibil, pe trepte. Și îmi place să le număr. Cam nici unul din orașele prin care am zăbovit mai mult n-a scăpat de o examinare îndelungă din vârful vreunei clopotnițe, turn de palat sau mai știu eu ce punct de observație. Nu știu dacă e o pasiune răspândită, dar mie unul îmi place să stau cu orele și să privesc orașele (cunoscute sau nu) în detaliu cu o hartă în mână.

Astăzi mi-am dat seama că nu am făcut niciodată așa ceva în Brașov. Ce-i drept, am fost pe Tâmpa, dar atunci când urci treptele unei construcții printr-o scară cu mici și răzlețe gemulețe, este cu totul altă senzație atunci când ajungi în vârf la lumină. Și am ajuns la concluzia că ar fi momentul ca, după aproape 22 de ani de viețuire în această urbe, să urc în clopotnița Bisericii Negre. Accesul este liber vinerea între orele 9 și 17. Dacă nu săptămâna asta, în cea viitoare sigur merg. Who wanna join?

Și fiindcă tot veni vorba, m-am gândit să redescopăr orașul. Adică să merg în locuri în care nu am fost niciodată sau pe care le-am cam uitat în ultimul timp. Orașul poate părea plictisitor dacă zi de zi îți urmezi drumul de acasă spre unde ai tu treabă și nimic mai mult. Însă eu sunt convins că locuri mici poartă farmecul lor personal. Mă gândesc la biserica Sf. Martin (n-am fost niciodată, deși de ani de zile îmi folosește drept „ceasul din bucătărie”), Cetățuia, Poarta Ecaterina (mult mai frumoasă decât Poarta Schei). Și multe alte locuri care sunt acolo, dar pe care uităm să le privim.

Cum am trecut pe sub frontieră

2009-03-19T14:24:00.003+02:00

Tocmai am dat peste o poză de anul trecut, ocazie cu care mi-am amintit de cea mai interesantă traversare a unei frontiere pe care am făcut-o vreodată. Se întâmpla în mina de sare de la Hallein, lângă Salzburg, unde am trecut din Austria în Germania și înapoi pe sub pământ.

Planica

2009-03-19T14:12:00.002+02:00

Duminică se încheie cupa mondială de sărituri cu schiurile. Până atunci ne vom delecta cu un regal: cele trei etape de la Planica, Slovenia, unde se află cea mai mare trambulină de zbor din lume (HS 215 metri). Planica este Mecca acestei discipline și locul unde majoritatea sportivilor își stabilesc recordurile personale, asta ca să nu mai vorbim de cel mondial. Un spectacol care merită văzut, mai ales că până în noiembrie ne putem lua adio de la ski jumping/flying.

Din ciclul „cum mi-am pierdut timpul în ultimul timp”

2009-03-19T14:04:00.000+02:00

Azi aveam în orar un curs de la 9:25 la 11:05 și un seminar de la 13:10 la 14:50. M-am dus dimineață la facultate, am așteptat să treacă sfertul academic până la 9:40 și proful nu venise. Drept pentru care am hotărât să merg la șprițul academic la o cârciumă din apropiere deși nu sunt un mare amator al alcoolului de dimineață, mai ales pe stomacul gol. Am ras două Stella (nu aia din RocknRolla) preț de vreo oră și jumătate după care am hotărât că seminarul poate să aștepte până săptămâna viitoare, mai ales că foamea era mare. Am intrat la KFC, am ciugulit un meniu de pe acolo, am verificat dacă s-a deschis Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului (presupusa viitoare intrare e încă betonată) și am luat-o agale spre casă. Și uite cum o zi normală de școală s-a transformat într-o zi pierdută cu grație. Și încă nu s-a terminat. Mai presus de toate, pe tot drumul spre casă m-am confruntat cu o ninsoare care bătea mereu din față. Asta așa, ca să îmi fie clar cât de bou am fost că nu m-am dus la schi.

Băi, știi ce-am făcut săptămâna trecută? M-am uitat la filme

2009-03-17T17:21:00.003+02:00

De la o vreme am început să mă uit la filme. Nu obișnuiam să fac chestia asta și nici nu pot să dau un motiv precis pentru care m-am apucat, cert e însă că e întotdeauna interesant când descoperi o preocupare nouă. Ce-mi propun e să evit cât mai mult ce a dat Hollywoodul, dar ăsta nu e un angajament 100% pentru că nu se știe niciodată când mă apucă vreun chef de o comedie silly. Să vă zic și vouă ce am văzut în ultimele două săptămâni:

RocknRolla

Nu știu alții cum sunt, dar până la o vârstă dacă mă gândeam la Londra, mă gândeam la Hyde Park, familia regală, double-deckers, cabine telefonice roșii, five o’clock tea. O vedeam ca pe un leagăn al civilizației engleze sobre, curate, detașate. Asta era imaginea mea. După asta au început să ajungă la mine fel de fel de informații legate de „the other side”: junkies, imigranți, probleme sociale, bogătași rusnaci, etc. Asta n-ar fi o problemă dacă între timp nu ar fi devenit un laitmotiv. Parcă prefer totuși Wimbledonul decât o mână de hooligans beți morți ieșiți de la Arsenal-Chelsea. Ok, toate astea nu au făcut însă să nu mă intereseze tema, dovadă că m-am și uitat. Povestea e o țâr’ cam încâlcită și ajungi la un moment dat să te scarpini pe după cap, caz în care o avancronică se poate dovedi utilă, cu condiția să nu-ți povestească tot filmul de-a gata. Altfel, tacâmul e complet: imigranți (Lenny ăla a preluat impecabil culoarea mediului, dacă nu ar fi menționat explicit, n-aș fi zis că nu e băștinaș), gay, drogați. Însă dincolo de toate astea, cel mai reușit și mai autentic personaj mi se pare Uri. Nu poți să nu zâmbești la asemănările mult prea izbitoare ca să fie întâmplătoare dintre el și Roman Abramovici (parcă și seamănă un pic, n-ați zice?). Piesa în jurul căreia se învârte toată acțiunea e până la urmă tabloul norocos al lui Uri, care până la urmă nu apare niciodată un film. La o adică, de ce naiba să mai plătești un om să ți-l picteze, când poți foarte bine să plimbi prin cadru o ramă (interesantă alăturare de cuvinte) și un șevalet și să le arăți doar din spate?

A, să nu uit: știți cum e tradus „London” în subtitrarea pe care am luat-o eu de pe net? „London”, cum altfel? )

Nuntă mută

Filmul regizat de Mălăele merită văzut. Dacă de la o vreme ne-am obișnuit să ne plângem de milă prin intermediul cinematografiei despre cât de oropsiți am fost noi în anii târzii ai comunismului sau despre ce greu ne-a fost în tranziție, în „Nuntă mută” ne întâlnim cu zorii comunismului. Cu toate astea, filmul nu lasă acel gust slinos de autocompătimire întâlnit de exemplu în „4,3,2”. „Nuntă mută” e un film la care se râde, se râde mult și copios, dar care este totuși povestea unei tragedii transpusă într-o cheie absurdă. Povestea e simplă: o nuntă dintr-un sat românesc se întâmplă să fie în aceeași zi cu moartea „tătucului” Stalin, iar desfășurarea acesteia este interzisă din cauza celor șapte zile de doliu național impus în toate țările de dincoace de Cortina de Fier. Pentru mai multe detalii, recomand să vedeți filmul. Scena nunții este de-a dreptul absurdă și totodată încărcată de tristețe. Personajele au substanță, fie că este vorba de țărani aprigi, activiști de partid ofițeri sovietici sau primari incompetenți și hâtri (în rama contemporană care deschide și închide filmul).

Singurul lucru care, după părerea mea, putea să lipsească este o scenă de pe la mijlocul filmului în care supranaturalul este la el acasă și care nu are o mare miză în desfășurarea acțiunii. Oricum, una peste alta, este un suflu nou adus în cinematografia românească, iar Mălăele merită toate aplauzele.

Quantum of Solace

L-am văzut la a treia încercare. Prima dată a fost la cinema în săptămâna lansării, dar am preferat să mai amân decât să stau în primele rânduri și să citesc subtitrarea ca și cum m-aș uita la tenis din lateralul terenului. A doua oară a fost la un prieten din București, dar de astă dată m-a răpus somnul după 20 de minute. Și acum am zis că a venit momentul.

Cam ce ar fi de spus? Față de alte filme, Bond nu are atâtea gadget-uri care depășesc orizonturile științei, nici atâtea mașini, la fel cum nu are nici la fel de multe femei. Singurul punct la care poate concura cu versiunile mai vechi ar fi coloana sonoră și varietatea geografică a locurilor prin care se învârte Bond (Siena, Bregenz, Bolivia, Kazan și o țară central americană care, dacă îmi aduc bine aminte, e Haiti). Mie unul mi s-a părut un Bond cam răsuflat, cu o poveste la fel de copilăresco-neverosimilă ca de obicei. Iar șablonul este respectat și de această dată: Bond e în misiune, o face de oaie, serviciile secrete britanice îi retrag „prerogativele”, el nu se lasă bătut și o ia pe cont propriu, îi dovedește pe băieții răi, după care toată lumea e fericită că ăla căruia îi dăduseră șutul în fund îi scoate din nou din oala cu sarmale. Pe de altă parte, trebuie să admit că mobilul acțiunii este cât de cât original. Cine s-ar fi gândit că apa poate fi o resursă vizată de mafioți? Un + pentru asta. Dintre toți care se învârt prin film, mie unul îmi place Judi Dench în rolul lui M. Serios. În rest n-ar mai fi mare lucru de spus.

Slumdog Millionaire

Da. Ăsta da. S-ar putea spune că povestea e oarecum telenovelistică, dar mie mi-a plăcut. Nu e un film lacrimogen, nici teatralizat. It’s just a story. Bineînțeles că happy-end-ul e previzibil și puțin probabil, dar de multe ori îmi zic că poate e mai bine așa. Cel mai frecventă replică pe care am auzit-o legată de filmul ăsta este „domn’e, dar aia nu e întrebare de 20 de miloane de rupii” (care, pentru cine întreabă, înseamnă 388008,53 dolari). Păi nu e. Dar nu despre asta e vorba până la urmă.

PS: Pentru cine nu știe de unde vine titlul postului, uitați-vă aici:

Să mai facem bășcălie de o reclamă

2009-03-10T16:29:00.002+02:00

E o reclamă pe TV la Raiffeisen în care o tanti umblă liniștită pe stradă și dintr-o dată poșeta începe să se smucească spre filiala băncii. Se tot smucește poșeta cu tanti după ea, până când banii dinăuntru evadează și se reped în bancă. Ideea e că – vezi, Doamne! – banii au dus-o cel mai bine la Raiffeisen. Pentru cine consideră că am explicat ca un retardat, uitați-vă la clip (de la iqads):

Acum stau și mă gândesc. Oare ce ar trebui să fac eu ca banii să se simtă cel mai bine la mine acasă și, eventual, să își mai aducă și niște prieteni? Să îi țin cu homar, șampanie, somon și icre negre? Aș putea la o adică să le pun filme bune, aer condiționat și eventual să le mai aduc din când în când niște parașute d-alea de lire. Alte idei?

Pe de altă parte, dacă o apuc pe drumul ăsta mă văd peste vreo doi ani exilat în bucătărie cu pernă cu tot, iar bandiții ăștia de bani tolănindu-se în fotoliu, frecându-se pe burtă și uitându-se la Champions League cu lada de bere lângă. Sau poate cu Veuve Cliquot-ul în frapiera din care picură pe covor. Și uite că fără să vreau am imaginat un alt clip, de data asta al unei campanii de atitudine care ar putea să se cheme „Nu deveni sclavul banilor”. Asta așa, fără legătură cu subiectul.

Viață de ruj

2009-03-08T22:03:00.003+02:00

Leapșă primită de la Luana (cică trebuie să scriu o poveste despre un ruj):

A fost odată un ruj care, de când a ieșit de pe linia de producție a unei renumite firme franceze, a visat să aibă o femeie frumoasă. Sau, mai bine zis, femeia să îl aibă pe el. O actriță, o cântăreață, o dansatoare sau ceva asemănător, dacă s-ar putea. Și, ca orice bărbat, visa deja la buzele respectivei domnișoare, închpuinduși-le în felurite imagini, care mai de care mai suave. Plin de speranță și încrezător în norocul său s-a așezat cuminte într-o cutie alături de alți colegi de-ai lui. Trebuie spus că modestia nu era una dintre calitățile sale definitorii, crezându-se cel mai roșu dintre toți deși, desigur, nu exista nici un motiv rațional care să-l îndreptățească la așa ceva. A urmat un drum obositor cu avionul în timpul căruia nu prea a putut să se miște din cauza aglomerației. În plus, nici nu a văzut mare lucru pe geam, cutia sa fiind făcută dintr-un carton – surprinzător – opac.

De plictiseală, a început să se gândească unde a crescut copacul din al cărui lemn a fost făcut acest carton. Dar nu putea să facă decât presupuneri. Probabil că era un copac francez. Poate că era din sud, din Var. Dacă era din Var, oare avusese norocul să crească pe o coamă de unde să vadă, departe, Mediterana? Sau poate era din Alsacia, Ile-de France sau de pe Valea Loarei. Poate că a stat la o margine de drum pe care a trecut într-o vară Turul Franței. Poate că în dreptul lui a evadat din pluton un ciclist de prin partea locului care a vrut să treacă prin fața casei părintești din poziția de „tete de la course”. Sau poate că acolo plutonul a înghițit protagoniștii unei evadări nereușite. Dar cine știe? Rujul nostru era un tip rațional care știa foarte bine ce vrea de la viață, așa că era oarecum deplasat pentru el să se lanseze în astfel de reflecții fără nici un fond.

Într-un târziu, avionul a aterizat pe un aeroport îndepărtat – judecând după durata zborului - de Franța natală. A urmat un drum scurt cu tirul, apoi o dubiță mai mică, un portbagaj de break și, în fine, căldura unui depozit de magazin de lux. Era un loc în care fel de fel de mirosuri fine se amestecau și care nu făceau decât să anticipeze rafinamentul care îl va întâmpina „în față”, așa cum repetau niște voci care se tot apropiau și depărtau. Asta la început; pentru că mai târziu singurul lucru pe care îl produceau era o cruntă durere de cap. Și ca și cum nu era de ajuns, o mână distrată a luat cutia, a deplasat-o câțiva metri prin aer și a așezat-o cu fața în jos, uitând-o preț de vreo oră. Acum tot sângele i se aduna în capul deja dureros, făcându-l să devină și mai roșu decât era.

Chinul a fost curmat de o altă mână care a răsucit cutia în poziția corectă și a deschis-o. Lumina a pătruns în cutie și, deși era o lumină artificială cu o intensitate obișnuită pentru un magazin de un asemenea rang, nu a putut distinge nimic în jur preț de câteva minute după orele petrecute într-un întuneric perfect. Când s-a obișnuit și a putut ține ochii deschiși, a realizat că mâna salvatoare aparținea unei frumoase domnișoare. Ce mai tura-vura, se poate spune că era întruchiparea visurilor sale. Nu era nici artistă, nici prezentatoare TV, dar la urma urmei, ce nevoie avea el de o femeie celebră? Ce dacă era o simplă vânzătoare? Și a început să spere. Dacă din întâmplare era tocmai ziua de salariu a domnișoarei? Și dacă, tot din întâmpare, i se terminase rujul de aceeași nuanță ca și el? Vânzătoarea a început să îi aranjeze pe colegii lui. La final, pe el l-a pus deoparte. Era în culmea fericirii. Visul era pe care să i se îndeplinească. Viața lui era aranjată. Se îmbujorase de emoție și din nou devenise mai roșu decât a ieșit pe poarta fabricii.

...

Ajuns bătrân, rujul nostru era din ce în ce mai scund și pe zi ce trece părea că va dispărea complet. Până și literele de pe sticker-ul care i-a fost aplicat în ziua sosirii în magazin erau șterse de la atâtea atingeri. „T”-ul inițial era absolut invizibil și cu greu se mai putea citi doar „...ESTER”. Avusese o mulțime de femei în viața lui, dar cele mai multe nu i-au permis decât să le sărute dosul mâinii. Înainte să-și dea duhul, a emis următoarea cugetare: „Până la urmă am fost un gentilom, spre deosebire de semenii mei; deși am avut atâtea femei, niciodată nu m-am amestecat în poșeta vreuneia.”

PS: Basically @Luana: Inițial am avut ideea să mă joc și să încerc să scriu o „poveste în 89 de cuvinte” de genul celor din Esquire. Dar nu am reușit să mă încadrez de nici o culoare. Whatever... Acum, că am scris-o, tare sunt curios cam cum te gândisei tu să arate povestea asta :D.

Da' cu calul ce-ați avut?

2009-03-02T15:23:00.001+02:00

Șirul incidentelor aviatice minore din ultimii ani din România a fost completat sâmbătă la Timișoara, când un caricioplan Saab al Carpatair a aterizat la Timișoara fără ca trenul de aterizare anterior să se deschidă, adică doar pe roțile din spate și pe burtă. Pilotul a făcut cerculețe deasupra orașului timp de o oră și jumătate până s-a consumat combustibilul pentru ca riscul unui incendiu la sol să fie minimizat. N-aș scrie despre acest eveniment dacă nu aș avea două lucruri pe care țin neapărat să le semnalez.

În primul rând, este foarte interesant că acest incident este strâns legat de unul anterior. Pentru cine nu își mai aduce aminte, în decembrie 2006 un avion al Carpatair a lovit cu trenul de aterizare un cal imediat după desprinderea de pe pista aeroportului din Bacău. Da, un cal. Și nu cred că era Pegas care aștepta aprobarea pentru decolare. Iată o nouă abordare a confruntării între mijloacele de transport moderne și cele clasice. Ei bine, ieri am aflat cu surprindere că avionul cu pricina este exact același cu cel care a aterizat pe burtă la Timișoara. Cică după întâmplarea cu Pegas cei de la Carpatair au ajuns la concluzia că nu este necesară nici o investigație tehnică a părții colizionate și au închis cazul. Pentru ca, după doi ani și două luni, același avion să aibă o problemă cu deschiderea trenului de aterizare. Cum sună asta?

În al doilea rând, este absolut necesar de sesizat calitatea profesională și pregătirea piloților care au adus avionul la sol cu o îndemânare care nu are multe deosebiri față de artă. Dincolo de gafele și ignoranța care a condus la această situație rămâne profesionalismul acestor oameni. Felicitări!

(In)Cultura de masă

2009-02-26T10:23:00.001+02:00

Actul de a citi o carte nu te transformă automat în intelectual; la fel cum este absolut necesar ca nu doar intelectualii să pună mâna pe o carte. După părerea mea, problema nivelului de cultură al unei țări este asemănătoare cu cea a nivelului de trai. Adică nivelul de cultură nu este dat de valoarea elitelor sale, așa cum nu este dat nici de ignoranța păturii inferioare. Orice țară are un Porumbescu, un Brâncuși ș.a.m.d., la fel cum orice țară are procentul ei de analfabetism. Însă cu adevărat reprezentativ mi se pare nivelul marii mase.

Suntem în eroare dacă lăsăm actul cultural doar pe seama celor plătiți pentru asta și dacă, clamând că nu avem o profesie considerată intelectuală, cădem în ignoranță. Este atât de plăcut să întâlnești fel de fel de oameni simpli cu care să ai subiecte de conversație din cele mai diverse. Este drept că noi păstrăm moștenirea generației crescute în anii puterii clasei muncitoare, deprinsă să fie ignorantă, să acționeze repetitv după un algoritm devenit automatism. Dar de ce să nu profităm de șansa oferită de liberul acces la informație și de libera circulație pentru a ne cultiva pentru plăcerea și curiozitatea personale? Regretabil este că întâlnesc în rândul celor tineri acest gen de „închidere” a spiritului, cel mai adesea verbalizată în replici de tipul „Dar ce-s eu? Intelectual, să citesc cărți?” Cine zicea că trebuie să fii intelectual? Este de ajuns să găsești plăcerea și, de ce nu?, ambiția de a ști cât mai multe. Însă curiozitatea multora este prea inhibată. Mie unul mi se pare absolut naturală această curiozitate și dorință de a aduna un volum cât mai mare de informații felurite. Dar probabil că sunt oameni care rămân cu angoasa anilor de școală când erau bombardați cu informație și obligați să o asimileze fără să li se ofere posibilitatea de a selecta după propriile dorințe și care sunt reticenți la orice fel de acumulare de cunoștințe chiar după ani buni.

În fine, fie că vrem, fie că nu vrem, nivelul culturii celor mulți se vede. Pe stradă, la cârciumă, în tren și cam în orice loc unde se adună oameni și unde se vorbește. Iar soluția nu poate fi dată de nici un guvern, de nici o strategie, de nici o campanie. Nu știu dacă e bine sau nu, dar schimbarea poate veni doar din om, din lărgirea orizontului său și din voința de a și-l lărgi.

Detalii despre mine (leapșa zilei)

2009-02-24T00:45:00.005+02:00

Uite o ocazie numai bună să ies din blogo-letargia asta în care zac de ceva timp. Fapt e că de când am scăpat de sesiune funcția de gândire mi-a fost mult inhibată și se manifestă doar atât cât să îmi asigure supraviețuirea (cât să fac corelația spațială astfel încât lingura să ajungă în gură cu capătul corect). Serios vorbind, în ultimele zile am cunoscut o lene intelectuală înspăimântătoare și n-am mai gândit deloc pentru mine. Până și cele câteva zeci de pagini pe care le-am citit din volumul 2 al „Arhipelagului Gulag” au fost mai degrabă un divertisment beletristic decât un mobil pentru a gândi.

Dar să nu divagăm. Pretextul textului (scuzați text-text-fonia) de azi e o leapșă (cică așa se cheamă, am învățat azi un termen nou) propusă de Luana. E un fel de joc gen „să completăm pe linia punctată”, exercițiu de autocunoaștere și de autosinceritate, aș zice. Ia să vedem ce iese:

SUNT un cetățean căruia îi place să respecte regulile, dar speriat de ideea de a fi „just another face in the crowd”. Paradox?

AȘ VREA să fiu în stare să îmi gestionez timpul mai eficient.

PĂSTREZ o bancnotă de 20 de coroane suedeze, un bilet de la FC Brașov-Inter Milano, un pix cu o anumită semnificație, vrafuri de hărți, pliante, prospecte, broșuri din locurile pe unde am umblat.

MI-AȘ FI DORIT să am voce cât de cât.

NU ÎMI PLACE să mi se urce cineva în cap.

MĂ TEM de apă și câini.

AUD tot timpul ceva. Ați observat că niciodată nu e complet liniște?

ÎMI PARE RĂU că de multe ori sunt ciufut.

ÎMI PLACE să mi se cânte-n strună.

NU SUNT un bun membru de echipă.

DANSEZ cum vorbește Băsescu engleza.

NICIODATĂ nu aș fi fost suficient de disciplinat încât să practic un sport la nivel profesionist.

PAR arogant la început.

PLÂNG nu.

NU SUNT ÎNTOTDEAUNA sigur că știu ce vreau.

NU ÎMI PLACE DE MINE când te las să mă lași.

SUNT CONFUZ când vine vorba de plecat din țară cu alt scop decât turistic. Dar mi-aș dori.

AM NEVOIE de confort financiar. Na, că am zis-o, dar eram ipocrit dacă n-o ziceam.

AR TREBUI să mă gândesc unde naiba îmi fac masterul.

De unde atâta democrație?

2009-02-17T00:26:00.000+02:00

Regimurile politice din America Latină au avut mereu ceva aparte. Guvernate mai degrabă de porniri instinctuale individuale sau colective și mai puțin de rațiuni strategice sau – Doamne ferește – democratice, acestea au stat mai tot timpul sub semnul influenței, a corupției, a infracționalității și a unui populism de fațadă. Tipic latin, n-ai ce-i face. Ultima dovadă – referendumul de duminică din Venezuela. Ce democrație, ce măsuri de protecție a suveranității statului? Nimic, s-a șters cu ele pe jos.

Pentru cine nu e la curent, un scurt rezumat: președintele Hugo Chavez, aflat în funcție din 1998, ar urma să își încheie al doilea mandat (și ultimul la care are dreptul) în 2013. Și ce s-a gândit omul? Să convoace un referendum prin care să modifice constituția astfel încât să poată candida de un număr nelimitat de ori, a doua oară după ce tentativa precedentă din 2007 a eșuat. Ei bine, de data asta referendumul a trecut cu aproximativ 55% din voturi, așa că Chavez, cel care a modificat fusul orar al Venezuelei cu un sfert de oră din cauza ambiției de a nu avea aceeași oră cu coasta estică a Statelor Unite, va putea fi președinte mult și bine de acum încolo dacă poporul îl va alege. În lipsa unor dovezi care să o contrazică, pornim de la prezumția că votul nu a fost fraudat, deși se spune că observatorul desemnat de Parlamentul European a fost expulzat din Venezuela sâmbătă „din cauza unor declarații ofensatoare pentru puterea de la Caracas”. Cam astea ar fi, pe scurt, faptele.

Nu știu alții cum sunt, dar noi, ăștia mai din Europa am învățat încă de prin școala generală cum că un stat de drept ar trebui să prevină pericolul instaurării unei dictaturi personale prin interemediul constituției, singura lege ale cărei modificări sunt în mod necesar validate de votul popular. Cu alte cuvinte, cetățenii au pârghia necesară pentru a evita ca puterea să schimbe regulile în timpul jocului. Or, Venezuela ce a făcut? A spălat pe jos cu principiile democrației, expunându-se unui mare pericol. Stai și te întrebi cum este posibil ca, în secolul 21, un popor să comită o astfel de imprudență. Eu găsesc explicația în nivelul scăzut de informare și de educație politică și civică a celor 55% care au votat pentru. Pur și simplu, nu poți cere unor oameni să țină cont de niște principii elementare dacă acestea le sunt total străine, dacă nu fac parte din orizontul lor de interes sau dacă nu au auzit niciodată de ele. Ceea ce cred că este cazul Venezuelei, unde discursurile populiste ale lui Chavez au zgândărit coarda sentimentalo-patriotică a locuitorului favelei (de unde să îi pretinzi acestui ins primitiv prudență și viziune pe termen lung?) prin invocarea obsesivă a „continuării revoluției bolivariene”.

De azi înainte, Chavez are orizontul larg deschis către o „domnie” la fel de „luminoasă” și îndelungată precum cea a bunului său prieten Fidel Castro. Fascinantă America Latină, isn’t it?

4X4=2X4?

2009-02-13T19:54:00.001+02:00

Mă supără miturile dezvoltate în jurul mașinilor cu tracțiune integrală și al feluritelor sisteme electronice cu care sunt dotate mai toate mașinile din ziua de azi. Aceste mituri sunt dezvoltate parțial de producători prin campaniile publicitare, dar mai ales de înșiși posesorii acestor vehicule care au impresia că dacă mașinile lor sunt echipate cu ASR, ABS, ESP sau MȘC (Mai Știu eu Ce) și dacă, pe deasupra, mai sunt și 4X4, acestea se transformă în niște mijloace de locomoție indiferente la condițiile de aderență. Ei bine, am o veste proastă pentru ei: tracțiunea integrală și ajutoarele electronice împing puțin limita aderenței până la care deplasarea este posibilă. Să o luăm sistematic: tracțiunea pe patru roți poate aduce un plus doar când aderența variază pe spații mici și, atunci, într-adevăr, șansele ca una din roțile motoare să prindă uscat sunt mai mari. În schimb, dacă suprafața alunecoasă este întinsă, poți să ai tracțiune și pe roata de rezervă că efectul este același. Unde patinează două, de ce n-ar patina patru? Cât despre sistemele anti-patinare, acestea își fac treaba până la un anumit nivel al aderenței. Să nu creadă nimeni că te scot de oriunde. În cel mai rău caz, vor face ca nici una din roți să nu se învârtă atunci când aderența tinde către 0.

Alt mit auto este cel al cauciucurilor de iarnă. Cu ce se deosebesc aceste cauciucuri de cele de vară? Simplu: prin profilul crestăturilor de pe fața de rulare care este în așa fel desenat încât în timpul deplasării să arunce zăpada care altfel s-ar lipi de cauciuc. Zice-se că cică ar fi realizate dintr-un altfel de material. E posibil, nu zic nu, dar nu cred că s-a descoperit încă materialul M pentru care coeficientul de frecare M-asfalt să fie egal cu coeficientul de frecare M-gheață.

Toate aceste convingeri mi-au fost întărite ieri dimineață când am văzut două așa-zise mașini de teren (un Mitsubishi Pajero și un VW Touareg) împotmolindu-se după ce au parcurs 10 metri din panta pe care o văd de pe geam. Păi, bravo, nu era vorbă că poți să mergi cu SUV-urile astea pe oriunde? Vă dovedește o amărâtă de ninsoare? Vaaaaai! Au încercat oamenii de vreo 2-3 ori după care au făcut cale întoarsă. Și ce se mai învârteau toate alea 4(X4) roți în gol! Cum s-ar zice, myth – busted. Repet: toate aceste dotări permit rezolvarea câtorva situații care ar fi nasoale pentru o mașină fără așa ceva. Dar de aici și până la a te arunca pe oriunde în orice condiții și a crede că poți să treci cu bine e cale lungă.

I'm a grammar freak

2009-02-09T00:40:00.004+02:00

Dacă mai găsesc într-un curs cuvântul „apare” acolo unde ar trebui să fie „apărea” (de ex. „va apare” - greșit), o să îmi iasă fire albe. Ca să nu mai vorbesc de un curs în care apărea peste tot „să aibe” în loc de „să aibă”. Parcă eram totuși într-un mediu universitar...

Străzi, bulevarde și cum le cheamă pe ele

2009-02-06T17:23:00.001+02:00

Întotdeauna mi s-a părut interesant modul în care un oraș își denumește străzile, bulevardele, piețele, etc. Există cel puțin două categorii de denumiri – clasice, le-aș zice – cu o puternică încărcătură simbolică. Acestea sunt datele istorice (de ex. 1 Decembrie) și numele de personalități (de ex. Mihai Eminescu). Ele dau o serie de indicii despre setul de valori pe care le are o comunitate (fie ea națională, regională sau locală). Cel puțin la nivel oficial/formal; adică e unanim acceptat că, de exemplu, Nicolae Iorga a fost o mare personalitate a culturii române care merită să dea numele unei străzi. Măcar atât. Pe de altă parte, un fapt e că majoritatea populației, în 99% (estimare proprie, nu există studii științifice care să susțină acest procent) din cazurile de pomenire a numelui străzii Nicolae Iorga, nu stă să contemple și să evoce opera și activitatea acestuia. Cu alte cuvinte, atunci când e vorba de toponimice, nu există nici o diferență între Nicolae Iorga și castani. Dar, desigur, rămâne valoarea simbolică a denumirii.

Interesant este și modul în care toponimicele reflectă simbolurile acceptate la nivel oficial la un moment dat. Adică felul în care acestea se modifică odată cu marile schimbări istorice. Să privim nu mai departe de 1989 la cazul Brașovului unde existau străzi, bulevarde și piețe cu nume precum Karl Marx, Lenin, 7 noiembrie, 23 august, care au fost urgent schimbate după revoluție.

N-am de gând să emit acum un studiu asupra alocării numelor străzilor, dar am făcut ocolul acesta logic pentru a ajunge la o chestiune absolut punctuală care mă face să îmi pun unele întrebări. Este vorba despre două toponime pe care le-am întâlnit în decursul timpului și care mi-au rămas în minte oarecum prin ineditul lor prin prisma istoriei.

Unul din ele este Karl-Marx-Platz din Berlin (posibil să existe și în alte orașe din zona culturală germanică și nu numai). Ok, deci noi am dat plăcuțele cu „str. Karl Marx” la topit cu o furie și o exuberanță nebune imediat după victoria revoluției din decembrie, în timp ce nemții au considerat că Marx merită în continuare să dea numele unei piețe din capitală. Cine greșește? La urma urmei, Marx a fost un teoretician al unei doctrine politice care, întâmplător, este astăzi căzută în dizgrația europenilor. Însemană asta că studiile sale și activitatea sa științifică au o valoare mai coborâtă decât o aveau în urmă cu 20 de ani? Pe partea cealaltă, este drept că sistemul care a terorizat aproape o jumătate de continent se revendică de la Marx și ura oarbă (și naivă, aș îndrăzni să zic) se revarsă acum asupra tuturor simbolurilor socialismului. Până la urmă, rămâne întrebarea: cine a procedat corect?

Al doilea este strada Iosip Tito din orașul ăla croat care are același nume cu moneda din Botswana. Pentru cine nu știe, Tito a fost un fel de Ceaușescu, dar iugoslav. Mă întreb cum ar fi la noi dacă vreun primar mai de provincie (poate din Scornicești, de ce nu?) ar avea inițiativa să denumească o stradă „Nicolae Ceaușescu”. Singura rațiune pe care o întrevăd în alegerea croaților este faptul că ei văd în Tito un personaj istoric, nu un tiran. Și mai văd un lucru: capacitatea lor de a trece peste ura istorică și de a recunoaște personajele care marchează anumite perioade. Este important să menționăm că vorbim despre un popor aprig, cunoscut pentru dârzenie și „răutate”.

Acestea sunt doar două exemple, poate există mai multe. Important este că pe mine m-au făcut să mă gândesc la unele lucruri. Dacă cumva v-am provocat la meditație, vă invit să-mi transmiteți și mie concluziile la care ați ajuns. După cum vedeți, eu m-am cam ferit să trag vreuna.

Ce găseam în SUA pe vremea lui Bush

2009-02-02T00:10:00.003+02:00

Răsfoiam deunăzi un folder cu niște poze mai vechi de prin State și m-am distrat tare când am dat peste asta:

E făcută undeva într-o alimentară gen colțul străzii parcă în Washington, dar nu mai știu sigur.

Insomnie

2009-01-30T06:19:00.000+02:00

Ce aiurea! Am exam peste două ore jumate și de vreo oră nu mai am somn. Nu știu care-i treaba. În ultimele trei zile m-am trezit tot pe la 11 și acum, dintr-o dată, la 5 nu mai pot să dorm. Hmmm. De repetat nu mai am nici un chef și parcă tot ce vreau e să mă văd odată trecut de examenul ăsta care mi-a mâncat ultimele trei zile. Măcar de ar trece timpul mai repede. Cea mai nasoală parte e tensiunea dată de întrebarea „ce subiecte o să-mi pice?”, mai ales în situația mea când am subiecte favorite și subiecte-sperietoare. Deocamdată mă uit la videoclipuri pe Kiss și dup-aia mai văd eu. Tot e bine că a-nceput să ningă.

Dimineți brașovene

2009-01-27T22:43:00.001+02:00

M-am trezit ieri pe la 5:30. Aveam examen la 8, dar m-am gândit să ajung pe la 7:30. Și cam întotdeauna mă trezesc cu două ore înainte. Nu-mi place să fiu pe fugă dimineața și nici să ies chiaun pe ușă. Deci a sunat alarma la 5:30. Dacă era o zi normală de curs, m-aș fi gândit serios dacă nu e mai bine să mai dorm două ore și să mă duc direct la al doilea curs. Dar așa, ce să faci? Păi, următorul gând ar fi să iei mașina. Mai sforăi juma’ de oră. Păi bine, prietene, și cu convingerile tale cum rămâne? Alea cu mersul pe jos, cu poluarea, cu sănătatea? Huh, ce ziceai...? Deci pică și planul B. Pe de altă parte, mă gândesc că se lungește ziua și o să fie tot mai rare ocaziile pentru o plimbare nocturnă dimineața. Așa că sar în picioare. Parcă se mai scutură și somnul de pe mine. Varianta cu mașina iese complet din calcul, de acum și să vreau și nu mai adorm în următoarele 30 de minute. Urmează tabieturile zilnice. Am citit undeva că un pahar de vin roșu e excelent dimineața. Cică îți dă energie, bla bla. Cam ca și cafeaua de dimineață. Dar eu nu prea mai beau cafea. Tot din motive de sănătate. Vin, doar alb. Maxim demisec. Deci nu e pentru mine. Un pic de televizor, deschid frigiderul și mai ronțăi una-alta (nu pot să mănânc un mic dejun propriu-zis așa devreme), igiena de rigoare și mă întorc la mine în cameră. Ia să vedem câte grade sunt la geam. 6. Dau să mă-ntorc, dar mă uit mai bine pe geam. Mi se păruse mie ceva. Plouă. Parcă varianta cu mașina îmi surâde din nou. Dar stai. Nu mă lăudam eu că îmi place să merg prin ploaie? Și chiar așa e. Atunci de ce să mă sperie câțiva stropi? Plus că n-am prea mai spălat mașina aia de ceva vreme. Umbrela e-n cuier, so here I go. Mai e timp pentru vreo două game-uri de la Australian Open. Cibulkovei i se face rău de la căldură și abandonează. Eu mă duc pa balcon să iau pulsul atmosferei ca să știu cum mă îmbrac. Deschid ușa și mă lovesc de o pală de aer rece. De munte, aș zice. Într-o vreme mă lăsam impresionat de astfel de evenimente și îmi luam o droaie de haine pe mine. Dar pentru că merg repede mă umpleam de ape după oceva timp. Acum am învățat lecția și prefer să îndur 10 minute de răcoare până îmi intru în „regimul termic de cursă lungă”. Numai bine mă trezesc pe de-a-ntregul.

Deci am plecat spre întâlnirea mea matinală cu Brașovul. Aerul tare și înțepător o să-mi lipsească mult la vară. Așa că deschid umbrela și mă avânt în întuneric. După vreo 2-3 minute, cam pe când ajung la primul stâlp cu un bec arzând, se oprește și ploaia. Mă uit spre Tâmpa și aflu că sunt în Brașov. În caz că nu știam. Mai merg oleacă, ies în Șirul Livezii și după câțiva pași mă întâlnesc cu primul om pe ziua de azi. O figură cunoscută, dar nu obișnuim să ne salutăm. Am impresia că lucrează undeva în zonă. Mereu are acel pas lin și o țigară ținută între degete în dreptul pieptului. Îmi dau seama că nu îmi amintesc să îl fi văzut vreodată trăgând din ea. Și trec mai departe. Uite și prima mașină. E chiar autobuzul de Poiană. Destul de aglomerat, sunt oameni care stau în picioare. Ajung în Livadă și parcă de acum se mai simte ceva viață. Dar destul de timidă încă. Ca de obicei, îi văd pe angajații de la Ana Teleferic pregătindu-se să urce. Ei au autobuzul lor propriu. Chioșcurile de ziare sunt deschise, dar azi nu cumpăr nimic. Bulevardul Eroilor se desenează frumos mărginit de paralelele portocalii ale iluminatului public. Încă nu se prevede nici o rază a zorilor. Ajung în față la Aro și mă ajunge din urmă un individ care alerga. Dawn-jogger, îmi trece spontan prin cap. Nu știu dacă există termenul ăsta, dar mă gândesc că se potrivește. Și mă mai gândesc că ar trebui să fac și eu așa ceva. Am destule zile libere în care aș putea de la 6 la 7, să zicem. Și continui să merg. Din parc se disting doar umbre ale copacilor. Și dealul Cetățuii e doar o umbră deocamdată. Traficul e încă liniștit, aerul de Brașov e încă înțepător. Autobuzele merg mai degrabă goale spre cartiere. Ajung la Prefectură, unde mă cufund într-o mare de lumină dată de display-ul publicitar din fața Modaromului. Semaforul de la trecerea de pietoni a fost pe verde pentru mașini încontinuu de când mi-a intrat în câmpul vizual. Nimeni nu a fost interesat să traverseze. După o vreme, ies din zona ultracentrală și trec pe lângă Patria (nu mai există de mult cinematograful, dar așa a rămas numele locului), Ceasu’ Rău, aulă, Onix. Străzile deja sunt populate, se crapă de ziuă, iluminatul stradal se stinge și eu ajung la școală. Vraja s-a terminat, începe o nouă zi.

Easy come, easy go

2009-01-24T00:52:00.000+02:00

Cam asta s-ar putea spune despre temele „hot” ale mass-media centrate pe politică de la noi. Ceea ce este supărător este înclinația marilor părerologi care cu orgoliu profesional se propun drept editori obiectivi de știri de a împăna informația cu tente alarmiste, disperate, uneori apocaliptice. Pentru ca, după câteva zile, tema să dispară din sumarul buletinelor de știri ca și cum nici n-ar fi existat și să lase locul altor „hot topic-uri” care vor îndeplini rolul de factor de angoasare a populației și care vor fi uitate la fel de subit.

Spuneți-mi mie care a mai auzit în ultimele zile vreo vorbă despre gazul rusesc. Două săptămâni ne-am dat de ceasul morții că toată Europa o să rămână fără gaz și că o să ne apucăm să scoatem gazul din apa minerală. După care am înțeles că ucrainienii s-au făcut la loc băieți cuminți și gata, nu s-a mai spus nimic. Acuma, s-o spunem pe aia dreaptă: care dintre dumneavoastră nu a putut să-și încălzească ciorba la aragaz în ultimul timp? Cui i s-a oprit centrala de apartament în lipsă de gaz? Să fim serioși. Era cu adevărat acesta un subiect? Nu. Oare nu este Transilvania dolodra de gaze naturale? Ba da. Păi atunci? Păi, foarte simplu: totul se explică printr-o nevoie bolnavă a știriștilor de a construi o situație-limită din orice. Un cod roșu, o amenințare teroristă, o criză acolo, ceva. Și omul simplu, care ia de bun tot ce i se îndrugă la televizor, normal că se alertează și începe să înjure așa cum i se sugerează din cutia neagră purtătoare de pește. De multe ori fără să știe de ce și pe cine înjură.

Apropo de criză: m-am săturat ca la fiecare două vorbe să se pomenească de criză. Da’ mai lăsați-mă dom’le cu criza voastră. O pomenesc și când e cazul, și când nu e cazul, Inclusiv la meteo. Toată ziua cu criza în sus și-n jos. Am prins ideea, trust me. Nu mai îmi repeta de enșpe ori pe zi că schimb canalul și tot tu ai de pierdut. Mai rămâne să citesc prin Cancan că „în ciuda crizei economice, Iri a pupat-o pe Moni” sau în ProSport că „pentru a mai uita de criza financiară, Dică l-a driblat pe Trică”.

Metode de securizare și autentificare

2009-01-22T00:14:00.001+02:00

De când îl lovește năpasta și nimerește în clasa întâi, omul intră într-un sistem diabolic de evaluare despre exhaustivitatea căruia s-ar putea dezbate mult și bine. Dar nu asta e ideea. Ideea e că una din marile preocupări ale evaluatorului e să se asigure pe cât posibil că ceea ce notează sunt într-adevăr aptitudinile și cunoștințele vizate. Mai ales când vine vorba de evaluarea scrisă. Mai pe românește, cum dracu’ facem să nu copieze unii de la alții blestemații ăia de plozi? (Care, de la o vârstă, devin „domnii studenți”, dar cu toată emfaza, tot la fel de susceptibili rămân. Și, la o adică, pe bună dreptate) Prin ciclul primar se pun abecedare ridicate și sprijinite în coperțile ușor deschise între colegii de bancă. Plus metode psihologice gen „dacă te prind, vii mâine cu taică-tu la școală”. Mai încolo profu’ devine mai vigilent, prin liceu începe să dea subiecte pe rânduri, model care va fi desăvârșit în facultate. Și uite cum am ajuns unde intenționam să ajung. În învățământul superior aranjarea studenților în bănci a devenit un fel de ritual fără de care examenul nu poate începe. Nu știu dacă are vreun substrat mistic, poate dacă mă infiltrez în masonerie voi afla, dar cert e că pentru unii profi e o religie. Și, dacă stau să mă gândesc, celor de la facultățile tehnice nici nu le vine așa greu, dat fiind că au ceva habar de teoria matricelor. Dar, bineînțeles că nu e valabil pentru toți. Avem și aici tipologii:

Superficialul: la el studenții stau după bunul plac, claie peste grămadă, primesc cu toții același subiect. Are încredere în buna-credință a studenților. Big mistake. Nu este superstițios, așa că examenul poate decurge foarte bine fără ritualuri prealabile.

Neinițiatul: are o procedură, însă cu multe fisuri. Are timp să se perfecționeze. Face o vagă distribuire a studenților, mai mult de ochii lumii. De obicei pregătește două subiecte și își împarte studenții pe două rânduri sau două coloane alternate. Metoda are limitele ei, pentru că tot vei avea pe cineva cu același subiect cu tine, fie în lateral, fie în față și în spate.

Minuțiosul: concepe un algoritm de distribuire în spațiul 2D astfel încât, dacă s-ar putea, nu ai avea vreun coleg cu același subiect pe o rază de 3 mile marine și 500 de yarzi. Nu reușește, dar către asta tinde. Deocamdată realizează un caroiaj astfel încât orice pătrat alcătuit din patru studenți va conține patru subiecte diferite.

Versatul: fiecare student primește alt subiect. Acest tip este de cele mai multe ori și politically correct: își invită fiecare student să își tragă la sorți propriul subiect.

Ce am înțeles eu din obamiada de azi

2009-01-21T00:19:00.000+02:00

Am tras și eu azi cu coada ochiului la învestirea lui Osa... pardon, Obama preț de vreun sfert de oră. Și s-a nimerit ca sfertul ăsta de oră să fie chiar pe la sfârșit, atunci când W. își lua zborul cu elicopterul de la Casa Albă, iar Obama intra în tură la Biroul Oval. Și ce văd: noul președinte stătea în pridvor cu nevastă-sa, un tip care nu știu exact cine era și cu soția ăstuia; toți se uitau cum Bush se îmbarcă cu tot tacâmul oficial și o întinde cine știe unde (ceva mă face să cred că nu la Târgoviște, mai ales că au plecat din fața Casei, și nu de pe ea). Atitudine sobră, onoruri militare, festivism, bla. Când, la un moment dat, rămân trăznit: cele două tabere (una din elicopter, una de la Casa Albă-Neagră) au început să își facă cu mâna. Interesant. Nu știam că președinții americani își fac cu mâna. Acum stau și mă întreb: oare scena tai-tai-ului e prevăzută în protocol? Și dacă da, sunt prevăzute specificații exacte legate de: amplitudinea pendulării antebrațului, frecvența acesteia, numărul de degete ridicate, eventual fluturarea batistei, mâna cu care se execută mișcarea? Iar, în prealabil, sunt programate discuții informative între fostul și actualul președinte cu următoarea ordine de zi: în ce sens se încuie yala de la poartă, dacă e bine să inchidă noaptea și jos, ce siguranțe trebuie înlocuite, aspiratorul e în debara sau în dulap, cât de des trebuie dezghețat frigiderul, „vezi că băiatul care aduce laptele trece la 6 jumate”, „vezi că instalatorul a tras apa caldă la robinetul albastru”, etc.?

Apropo, cică în cele aproximativ patru ore cât a durat ceremonia, în interiroul Casei s-a desfășurat dezinstalarea completă a vechiului președinte și instalarea cu tot calabalâcul a celui nou. Adică n-a rămas nici o urmă de Bush. Totul în patru ore. Tare. Acum câteva zile mie mi-a luat vreo două ore jumate să-mi instalez un router wireless.

O bilă albă

2009-01-18T23:54:00.001+02:00

Da, mă și uit la snooker la ora asta, dar titlul nu are totuși nici o legătură. Bila albă e pentru cei de la Heidi Chocolats. Pentru că au avut curajul de a intra cu un produs revoluționar pe o piață mult prea închistată în propriile obiceiuri și mult prea reticentă la ceva ce nu îi e familiar. Cred că sunt în asentimentul tuturor dacă spun că românul este un tip simplu în ceea ce privește obiceiurile culinare. Nici să nu îndrăznești să îi propui vreo combinație șocantă de gusturi sau va începe imediat să facă referiri la regurgitări și alte manifestări neuzuale ale aparatului digestiv. Ei bine, cu toate astea Heidi au intrat pe piață cu sortimentul ciocolată amăruie (50% cacao) cu chili și sare de mare. Eeh? Mai sunteți la calc? Și nu în ciocolateriile sofisticate (care și așa sunt prea puține), ci chiar în supermarketuri. Nu știu dacă o să aibă succes cu produsul, dar pe mine m-au câștigat de mușteriu. Și le doresc să aibă, fiindcă așa știu sigur că nu va dispărea prea repede de pe piață.
Vă rog, înainte să mă trimiteți la plimbare cu ideile mele cu tot azi și mâine, încercați cum este. Și nu vă mai fie frică să experimentați. Dulcele simplu e grețos, ciocolata cu lapte e o banalitate.

Să râdem serios

2009-01-14T22:18:00.001+02:00

Apropo de înveselit. De ce oare o mare parte a publicului (să-i zic aşa) se aşteaptă de la un blog să fie amuzant? Când m-am apucat de treaba asta cu blogăreala se tot găsea câte unul să-mi zică „Băi, să scrii chestii să mai râdem şi noi” sau variaţiuni ale acestei replici. Nu toată lumea, să fim bine înţeleşi. Dar suficient de mulţi cât să mă determine să îmi pun problema asta: un blog trebuie neapărat să fie de râs (nu în sensul de râsul lumii)? Ok, sunt de acord că e nevoie de umor şi sunt convins că acesta e apanajul oamenilor inteligenţi. Şi mai cred că nu am dezamăgit pe planul ăsta. Dar, după mine un blog în accepţiunea sa originară trebuie să fie practic un om. Omul care îl scrie, şirul gândurilor lui, întâmplări mai mult sau mai puţin banale din viaţa lui, lucruri care îl interesează preţ de 2 minute sau de ani la rând. Toate în măsura în care autorul este dispus să se exhibe. Recunosc că nici eu nu mă dezvălui complet aici, dar încerc să adun frânturi cât mai diverse care mă alcătuiesc. Adică un mozaic, ceva eterogen care nu poate să fie în permanenţă amuzant. Cu toate că probabil mulţi mă ştiţi drept un tip cu o glumă pregătită pentru orice situaţie, am obiceiul să tratez lucrurile foarte în serios. Pe care, bineînţeles, le gestionez mult mai bine cu zâmbetul pe buze. Nu?

Întrebarea zilei

2009-01-14T09:36:00.000+02:00

E o reclamă pe TV la nu ştiu ce pliculeţe d-alea de cafea care zice cam aşa: „Prietenii după o petrecere… Trebuie să-i înveseleşti neapărat.”

Da’ ce? Sunt trişti după petrecere? A fost de aia cu bătaie generală cu scaune, mese şi sticle în cârciumă sau de ce?

PS: Scuzaţi posturile uşor retarde din ultimul timp, dar traversez o perioadă mai aglomerată şi, ca să fiu sincer, şi o pană de inspiraţie.

Bravo Schlieri!!!

2009-01-11T21:40:00.001+02:00

Moment superb ieri la Kulm. Gregor Schlierenzauer sare 215,5 metri şi stabileşte un nou record al trambulinei de zbor cu schiurile.

Bravo Schliri!

Pe de altă parte, mă gândesc că in câţiva ani recordurile actualelor trambuline vor deveni imbatabile. Şi nu pentru că îmbunătăţirea continuă a performanţelor se va stopa, ci mai degrabă pentru că aterizările vor ajunge pe zona de plat, unde vor deveni extrem de periculoase. În primul rând, organizatorii vor tinde să evite astfel de situaţii prin amplasarea cât mai jos a barei de start; în al doilea rând, nici un sportiv nu îşi va risca viaţa nici chiar pentru gloria corectării unui record. Bineînţeles, rezervă încă mai există, dar peste 10-20 de ani cine ştie unde vor ajunge performanţele săritorilor?

Întrebarea zilei

2009-01-10T14:18:00.000+02:00

Dacă se vorbeşte atâta cum că 2-0 e cel mai periculos scor la fotbal, atunci ce motiv ar mai avea să marcheze echipele care conduc cu 1-0?

D’ale studenţiei

2009-01-09T10:21:00.000+02:00

Se simte în aer miros de sesiune. Din iulie până acum parcă am şi uitat cum e. Şi, sincer, nici nu eram prea curios. În plus, mare dreptate a avut cine a spus că „presesiunea “ e mai dată dracului decât sesiunea propriu-zisă. Păi, hai să vedem ce avem de isprăvit în următoarele două săptamâni: realizat şi predat lucrări de laborator la MAE, realizat şi predat lucrări de laborator la ASCN (de unde dracu’ mai ştiu ce am făcut?), predat proiect la ASCN, colocviu la MR pe 19, deci mâine-poimâine ar cam trebui să ne apucam de învăţat (avanpremieră la restul de cinci examene care vor urma) plus colectarea tuturor cursurilor şi seminariilor de pe care o să am de învăţat în viitorul înfricoşător de apropiat. Şi după ce astea vor trece vor urma acele săptămâni de memorare tâmpă a unor teorii mai mult sau mai puţin aride. Până la urmă, aceste exerciţii de memorare au sau nu vreun rol în procesul de învăţare? Am auzit fel de fel de teorii. Oricum, dacă trecem cu bine de examenul de MIS, totul e floare la ureche.

Şi, cu toate astea, abordez foarte relaxat sesiunea asta. Am mai spus-o. Nu ştiu dacă este vorba de faptul că mi-am creat o anumită disciplină în învăţare sau că pur şi simplu m-am călit în primii doi ani de facultate, cert este că am ajuns aici foarte odihnit şi fără să mă simt în vreun fel în criză de timp.

Jump!

2009-01-06T19:42:00.000+02:00

Una din cele mai frumoase iniţiative de care am auzit în ultimul timp este OMV Move & Jump, programul derulat de petrolistul austriac în parteneriat cu Federaţia Română de Schi şi Biatlon pentru (re)punerea bazelor săriturilor cu schiurile în România. Detalii mai exacte decât ce pot să vă spun eu din amintiri găsiţi aici, dar ideea este că unul din obiective este ca România să dea un săritor în primii zece ai Cupei Mondiale în următorul deceniu.

Nu aş fi fost atât de entuziasmat şi încrezător dacă programul ar fi fost derulat exclusiv de către statul român, dar simpatizez compania OMV încă de pe vremea când sprijinea raliurile şi mă bazez pe austrieci cu atât mai mult cu cât reprezintă patria săriturilor cu schiurile la nivel mondial. Sunt conştient că obiectivele propuse sunt foarte dificil de atins, dar am încredere în buna credinţă a OMV-ului şi îi felicit pentru iniţiativă.

De ce îl consider un proiect frumos? Pentru că România este la pământ din punct de vedere ar rezultatelor şi prezenţei în sporturile de iarnă la nivel mondial; destul de inacceptabil pentru o ţară cu un relief ca al nostru. Şi pentru că nu este vorba de orice sport de iarnă, ci de unul din cele mai nobile şi mai spectaculoase şi care nu este pentru oricine. Este şansa noastră să scoatem capul. Promit că în primul sezon în care un român va participa în Cupa Mondială voi fi spectator la cel puţin trei etape.

Pentru început, mi-am cumpărat şi eu un breloc OMV Move &. E un gest simbolic, dar ştiu că am făcut ceva. Dacă am atâtea aşteptări, nu mi se pare corect să stau cu mâinile în sân. Iar dacă fiecare dintre noi va repeta acest gest, atunci chiar avem o şansă.

Un pahar de vorbă

2009-01-04T18:00:00.000+02:00

Sucul… Simbol contemporan al vieţii sociale. Cam la fel cum Cico e simbolul vieţii socialiste. Deşi cei mai spirituali dintre noi spun şi acum „hai la un Cico”. Sucul este soluţia de rezervă atunci când 2 sau mai multe persoane se văd puse în situaţia de a nu avea habar ce să facă. Mergi la un suc în pauza de masă, seara, înainte de meci, după meci, chiar şi în orice moment petrecut în casă eşti susceptibil de a pleca subit la un suc. Sucul este prilej de reîntâlnire între foşti colegi, mijloc de a cunoaşte oameni noi sau pur şi simplu tabiet hedonist. Şi aş vrea ca aici termenul „suc” să fie înţeles într-un sens foaaaarte larg, putând fi oricând sinonim cu unul din următoarele: bere, vin, vodcă, apă plată, ciorbă, ceai, grătar, cafea, tochitură, savarină, mămăligă, ghiveci, red bull, sfeclă, etc. Acesta e doar pretextul. Constanta o reprezintă scaunul şi masa pe care îţi sprijini coatele (dacă eşti mai din topor) sau pe care îţi cade capul (dacă sucul e alcoolizat şi mult). Ieşitul la suc a devenit un reflex, fiind a nu ştiu câta regulă pe care animalul social o urmează orbeşte. Oare când o să ne plictisim?

Şi acum să vorbim despre suc în sensul său propriu. Sucul este una din cele mai sinistre băuturi pe care am întâlnit-o vreodată. Cel puţin sucul în forma în care îl găsim predominant. Tot timpul am impresia că beau plastic. Chiar dacă e din sticlă. Plin de chimicale, face sete, lasă un gust naşpa, are un gust naşpa. Pentru că ăsta nu mai e suc, e o chestie care poate da dependenţă şi care în afară de apă nu mai are nimic natural prin ea. Plus că imediat trebuie să dai pe gât un pahar de apă ca să nu mori de sete. Freshurile… Ooooo, da! Astea da! Simţi fructul în pahar. Şi chiar dacă şi astea fac sete, parcă merită apa de după.

Şi acum închei, că m-au chemat nişte prieteni la un Cico. Tjao!

Cine m-a googlit

2009-01-04T14:00:00.001+02:00

Una din cele mai interesante feature-uri pe care le oferă trafic.ro e că poţi să vezi ce căutări au dus la tine pe site. Şi fiindcă prezentul blog a acumulat ceva experienţă, hai să vedem cam ce au vrut oamenii să afle în ultimele 20 de zile şi au aflat sau nu de aici. Ideea nu e originală, dar „ne” râdem un pic.

gip girip – ăsta a mers la fix. Găbel, cumva?
bloggin-blogout – m-ai găsit, m-ai plăcut, ce rămâne de făcut?
audi q7 strategia de promovare – se ia un audi q7 şi se promovează.
windstopper – o chestie care stopează vântul. Am, da’ nu de dat.
free youtube – în general, youtubu e free. Mai ştii altul?
cea mai mare bancnota de lira – cu asta m-ai nimerit. Mă bucur că ţi-am fost de folos.
andrei nicusan – prezent
monede galbeni – eu la alea de 50 de bani le zic galbeni. Îţi trebuie pentru parcare?
vacanta de iarna la facultate – acolo ai petrecut-o? Naşpa. Te-au încuiat pe dinăuntru în ultima zi? Bine măcar că ţi-au lăsat netul pornit.
nu mai vreau sa port ochelari – nu mai purta.
inginerii si santa claus – nu văd legătura. Sau tu ştii ceva şi nu zici? Spiriduşii sunt ingineri? Sau renii?
frohe weihnachten – mersi la fel.
urca fata in q7 ca sa dormi bine la noapte – ai învăţat deja versurile?
caracterizare jeep – marcă americană de maşini de teren. Altceva?
tinu urca fata in q7 – nu pot să cred că le fac view-uri ăstora.
portretul moral al lui ghita – care Ghiţă? Caut prin caietele de a doişpea şi îţi trimit.
carucioare la carrefour – sunt. Multe şi proaste.
andrei nicusan blog – da.
piesa happy new year – e o piesă.
caut tip pentru sărbători – păi şi pe 31 zici?
cum se face q7 – nemţeşte. Pe de altă parte, dacă ai o Dacie, nu prea cred că „faci” un q7.
cagula schi – o chestie care stă haios pe vârful capului când o ridici.

Fără pungi de plastic

2009-01-03T22:19:00.002+02:00

Primul lucru bun pe 2009 s-a întâmplat deja: nu se mai dau gratuit pungi de plastic în Carrefour. De fiecare dată când treceam pe la case mă îngrozeam încercând să îmi imaginez cam ce cantitate de plastic scuipă zilnic un hipermarket sub formă de căciuli cu toarte pentru consumatori cu capu-n traistă. Că, fiind gratis, normal că omul ia. De obicei mai mult decât îi trebuie. Că „puiul îl pun separat că curge”, că „bananele la pun în două să nu se rupă”, că „mai iau să pun gunoiu-n ele” ş.a.m.d. Imens, imens. Aşa că am făcut şi eu un gest şi mi-am luat frumuşel o sacoşă de hârtie cu 2 lei 60. Numai bună, duce 15 kile, se degradează în 150 de zile şi dacă se strică mi-o schimbă. Nu sunt vreun avar care îşi bagă unghia în gât pentru 50 de bani, cât costă acum clasica pungă de plastic, dar dacă oamenii ăştia se chinuie să ne înveţe/sugereze/constrângă cum să mai curăţăm oleacă oraşele în care trăim, am zis „de ce nu?”. Plus că am conştiinţa împăcată că răzleţele mele aluzii ecologiste nu sunt ipocrizii. Aşa că, de azi, no more plastic bags in my life. Sau mai pe româneşte, fuseră, fuseră şi se duseră.

Happy New Year

2008-12-31T11:59:00.000+02:00

Cam aici închei socotelile cu blogul pe anul ăsta, ocazie cu care vă invit să ascultaţi un evergreen tematic (pe post de urare):

Acum îmi dau seama că niciodată n-am ascultat piesa asta la nici un rev. Păcat.

Jaaaaaa! (II)

2008-12-31T11:41:00.011+02:00

Am promis că mai pun nişte poze din Austria. Na:

Jaaaaaa!

2008-12-30T10:10:00.017+02:00

Am ajuns de vreo două ore acasă şi sunt foarte entuziasmat. Deci, jaaaaaaa! În primul rând, mă minunez şi eu ca ţăranu’ care a fost prima oară la schi în Austria. Şi în al doilea rând, pentru că am constatat că nu sunt total paralel cu germana. La capitolul priceput stau chiar neaşteptat de bine, iar la vorbit o mai dau de gard, dar şi acolo m-am surprins pe mine însumi. Adică ştiu să zic mai mult decât „Schneller, schneller, das ist gut” şi „eine kleine popârţaine”.

Am fost la Hochkar, o staţiune denumită după cel mai înalt vârf (1808 m) de prin preajmă. Ştiu că nu e tata staţiunilor şi nicidecum un clişeu cvasi-fiţă gen Zell am See, Kitzbuehel sau St. Moritz. Dar e OK. Pârtiile, chiar dacă nu sunt la fel de dificile precum cele din Poiană, sunt multe şi, deci, chiar şi atunci când staţiunea e full, nu simţi aglomeraţia. La fel stă treaba şi cu transportul pe cablu. Mâncare ieftină, zăpadă multă şi impecabilă, peisaj splendid, lume civilizată, organizare, iarnă în toată regula şi un mod de a petrece săptămâna dintre Crăciun şi Anul Nou altfel decât ce obişnuiam. Spuneam că totuşi nu e o staţiune de top; pârtiile sunt destul de scurte, iar domeniul schiabil este restrâns faţă de cel al altor staţiuni mai celebre, dar cam aici a fost maximul unde am putut ajunge într-o zi de mers cu maşina. Până să caut pe net acum o săptămană nici nu ştiam că există locuri unde se poate schia în Niederoesterreich (adică Austria de Jos). Mulţumită amplasamentului, locul este singura soluţie pentru vienezii, slovacii din Bratislava, maghiarii din vestul Ungariei şi chiar şi o parte din cehii care vor să plece dimineaţa de acasă şi să se întoarcă seara. Aşa că am dat peste un melanj de naţii, limbi vorbite şi culturi.

Senzaţiile sunt încă proaspete şi clocotinde, aşa că aş putea să mai scriu ore în şir aici, dar nu vreau să plictisesc, aşa că haideţi mai bine să ne uităm la nişte poze.

N-am avut brad acasă, dar uite ce am găsit

Telescaun cu parbriz

Am degerat până am făcut pozele

Ce pictograme sugestive au ăştia

Cel mai lung telescaun. Şi cel mai sinistru. Pe lângă faptul că arată cum arată, merge pe alocuri la înălţimi mari şi dacă nu eşti obişnuit cu genul ăsta de transport cred că nu te simţi prea bine pe scândura aia. Sunt curios ce părere are Vlăduţ de aşa ceva. Prietenii ştiu de ce. Pe de altă parte, e un bun prilej de meditaţie; chit că după un sfert de oră ajungi în vârf sloi, riveliştea merită şi, la urma urmei, te lasă în cel mai înalt punct, chiar pe Hochkar.

Era să plec acasă şi să uit de Weissbier. Noroc că mi-a sărit în ochi în ultima zi şi am recuperat cât de cât cu două Edelweiss.

Mai revin cu ceva poze, dar acum nu ştiu ce se-ntâmplă de îmi dă eroare la încărcare. Mai văd eu…

Tschuess, până una-alta.

Frohe Weihnachten!

2008-12-23T21:38:00.002+02:00

Una din marile mele nedumeriri este de ce scriu nemţii toate substantivele cu iniţială majusculă. Este ca şi cum am scrie noi „Ana are Mere”. Ce mare merit au merele Anei ca să fie scrise aşa? Oare de unde le-a venit ideea asta? Am scris azi un mail unor austrieci care au o pensiune şi despre care aflasem la precedenta comunicare virtuală că habar n-au boabă de engleză. Mi-a venit rău cât am tot shiftat ca să le scriu ălora substantivele. Faza tare e că mă duc să mă cazez la ei. Sunt tare curios cum o să mă înţeleg cu oamenii. Sper doar să nu fac entorsă de la atâta comunicare. Oricum, o să fie foaaaarte interesant.

Apropo, mă duc la schi în Austria. Plec pe 25. Aşa că no Christmas tree anul ăsta. Pe 24 seara o să împodobesc bagajul şi dup-aia cornu-n pernă că dimineaţa mă car la 5. O să fie ceva nou pentru mine să fiu de sărbători într-o ţară străină şi am aşteptări înalte legate de atmosferă, luminiţe şi alte brizbrizuri. A first in my life o să fie şi schiatul pe alte meleaguri, aşa că o să trebuiască să iau nu una, ci două pietre în gură. Sper că nu din cădere.

Ce e sigur e că mi-e dor de Austria şi că probabil o să mi se pară extrem de scurte cele doar 3 zile pline pe care o să le am acolo. Nu de alta, dar pe 29 vin acasă fiindcă Fibrich a zis că nu vine la rev fără mine. Aşadar, o să fie scurt, dar (sper) foarte cuprinzător.

Până una-alta, Crăciun fericit everybody. Revin cu poze la întoarcere.

De ce consumăm atât?

2008-12-22T00:41:00.001+02:00

Ne-am integrat perfect în maşinăria infernală care este economia de piaţă. Suntem cea mai disciplinată rotiţă, aia care cumpără orice ar fi. Consumăm în draci. Şi nu mă refer doar la mancare şi băutură, ci la orice produs şi serviciu care se poate achiziţiona contra cost. Chiar şi când avem impresia că n-m cheltuit nici un leu, de fapt am luat un ziar, un suc şi am plătit 50 de bani parcarea. De ce? Eu găsesc mai multe explicaţii.

Prima s-ar aplica românilor şi altor câteva popoare de pe aproape. Eu şi alţi specialişti vorbim despre o anumită exuberanţă în consum a tuturor populaţiilor care au trecut de la economia planificată la cea capitalistă. Adică ne-am trezit peste noapte (la scară istorică) cu magazine pline de ce vrei şi ce nu vrei, asta după ce până mai ieri stăteam cu noaptea-n cap la coadă la lapte şi la „ce s-a mai băgat”. Şi, ca un copil care câteva zile nu lasă din mână jucăria proaspăt primită, la fel şi noi ne jucăm încă de-a vânzătoarea şi cumpărătorul. Şi ce ne mai place… Ne simţim europeni, americani, căutăm mărci străine, alegem din vreo 30 de producători de bere (ce-i drept, cele mai multe fabricate în România), 6 de muştar, 20 de brânzeturi ş.a.m.d. În altă ordine de idei, această motivaţie nu poate fi ridicată de cei care nu au o vârstă de măcar, să zicem, 30 de ani. Adică cei care aveau la momentul revoluţiei o vârstă care să le permită cât de cât să înţeleagă ce şi cum şi care să simtă diferenţa dintr Cico şi Pfanner, dintre Nechezol şi Jacobs sau dintre Snagov şi Davidoff (pentru mine totuna). Şi totuşi, după 20 de ani nu ar cam fi cazul să ne maturizăm? În primul rând, noi prezentăm un sindrom clar al unei pieţe încă imature: alimentelor li se alocă un procent mult mai mare din buget decât în ţările vestice, de exemplu, în defavoarea culturii, turismului, locuinţei, distracţiei, etc. În al doilea rând, la noi consumul este un act social, hipermarketurile sunt locuri de întâlnire, iar anumite categorii de produse sunt criteriu de ierarhizare socială. Adică tu ai Passat, da’ ia uite-l pe prăpăditu’ ăla cu 206. Sau tu ai Passat, da’ ce-ai mai râvni la un X5… Pe alte meleaguri între achiziţie şi necesitate este o legătură strânsă. Adică îmi cumpăr ceva pentru că am nevoie, pentru că răspunde unei necesităţi, fie ea şi de confort. Dar în nici un caz pentru a epata.

Buuuuun. Cam asta ar fi pe la noi. O altă explicaţie, care de data asta se aplică global, o găsesc în publicitate sau în (cum îmi place mie să numesc) luminile capitalismului. La propriu. Uitaţi-vă cum arată o zonă comercială din orice oraş de la mediu în sus. Firme, luminiţe, lumini, culori. Iar la această atmosferă se adaugă toate formele de publicitate de la clasică până la cea mai neconvenţională. De fapt, pariul unora care îşi propun să se joace cu minţile noastre şi să ne convingă că de fapt vrem şi avem nevoie să mâncăm Chio Chips sau să bem Cola. Şi, chiar dacă nu ne dăm seama sau nu ne place să recunoaştem, de multe ori reuşesc.

A treia explicaţie este oarecum legată de precedenta, dar prefer să o tratez totuşi separat. Cumpărăm pentru că, pur şi simplu, vedem produsul. Îl vedem şi ne autosugerăm că avem nevoie de el. Atât. Fără să ne spună nimeni la televizor că nu ştiu ce detergent înlătură petele de cafea cu până la 69,69% mai eficient decât un detergent obişnuit. Nu e o prostie conceptul de supermarket. Eu sunt convins că dacă am face cumpărăturile separat, doar în magazine specializate pentru fiecare gamă de produse, am ajunge acasă cu traista mai goală decât dacă luăm totul de undeva unde găsim la un loc toate mărfurile pământului. Simplul act de a trece printre rafturi te provoacă. Am observat un lucru la mine. Dacă mă duc cu ţinta fixă de a cumpăra ceva de-ale gurii pentru următoarele ţ zile, voi cumpăra mult mai multă măncare dacă în momentul respectiv sunt flămând. Am impresia că vreau şi de aia, şi de aia, şi de ailaltă. Dacă sunt cu burta plină, mai toate îmi fac silă şi mai că mi-ar ajunge un coş de mână pentru ceea ce cumpăr. Întrebarea este: de câte din produsele pe care le cumpărăm avem cu adevărat nevoie?

Vacanţă. De iarnă?

2008-12-19T22:50:00.002+02:00

Daaaaaaa… Am scos-o încă o dată la capăt, am mai apucat încă o vacanţă. Una din ultimele, pentru că peste un an şi ceva vacanţele se vor transforma în concedii şi să vezi ce rău o să ne pară după anii de studenţie. Poate la fel cum ne pare acum după anii de liceu.

Una peste alta, până acum mie mi s-a părut unul din cele mai uşoare semestre din facultate. Ca să fiu sincer, cred că n-am mai ajuns atât de odihnit şi de relaxat în decembrie de când eram într-a doişpea. Poate am şi învăţat eu să îmi organizez timpul şi gândirea mai bine, dar cert este că proiectele pe care le-am avut de făcut au mers ca unse, au fost relativ reduse atât ca volum de muncă, cât şi ca întindere. Mai ramâne redactarea, dar asta e floare la ureche şi parcă e chiar o plăcere cu o cană de vin fiert alături, mirosind parfumul bradului din casă. Aşa, ca un omagiu adus precedentei vacanţe de iarnă, compromise de referatul mâncător de sinapse de la CEL.

Cât despre sesiune, mai e mult până departe şi experienţa ultimilor ani mă face să o abordez mult mai detaşat decât la început. Atât cât să n-o las să ţină prim-planul preocupărilor mele până prin 10-15 ianuarie.

În rest, s-aveţi sărbători fericite vă doreşte băeatu’. Şi dacă aveţi careva o pilă, poate îmi puneţi şi mie o vorbă bună la ăştia să bage nişte zăpadă cât de curând. Anul ăsta, intervenţia echipelor de înzăpezire nu a fost deloc promptă.

Ştim şi noi să scriem

2008-12-17T18:07:00.001+02:00

Azi am chef de demolat mituri. Unul cel puţin; pentru că mi se pare nedrept şi bazat pe nimic. De ce se vorbeşte despre ingineri şi despre cei de formaţie tehnică în general ca despre nişte oameni fără cultură generală, fără simţ artistic, estetic, etc.? Mai sintetic, de ce se vorbeşte despre ingineri pe de o parte şi despre intelectuali, pe de altă parte? Mie unul mi se pare o mică răutate, o răpăială de mitralieră în eternul război dintre realişti şi umanişti. Şi ca să nu combat de unul singur, mă ajut cu un citat din „Arhipelagul Gulag” al lui A. Soljeniţîn legat de inginerul rus dinaintea revoluţiei bolşevice: „Eu am fost crescut într-un mediu de ingineri şi mi-i amintesc foarte bine pe inginerii din anii ’20: minte scânteietoare, umor degajat şi inofensiv, gândire sprintenă şi de mare anvergură, naturaleţea trecerii de la un domeniu al ingineriei la altul şi, în general, de la tehnică la viaţa de societate, la artă. Apoi educaţia aleasă, rafinamentul gusturilor, vorbirea elegantă, curgătoare şi fără expresii scabroase; unii cântau la un instrument, alţii făceau pictură; şi pe chipul tuturor remarcai întotdeauna pecetea spiritului”. După aceea, locul lor în industrie a fost luat de emanaţii sistemului şi totul s-a dus pe apa sâmbetei, atât în URSS, cât şi în zona sa de influenţă. Poate de aici s-a dezvoltat mitul inginerului monolateral dezvoltat, încuiat şi ignorant. Dar, totuşi, de ce ni se refuză din start prezumţia de cultură generală? De ce umaniştii sunt marii culţi şi emiţători de judecăţi profunde, iar noi doar nişte spinări aplecate deasupra unor foi cu pătrăţele?

Eu mă simt nedreptăţit de această prejudecată; dintotdeauna mi-a plăcut să ştiu cât mai mult din cât mai multe domenii fără să mă gândesc dacă îmi vor folosi vreodată şi zic eu că sunt în stare să port o discuţie cât de cât wise cu orice umanist, chit că sunt student la Automatică. Şi nu e vorba doar despre mine aici, cunosc o mulţime de „realişti” despre care pot spune acelaşi lucru. Şi câtă dreptate avea unul din profesorii mei când spunea că „veţi fi în societate şi, dacă veţi vorbi numai depsre microcontrollerul PIC 14f675, la un moment dat toată lumea se va plictisi, inclusiv voi”.

„Dacă le pui pe net…”

2008-12-17T17:18:00.000+02:00

Tocmai am aflat că mama citeşte blogul şi, mai mult, a văzut şi contul de hi5. Să am grijă de acum ce scriu. :)) Vorba ei: „Dacă le pui pe net, le poate vedea toată lumea”. Corect!

Săru’mâna, mama!

Poc!

2008-12-16T13:31:00.000+02:00

Amintiri legate de noul premier al României. Morala: cine face buba când e mic ajunge prim-ministru (tot când e mic).

„Q7 Jeep” – comentariu literar

2008-12-15T22:12:00.002+02:00

Pentru început textul: (videoclipul l-aţi văzut acum câteva zile)

„Urcă, fată, în Q7
Ca să dormi bine la noapte.
Jeep jeep, jeep jeep jeep x2

Ghiţă-i tare fericit,
Jeep jeep, jeep jeep.
Şi-o făcut comand-un jeep,
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Q7 şi-o comandat,
Jeep jeep, jeep jeep.
Că-i un jeep adevărat,
Jeep jeep, jeep jeep jeep.

Refren:
Dacă vrei să-ţi fie bine
Măi, omule, măi,
Cu fetiţe lângă tine
Măi, omule, măi,
Q7-le e OK
Măi, omule, măi,
Aspirator de femei
Măi, omule, măi.

Jeep jeep, jeep jeep jeep x2

Hai, fetelor, în Q7
Să dormiţi bine la noapte.

Să vă spun adevărat
Jeep jeep, jeep jeep,
Că şi Tinu şi-o luat
Jeep jeep, jeep jeep jeep,
Un Q7 adevărat
Jeep jeep, jeep jeep
Ca şi Ghiţă din Banat
Jeep jeep, jeep jeep jeep.

Refren

Cu credinţă-n Dumnezeu
Jeep jeep, jeep jeep
A avut noroc mereu
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Cu o mână bani a dat
Jeep jeep, jeep jeep
Şi cu zece a luat
Jeep jeep, jeep jeep jeep.

Refren

Ghiţă-al nostru-i om frumos
Jeep jeep, jeep jeep
Dar un pic cam păcătos
Jeep jeep, jeep jeep jeep.
Şi de când are Q7
Jeep jeep, jeep jeep
Are cinci femei pe noapte
Jeep jeep, jeep jeep jeep.

Refren.”

Şi acum, cam ce crede criticul (recte subsemnatul) că a vrut să transmită poetul:

Cu siguranţă, avem de a face aici cu o operă inestimabilă, rezultat al tradiţiei şi culturii româneşti. Deşi luăm act de acest adevăr de netăgăduit, nu putem să constatăm că opera „Q7 Jeep” este o creaţie cu influenţe internaţionale. Pornind de la însuşi laitmotivul regăsit aproape obsesiv de-a lungul textului (inclusiv în titlu), care este un produs al înaintatei culturi industriale germane, şi incheind cu influenţele lingvistice din zona britanică; cuvinte precum „OK” sau „jeep” arată că literatura şi evoluţia istorică a acesteia nu sunt indiferente vremurilor, iar, acum, într-o perioadă în care majoritatea neologismelor provin din limba engleză, poezia urmează aceeaşi cale şi împrumută cuvinte de la Londra sau New York. Aici autorul face apel la o licenţă poetică transformând cuvântul „jeep” (repetat onomatopeic pentru a da naştere unor aliteraţii deosebit de expresive) în substantiv comun. Altfel, comunicarea s-ar fi transformat într-un – nu-i aşa? - nonsens atât timp cât referirea la marca Jeep apare într-o odă închinată modelului Audi Q7.

Poemul are un caracter preponderent narativ, fiind o evocare a câtorva întâmplări definitorii pentru portretul moral al celor două personaje principale, Ghiţă (observăm de această dată accentele profund româneşti regăsite în acest nume) şi Tinu. În afara acestora, în text regăsim o serie de învăţături pe care autorul le transmite către cititor, trăsătură sepcifică creaţiei folclorice (sugerată şi de apelativul „măi, omule, măi”), ceea ce denotă înţelepciunea populară din care se naşte poemul. Dintre acestea enumerăm: „Urcă, fată, în Q7/Ca să dormi bine la noapte” şi „Dacă vrei să-ţi fie bine […] Q7-le e OK”.

Structura este una echilibrată, cu cinci strofe din care prima de trei versuri şi următoarele patru de câte opt şi un refren. Prima strofă poate fi asimilată unui preambul, sintetizând magistral calităţile obiectului material la care se va face referire ulterior: Q7-le asigură odihna nocturnă (trimitere către motivul oniric, de inspiraţie romantică) atât de necesară pentru desfăşurarea unei vieţi adânc înrădăcinată în spiritualitate. Aici întâlnim şi un personaj simbolic, fata, care ar putea reprezenta muza creatoare a artistului care caută sensurile vieţii. Remarcăm faptul că aceasta este anonimă, ceea ce ne îndeamnă să credem că autorul vorbeşte de fapt despre un personaj arhetipal, despre modelul feminin primordial, despre o Eva căzută în ispită.

Planurile se succed cu repeziciune şi după ce prima strofă ne poartă în spaţiul abstract al visului, atenţia se îndreaptă către lumea reală, diurnă, unde aflăm că fericirea, deşi de multe ori efemeră, este posibilă: „Ghiţă-i tare fericit”. Faptele lui Ghiţă sunt relatate succint, totuşi nu fără ironie (autorul atinge aici un stadiu apropiat de cel al demiurgului, asumându-şi dreptul de a îşi ironiza personajele). Astfel, poetul introduce formula „Q7 şi-o comandat/Că-i un jeep adevărat”, evident ironică pentru că un Q7, evident, nu poate fi un Jeep. Timpul utilizat este perfectul compus, ceea ce marchează o acţiune trecută. Registrul utilizat arată însă că acţiunile trecute şi încheiate ale lui Ghiţă au rezultate proiectate în viitor. Momentul relatării este încărcat de o aşteptare tensionată, care desparte momentul comenzii (trecut) de cel al potenţialei livrări (viitor). Tot în această strofă întâlnim exprimări regionale („şi-o făcut”) care fixează acţiunea în spaţiu undeva în zona Banatului românesc, lucru confirmat în strofa a treia („Ghiţă din Banat”).

Următoarea strofă este dedicată celuilalt personaj, Tinu, despre care aflăm încă de la început că a urmat exemplul lui Ghiţă şi „şi-o” luat „un Q7 adevărat”. Observăm repetarea epitetului „adevărat”, care subliniază faptul că întâmplările sunt reale, delimitând astfel încă o dată planul real de cel oniric întâlnit în deschiderea operei. Remarcăm apropierea dintre cele două personaje. Dacă naraţiunea s-ar opri aici, am putea să îi tratăm pe cei doi ca pe un singur personaj colectiv, pentru că acţionează şi gândesc identic. Aici speculăm posibilele înclinaţii nationaliste ale poetului, care apelează subtil la motivul solidarităţii poporului român. Însă textul continuă şi în ultimele strofe fiecare personaj este individualizat cu bune şi cu rele (caracterizare obiectivă realizată de naratorul omniscient).

În cea de-a patra strofă, Tinu este prezentat ca un om credincios, componenta religioasă a creaţiei româneşti nefiind, aşadar, omisă. Tinu este un om inteligent, care a reuşit prin propriile puteri să îşi înzecească avuţia, probabil pentru binele copiilor şi al aproapelui său. Desigur, autorul nu evită să menţioneze că succesul lui Tinu se datorează deopotrivă şi norocului, trimiterea fiind evidentă către figurile mitologice cărora popoarele străvechi le atribuiau puterea de a trimite norocul sau ghinionul asupra pământenilor.

În final, portretizarea celor doi se încheie rotund, Ghiţă revenind în atenţia cititorului. Aici autorul ia o iniţiativă atipică pentru poezia de faţă, aplecându-se către trăsăturile fizice ale lui Ghiţă („Ghiţă-al nostru-i om frumos”). Trăsăturile fizice pozitive sunt oarecum compensate de portretul moral, unde este prezentat în antiteză cu Tinu; Ghiţă nu manifestă aceeaşi înclinaţie către cele sfinte, fiind „un pic cam păcătos”. Ultimele două versuri dezvoltă ideea, justificând afirmaţia de dinainte prin faptul că Ghiţă are obiceiul să încalce unele porunci din decalog: „Are cinci femei pe noapte”. Structura circulară pe care a fost creat textul este din nou vizibilă; dacă în deschidere s-a vorbit despre fată, în încheiere reîntâlnim acest personaj anonim, devenit între timp femeie probabil nu fără aportul decisiv al lui Q7.

Refrenul reprezintă o sinteză a mesajului artistic, comunicarea realizându-se la persoana a doua prin intermediul formulei de inspiraţie folclorică „Măi, omule, măi”. Reîntâlnim aici personajul feminin, povaţa către cititor, dar şi metafora „aspirator de femei”, cu siguranţă o imagine de înalt nivel artistic şi estetic.

Care mai are nişte zăpadă de anul trecut?

2008-12-15T14:54:00.001+02:00

E 15 decembrie. Afară sunt 8 grade la ora 15, zăpada s-a dus de unde-a venit, iarba-i verde, căteodată mai dă câte o adiere caldă de primăvară. Mai sunt 9 zile până vine Santa Claus (discipolul lui Moş Gerilă şi bărbatul lui Merry Christmas) şi uite în ce hal de nepregătiţi îl aşteptăm noi. Vă gândiţi ce mamă de bătaie ne arde ăsta dacă ne prinde aşa? În loc de ceai fierbinte o să-l aşteptăm cu bere de la gheaţă. Halal atmosferă de sărbători, parcă am fi în Australia.

Cu mască sau fără mască? Mai bine fără.

2008-12-12T01:12:00.002+02:00

Cred că femeile au o concepţie total diferită despre frumuseţe decât noi. Altfel, nu pot să pricep de ce au căpătat obiceiul zilnic de a se machia. Situaţia îmi aduce aminte de bancul în care Bulă, văzand-o pe maică-sa fardându-se, o întreabă de ce îşi dă pe faţă cu toate chestiile alea. Mama îi răspunde prompt: „Ca să mă fac frumoasă.” La care Bulă i-o intoarce cât se poate de sincer: „Şi de ce nu te faci?” Cam asta e ideea. Adică ai nevoie de farduri ca să fii frumoasă? Bad news. Lasă-mă să te anunţ că eşti aceeaşi indiferent câte glossuri, fonduri de ten şi alte acuarele îţi aplici. Pe de altă parte, nu ştiu cine, cum şi când a inventat machiajul, dar tare sunt curios de ce doar femeile şi-au însuşit acest tabiet. O femeie cu adevărat frumoasă nu are nevoie de farduri; o femeie cu adevărat frumoasă este frumoasă şi dimineaţa când se dă jos din pat. Eu unul nu am adoptat niciodată modelul de frumuseţe feminină unanim acceptat. După mine, o femeie frumoasă este cea care are ceva special, un ne-sais-quoi care iese la iveală fără artificii ascunse în trusa de machiaj. Aşa că, dacă te simţi frumoasă, să nu îţi fie frică să ieşi în lume aşa cum eşti tu.

Sfat pentru doamne şi domnişoare: nu vă machiaţi zilnic. Sau dacă ţineti neapărat, faceţi-o mai puţin decât aţi fi tentate şi faceţi în aşa fel încât să nu fie evident că aţi petrecut o jumătate de oră în faţa oglinzii înainte să ieşiţi din casă. Acuma nu ştiu în ochii cui vreţi să daţi bine, dar dacă toţi bărbaţii ar gândi la fel ca mine, sfatul de mai sus e aur curat pentru voi.

Legile lui Murphy, varianta rutieră

2008-12-11T14:11:00.005+02:00

1) Dacă înaintea ta rulează o maşină mai încet decât tine, exact în momentul în care vei fi pe punctul să o depăşeşti te vei afla în una din următoarele situaţii:
a) Va apărea o maşină pe contrasens, deşi şoseaua era liberă până în acel moment
b) Vei fi în curbă.
c) O perdea de ceaţă deasă se va aşterne subit peste drum.

2) Dacă drumul este totuşi liber, te afli pe un aliniament lung şi condiţiile de vizibilitate sunt impecabile, atunci nu vei avea nimic de depăşit.

3) Dacă timpul culorii verzi a unui semafor este mai lung decât cel al culorii roşii a aceluiaşi semafor, vei ajunge în intersecţie atunci când este roşu.

4) Dacă vrei să mergi undeva cu un grup de prieteni, întotdeauna numărul vostru va fi cu unu mai mare decât cel al locurilor din maşină.

5) Dacă hotărăşti că a venit vremea să treci de la cauciucurile de iarnă la cele de vară, în noaptea ulterioară acţiunii sus-numite va veni o ninsoare ca-n poveştile cu Moş Crăciun.

6) Dacă un semafor se defectează, atunci acest lucru se va întâmpla cu siguranţă la ora de vârf.

7) Dacă îţi speli maşina, cel târziu a doua zi vei fi pus în situaţia să faci un drum prin noroaie, care îţî vor acoperi până şi antena de pe plafon.

8) Într-o parcare vei căuta întotdeauna loc pe culoarul cel mai aglomerat.

9) Dacă o dată în viaţă îţi uiţi actele acasă, în acea zi te va opri Poliţia.

Inepţii (puneţi accentul cum vreţi)

2008-12-11T00:40:00.000+02:00

M-am săturat de calambururile celor de la sport.ro. Nu ştiu în ce manual de jurnalism au citit cei de la televiziunea cu nume de site că un titlu de ştire trebuie să conţină cel puţin un cuvânt obţinut prin amestecul altor două-trei cuvinte, dar deja e prea mult. Şi nici nu m-ar fi deranjat dacă ştirile sport.ro ar fi avut ocazional câte un titlu haios şi cu adevărat amuzant. Problema este că jocurile de cuvinte au devenit un obicei enervant, iar glumele încercate provoacă la fel de multe zâmbete ca intonarea imnului de stat. De ce ţin neapărat aceşti experţi în henţuri cu mâna şi numărarea cornerelor şi a şuturilor pe poartă să ne arate că sunt sferto- spre semidocţi? Cât despre calitatea unui titlu de a spune ceva despre conţinut, de multe ori nici nu poate fi vorba. De exemplu, ce ne poate spune cuvântul hibrid „Ceferelsea” afişat de postul sus menţionat după meciul CFR Cluj – Chelsea din Liga Campionilor? Sau „Ancelotti e Mut(u)” după ce antrenorul Milanului s-ar fi arătat interesat de achiziţia jucătorului român?

Altele sunt trase de păr: „Neaga, C jucător” după un meci fulminant făcut de stelist pe vremea când era în exil la echipa a doua care juca în divizia C; „Uff, trage iar Gourcouff” (la asta am râs, dar râdeam de autorul ştirii, nu cu el) după ce Gourcouff a marcat pentru Franţa împotriva României şi urma să joace pentru Bordeaux împotriva CFR-ului; „A fluierat ca un messiriaş” (asta pare uşor schizofrenică) despre Alexandru Tudor care a arbitrat Barcelona lui Messi în Liga Campionilor; sau „Dinamo joacă grozav(u)” după ce Dinamo a eliminat din Cupa României Botoşaniul antrenat de Leo Grozavu.

Chiar e prea mult! Şi pentru că tortul nu putea exista fără cireaşă on top, de câteva zeci de ori pe zi avem ocazia să citim propoziţia „Fotbal ca noi, n-are nimeni.” Asta dacă mai facem greşeala să trecem pe sport.ro. Cei de acolo cred că acest „motto” îi defineşte. Şi, într-adevăr o face. Îi defineşte drept postul de televiziune cu acoperire naţională ai căror redactori nu au aflat încă faptul că nu se pune virgulă între construcţia subiectivală şi cea predicativă. Presupunând că ai nevoie de o facultate de jurnalism ca să intri într-o televiziune care se vrea profesionistă, tare mă întreb cum poţi absolvi acea facultate dacă nu cunoşti noţiuni elementare de gramatică.

Gip-girip

2008-12-08T20:38:00.001+02:00

Dacă cei de la Audi ar şti care e profilul cumpărătorului român de Q7, şi-ar schimba cu siguranţă strategia de promovare. Ceea ce urmează ar putea fi fără probleme prototipul unei reclame de succes, special creată pentru piaţa românească. Ia, naţie, de te cruceşte:

De ce n-am eu alt telefon

2008-12-07T17:34:00.000+02:00

Am mai auzit una. Cică „nu prea ţi se potriveşte telefonul cu maşina”. Să nu se înţeleagă că am ceva cu omul care mi-a zis; toată stima, Răzvan. Vreau doar explic o chestie pe care am mai menţionat-o şi într-un comentariu pe blogul Luanei.

Pentru cei care nu ştiu, deţin un Nokia 6060 cumpărat în decembrie 2005 cu următoarele date pe bord: 58 de ore, 2 minute şi 51 de secunde de apeluri recepţionate, 15 ore, 51 de minute şi 30 de secunde de apeluri efectuate (în total 73 de ore, 54 de minute şi 21 de secunde), 1127 de mesaje expediate şi 3064 de mesaje recepţionate. Este genul de telefon care te face să te întrebi de ce ai mai irosit timpul aşteptând ca vânzătorul să îţi înmâneze şi certificatul de garanţie. Sincer, încă nu am descoperit nici un motiv serios pentru care l-aş schimba. Face tot ce mi-aş dori eu să facă un telefon: trimite şi primeşte SMS-uri, efectuează şi primeşte apeluri de voce, mă trezeşte dimineaţa, are calculator şi îmi arată cât e ceasul. În plus, bateria durează şi acum în jur de 7 zile. De ce mi-aş dori altceva? Doar pentru că nu se asortează cu maşina? Nici nu ştiam că telefonul trebuie să se asorteze cu maşina. Cum adică, la fel cum tipele asortează poşeta cu pantofii? Aşa? Şi cam ce telefon mi-ar trebui ca să nu fiu un cioban de la stână?

Concluzionând, anunţ pe toată lumea că nu am de gând să schimb telefonul în viitorul apropiat. Chit că n-are cameră, mp3 player, card de memorie, bla bla. Noooo, thank you. Nu îmi ţin telefonul pe masă la cârciumă şi nici nu vorbesc tare în troleibuz ca să vadă navetistele ce sculă mi-am tras eu.

Uite bomba, nu e bomba

2008-12-06T03:49:00.001+02:00

Citeam în Cotidianul de miercuri un articol intitulat Bush îşi face „mea culpa” pentru Irak în care se spune: „preşedintele a recunoscut că cea mai mare greşeală a mandatului său a fost să creadă că Bagdadul deţinea arme de distrugere în masă”, „…acesta a fost unul dintre motivele lansării războiului în Irak, în 2003”. Bravos, domnule! Cu alte cuvinte, cam asta ne transmite W.: pardon, n-am ştiut, bonsoar. Acum asta e, eu trec lângă babacu în lojă şi îl las pe negrotei să scoată castanele din foc. Ups. Păi, bine, mă nea Dubluve, acuma ne spui? Culmea, fix când s-a făcut ora de plecare şi au urcat băieţii scaunele pe mese te-ai găsit şi tu să-ţi dai seama. Sincer, nu ştiu cine te-a pus să zici asta. Mai bine tăceai şi îţi apărai motivaţia. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, chiar crezi că noi suntem tâmpiţi? Chiar crezi că poţi să minţi în faţă un mapamond întreg? Om fi noi mulţi, da’ proşti nu suntem toţi, de asta te asigur. Chiar crezi că nimeni nu şi-a dat seama care e motivul real al războiului din Irak? Adică noi nu ştim că le vrei petrolul? Nu sunt atât de paranoic încât să cred că 11 septembrie a fost o producţie în regie americană, dar ştiu că terorismul a fost doar un pretext ridicat de ochii lumii. Nu neg că a fost o tragedie, am fost la Ground Zero şi m-am înfiorat comparând ceea ce vedeam pe viu cu imaginile pe care le aveam în minte cu WTC în picioare şi cu momentele prăbuşirii. Cu toate astea, a fost o minge ridicată la fileu pentru începerea războiului din Irak şi Afganistan. Şi acum vine ăsta micu’ a lu’ Bush ăl mare şi ne spune că de fapt a dat-o-n bară cu presupunerile? Păi, bravo, nu ai făcut decât să te demaşti. Şi nu ştiu cum naiba ai reuşit, dar ne-ai atras şi pe noi într-un război care nu e şi nu va fi niciodată al nostru.

„Bush a repetat că ceea ce îi va lipsi cel mai mult va fi funcţia de comandant suprem al armatei americane,” se mai spune în articol. Buuuuun. În calitate de comandant al armatei americane, care este diferenţa dintre el şi – să zicem – Slobodan Milosevic? De ce unul este criminal de război şi celălalt nu este? Doar pentru că unul din ei este licuriciul mondial. Atât. Dacă unul a ucis albanezi pe capete şi celălalt irakieni şi afgani, înseamnă că primul este o bestie mai mare decât celălalt? Cam multe semne de întrebare. Vestea bună este că avem răspunsurile. Cea proastă este că nimeni nu le va verbaliza în mod oficial niciodată. Sau poate doar atunci când va fi prea târziu şi cărţile de istorie îşi vor cere dreptul la adevăr.

Faceţi plinul la canistre

2008-12-03T16:49:00.001+02:00

La modul foarte superficial şi naiv, de unde a pornit de fapt criza asta economică la nivel mondial? Păi, a fost cam aşa: americanii au început să îşi vândă petrolul la un preţ de dumping (cam cu 50% mai mic decât cel iniţial) ca să strice piaţa, dând astfel o lovitură acolo unde îi e rusului şi orientalului mijlociu mai greu; pentru că e ceva ştiut că o proporţie covârşitoare din economia şi prosperitatea celor două regiuni menţionate e bazată pe petrol. Că a lovit indirect (intenţionat sau nu) şi în alte părţi precum Brazilia sau Norvegia, asta e partea a doua. Ideea e că de aici a pornit totul şi, cum întreaga lume se învârte în jurul resurselor energetice, era de bănuit că o mutarea atât de radicală va afecta toate celelalte ramuri de activitate.

Şi ca să nu mai fac atâta pe deşteptul şi să ajung de fapt unde vroiam să ajung, vă invit să citiţi această ştire. Cu alte cuvinte, la Petrom preţurile au scăzut cu circa 33% faţă de astă-vară. Ce-i drept, la mine care fac un plin pe lună nu o să se simtă mare diferenţă, dar pentru mulţi această veste înseamnă aur. Sincer, nu-mi aduc aminte să fi băgat vreodată Carrera 95 sub 3,25.

Aş fi curios dacă poate cineva să-mi transmită ce preţuri sunt practicate acum în Europa. Usually, în Austria se practicau tarife în jur de 1 euro/litru, iar în Germania în jur de 1,25-1,3 euro/litru. La noi acum litrul costă 80 de cenţi (Carrera 95).

Interiooooooor

2008-12-02T20:19:00.000+02:00

Fiindcă o parte dintre prietenii mei din lumea raliurilor mi-au reproşat că nu am postat încă nimic despre această disciplină sportivă, deşi mă declar fan şi într-o vreme mi-am şi câştigat pâinea pe marginea fenomenului, am hotărât să postez astăzi prima intrare cu tagul „raliuri”. Momentul nu este dintre cele mai bune, pentru că sezonul s-a cam încheiat în ţară şi cel puţin până la alegerile pentru conducerea FRAS-ului nu avem subiecte. Însă m-am orientat repede, aşa că astăzi vă propun o filmare onboard interesantă şi amuzantă în acelaşi timp. Sper să îi fi făcut curioşi şi pe cei mai puţin familiarizaţi cu raliurile şi poate că – ştiu eu? – li se va părea interesant, mai ales că dictarea copilotului se aude foarte clar şi astfel putem înţelege mai bine ce se întâmplă într-un echipaj de raliu pe parcursul unei probe. În filmare apare echipajul Bogdan Marişca/Sebastian Itu în Raliul Ţara Bârsei 2008. De ce amuzant? Ascultaţi cu atenţie dictarea lui Sebi. Pe mine unul mă distrează la culme accentul ardelenesc cu care vorbeşte.

Enjoy:

Băsescu sfidat la Cotroceni

2008-12-02T09:57:00.003+02:00

Ia uitaţi ce ruşne a păţit Băselu de ziua naţională. A fost făcut comunist în faţă de către un disident pe care tocmai îl decorase.

În ştirea pe care o văzusem eu aseară apărea şi reacţia preşedintelui despre care pomeneşte corespondenta din filmuleţul postat, dar din păcate nu am găsit acel material pe net. Anyway, vă daţi seama că pe acel domn nu îl mai sperie nimic dacă a avut stăpânirea de sine să aibă o astfel de ieşire în contextul dat. Cică i-au tăiat microfonul când a vrut să mai spună ceva după replica lui Băsescu.

A nice day

2008-12-01T22:33:00.003+02:00

Sunat alarma la telefon. Trezit. Afară încă beznă. Ridicat din pat. Spălat. Îmbrăcat tricou mâneci scurte, tricou mâneci lungi, pantaloni, fleece sau windstopper. Pus plasturi la călcâie pentru orice eventualitate.* Luat şosete luuuungi. Făcut bagaj: schiuri şi beţe în sac, cască, ochelari, cagulă, scarf în rucsac, clăpari în mână, d-ăla să nu crape buzele în buzunar, ski zip la fermoar. Parcă ar vrea să se facă lumină afară. Se mai gândeşte. Încălţat ghete şi îmbrăcat geacă. Dus clăpari şi rucsac la maşină. Urcat înapoi în casă. Dus sac la maşină. Fixat sac la locul lui. Urcat în maşină. Pornit motor şi căldură. Curăţat strat gros de zăpadă.* Şpreiat geamuri ca să se dezgheţe. Urcat în maşină. Aşteptat 1 până la 2 minute să se dezgheţe geamurile. Dat jos din maşină. Dat jos geaca pentru că s-a făcut prea cald. Şi lumină. Mutat portofel şi telefon din buzunar geacă în buzunar fleece sau windstopper. Urcat în maşină. Plecat. Oprit la chioşc. Cumpărat batoane de ciocolată. Oprit în Livadă. Întâlnit cu diverşi cetăţeni. Plecat. Parcurgerea a 12 km până în Poiană. Încă linişte în Poiană. Oprit în parcare. Venit om în vestă galbenă. Plătit parcare la om în vestă galbenă. Pus tichetul în geam. Echipat: dat jos ghetele, înfipt picioarele în clăpari, luptat strâns chingile la clăpari, uitat clăparii în modul de schi, pus scarf şi ochelari, îmbrăcat geacă, încheiat la geacă*, descheiat la geacă*, mutat portofel şi telefon din buzunar fleece sau windstopper în buzunar geacă*, încheiat fusta de vânt (aşa se cheamă, don’t call me gay), încheiat la geacă, pus batoanele în buzunar, luat beţele, casca şi cagula în mână, schiurile pe umăr, închis maşina. Mers la cabină pentru că gondola n-a pornit încă. Cumpărat cartelă de o zi. Trecut clăparii în modul de mers. Urcat cu cabina. Pus cagula şi casca pe cap, schiurile în picioare. Coborâre de încălzire/recunoaştere. Trecut clăparii în modul schi. Mers la gondolă. Prima urcare singur în gondolă.* Întins pe banchetă. Semisomn până sus. Coborât. Parcurgerea a încă 6 până la 8 ture mari. Râs de paltonarii stresaţi în gondolă.* Aglomerat pârtiile. Mers la teleschi Ruia. Stat mult la coadă. Părut rău că mers la teleschi. Mers la cabană. Lăsat schiurile şi beţele la garderobă. Băut suc rece fiindcă m-am încălzit tare (nu pot să beau ceai cald după ce fac mişcare). Stat la soare.* Admirat peisaj*. Admirat schioare. Găsit şezlong.* Recuperat schiuri şi beţe de la garderobă. Plecat mai departe. Blestemat dâmburi crescute fiindcă ăştia nu-s în stare să mai bată o dată pârtiile la jumătatea zilei. Parcurgerea a încă 6 până la 9 ture mari. Simţit genunchii tot mai tare. La sfârşit căzut spectaculos de 0 până la 2 ori pentru că cedează genunchii. Stat jos la un suc. Intrat în magazin echipament.* Crucit la preţuri.* Ieşit din magazin.* Mers spre maşină cât mai mult posibil pe schiuri. Dat jos schiuri. Uitat clăpari în mod schi. Dezechipat. A se vedea etapa „Echipat” în sens invers. Plus periat clăpari, schiuri, beţe. Plecat acasă. Ajuns acasă. Făcut două drumuri până în casă cu bagajul. În silă. Dezbrăcat. Aruncat tricou mâneci lungi şi tricou mâneci scurte în coşul de rufe. Făcut baie. Diverse activităţi. Adormit în timpul diverselor activităţi (în caz că sunt statice). Trezit. Făcut pat. Adormit.

Epilog: Stat ţeapăn două zile pentru că orice mişcare doare. Totuşi făcut minim necesar de mişcări. Tânjit după masaj.

Concluzie: Oare cât mai am de aşteptat până la o astfel de zi să-i zic… algoritmică? Săptămâna trecută m-a amăgit o minunăţie de ninsoare, dar a rămas o pojghiţă amărâtă care se topeşte ca Topi Top-ul. Sunt 11 grade ziua. Cred că mai e ceva de stat.

Evenimentele marcate cu * sunt opţionale şi autorul nu garantează pentru desfăşurarea lor de fiecare dată.

Wise people

2008-12-01T20:55:00.002+02:00

M-am amuzat rău de tot aseară după anunţarea rezultatelor la exit-poll (by the way: ruşinică mare pentru inexactitate, domnilor sondori). M-a distrat lăcomia cu care diverşi tatulici, drăgotesci, gâzi, mirceabazi, cristoi s-au aruncat asupra osului suculent împănat cu măduvă şi numai bun de ros care a fost rezultatul votului de ieri. De la 9 PM şi până pe la miezul nopţii au învârtit, rotit, sucit toate variantele posibile, imposibile, cvasiposibile şi pseudoposibile de coaliţii şi opoziţii. Se ajunsese ca la un moment dat cei de la Realitatea să vehiculeze până şi 2-3 versiuni de cabinete cu miniştrii enunţaţi punctual pentru fiecare combinaţie posibilă. M-am culcat cu certitudinea că negocierile de la Cotroceni ar fi total redundante şi că în loc de discuţii între reprezentanţii partidelor ar fi mai eficient să dea drumul înregistrării serii de la Realitatea şi să îşi aleagă de acolo o opţiune. Oricum, eu m-am distrat tare văzând cât de în serios îşi luau joaca de-a analiştii politici. Asta a fost aseară. Azi-dimineaţă buna mea dispoziţie a fost asigurată din nou, de această dată pentru că rezultatele parţiale de la ora 10 răsturnau ierarhia dată de joaca de-a exit-pollul. De la circa 5% în favoarea PSD(+PC)-ului, raportul BEC îi dădea pe PDL-işti drept lideri cu un avans de vreo 2%, pentru ca până la ora la care scriu să fie egalitate perfectă între cele 2 partide, fiecare cu câte 115 deputaţi şi 50 de senatori. Interesant. Printre valurile de analize, declaraţii şi rezultate s-a strecurat timid şi defilarea de 1 Decembrie, dar a fost repede uitată atât de televiziuni, cât şi de politicieni care au spart repede gaşca şi s-au răspândit care pe unde au putut pe la sediile de partid. Nu tu o transmisie în direct de la hârdăul cu fasole, nu tu un interviu cu vreun veteran de război, nu tu un „ce înseamnă ziua naţională pentru dumneavoastră?”.

Şi dacă aţi ajuns cu cititul până aici, o să vă plictisesc oleacă şi cu opinia mea de părerolog despre ce a fost şi ce a ieşit. Hai să încep cu părţile bune. În primul rând, eu unul sesizez o maturizare a electoratului. Cea mai bună dovadă este faptul că un partid extremist şi – până la urmă – lipsit de substanţă, unul care nu a promovat decât antivalori, am numit aici PRM-ul, a rămas pe dinafară. Să recunoaştem că este o evoluţie de la momentul 2000 al votului complet dement prin care PRM obţinea 30% din locurile din Parlament (noroc cu PSD care a scos peste 50% şi astfel PRM a rămas in opoziţie), completat de patrunderea lui C.V. Tudor până în turul doi al prezidenţialelor. O altă dovadă este faptul că PNG a ratat şi el intrarea în Parlament deşi de-a lungul ultimilor patru ani ajunsese periodic la pragul electoral. Am scăpat şi de asta. Câtă dreptate avea Brucan în ’90 când spunea că vom avea nevoie de 20 de ani pentru a ne depăşi condiţia de „stupid people”. La prezidenţialele de la anul va veni sorocul până la care ar trebui să ne transformăm în wise people. În al doilea rând, numărul partidelor parlamentare a scăzut la patru (cinci, dacă e să numărăm şi PC-ul voiculescian, care de altfel n-ar face de unul singur baremul de 5% nic dacă ar face Mircea Badea şpagatul pe 4 scaune în timp ce răspunde la SMS-urile lui Ciutacu). Ne apropiem de configuraţiile din marile puteri politice ale Europei, unde polarizarea electoratului constituie una din caracteristicile definitorii. Unde sunt vremurile nouăzeciste când aveam 7-8 partide în Parlament, printre care uitatele PUNR, PNŢ-CD, ApR? PRM e pe urmele lor.

Acum părţile rele: după cum era de aşteptat, nici un partid nu a reuşit să facă singur majoritatea parlamentară. Ceea ce nu e prea plăcut, pentru că alianţele s-au dovedit a fi soluţii falimentare în România, ultimii patru ani stând drept dovadă vie şi proaspătă. Aş fi preferat ca unul din partide – oricare – să stea un mandat singur la guvernare. În 2000-2004 a funcţionat mecansimul şi am avut parte de cea mai performantă guvernare de după ’89. Partea şi mai rea este circul care urmează. Toate privirile se îndreaptă acum către preşedinte, care are de luat o decizie foarte grea în ceea ce priveşte numirea unui prim-ministru. Băsescu poartă acum o mare responsabilitate şi nici nu îşi mai permite să facă vreo prostie pentru că mai e un pic şi intră şi el în an electoral. În ultimul timp a părut mai moderat în poziţia sa şi eu cred că este dispus la negocieri şi compromisuri. Deşi, fie vorba între noi, ar avea mare dreptate să nu îi numească nici pe Geoană, nici pe Tăriceanu.

Cât despre viitoarea coaliţie, nu pot să discut decât geometric. Avem un triunghi, PDL-PSD-PNL, şi oricare din laturile sale ar putea fi baza. Cel puţin la prima vedere. Pentru că dacă e să luăm la bani mărunţi, PDL şi PNL nu cred să mai fie dispuse să meargă din nou împreună. Rezultă de aici că PSD va fi sigur parte a puterii. Boooooon. Dar cu cine? Cea mai plauzibilă variantă ar fi cea cu PNL. Dar mai rămâne de văzut. Ce se vede cu ochiul liber este că nici o combinaţie de 3 luate câte 2 nu ar avea nevoie matematic de UDMR pentru a forma majoritatea. Ceea ce înseamnă că maghiarii s-ar putea afla în faţa unei situaţii în premieră după revoluţie: aceea de a se afla în opoziţie. Eu însă pariez că oricine ar fi la putere ar chema şi UDMR-ul la guvernare. Pentru că ar fi în primul rând o poziţie corectă în faţa UE, care ar primi astfel dovada că în România nu mai există dispute de ordin etnic. Şi în al doilea rând pentru că venirea UDMR-ului la guvernare nu ar face decât să consolideze puterea în faţa unei opoziţii puternice cum ar fi cea ridicată de oricare din cei trei „granzi”.

Concluzia ar fi: române, ieri ţi-ai făcut treaba. Până mai încolo ne laşi iar pe noi să ne dăm în stambă, tu treci la recesiune, la mulţi ani!

Vreau o schimbare! A cărucioarelor din Carrefour

2008-11-28T16:10:00.001+02:00

Cumpărăturile în Carrefour nu mai sunt pentru oricine. Şi nu vă gândiţi că au săltat preţurile sau că au băgat legitimaţii gen Metro, Selgros, Selsubţire, etc. Nu. Însă pe săptămână ce trece este nevoie de o tehnică din ce în ce mai bună pentru a putea conduce pe unde vrei şi pe unde ai nevoie rablele alea de cărucioare. Cel puţin aşa se întâmplă în Carrefour Braşov, unde înseamnă că este ziua ta norocoasă dacă găseşti un cărucior care să meargă cât de cât drept şi în care să nu trebuiască să te opinteşti. Mai e puţin şi condusul de cărucioare va deveni o activitate exclusiv pentru cei aleşi, pentru o mână de Neo carrefourieni. Ca să nu asistăm la incidente gen dărâmări de rafturi cu cărucioare cu direcţia defectă, consider că este iminentă introducerea obligativităţii obţinerii unui permis de conducere a căruciorului în urma unui examen draconic printre raioanele legume, congelate, vinuri, prezervative şi cauciucuri de iarnă, urmând ca în perspectivă să devină obligatorie licenţa de pilotaj pentru cărucioare, astfel încât să nu mai lăsăm pe mâna oricărui neavenit aceşti monştri mecanici atât de greu de controlat. Cine nu e apt, să rămână la coşul de mână.

Lăsând gluma la o parte, m-am săturat să mă lupt cu cărucioarele stricate din Carrefour şi să tot caut să aranjez încărcătura astfel încât să echilibrez măgăoaia şi să o fac să meargă cât de cât drept. La început mă credeam eu vreun inapt, dar văd din ce în ce în ce mai multe feţe schimonosite de efort pe la viraje, asta în cazul în care nu sunt îngrozite de traiectoria nebănuită pe care o capătă căruciorul. Le-aş propune carrefourienilor (© Zoogie) să-şi rupă de la gură o parte din hiperprofitul lor de hipermarket şi să investească o fărâmă şi în confortul clienţilor. Asta aşa, ca formă minimă de respect faţă de clienţi. Nu că pe spinarea lor şi-ar construi ei afacerea…

Parlament sau facultate? Ce alegeţi?

2008-11-28T10:59:00.001+02:00

Nu aş fi vrut să scriu nimic despre politică cel puţin până după alegeri, dar deunăzi am văzut un talkshow unde s-a dezbătut printre altele o idee pe care o consider extrem de justă. Nu mai ţin minte ce emisiune era şi nici pe ce post, toate seamănă între ele în perioada aceasta. Invitat era Radu F. Alexandru, candidat pentru Senat din partea PDL în colegiul S11 (pe unde-o fi venind şi ăsta?). Nu fac campanie pentru nimeni şi oricine ar fi enunţat ideea domnului Alexandru ar fi primit acelaşi grad de apreciere din partea mea. Domnia sa vorbea despre modificarea pe viitor a legii electorale prin adăugarea unor condiţii de acceptare a candidaturii. Printre acestea vorbea despre obligativitatea ca un candidat să aibă studii superioare încheiate. În acel moment am realizat că în ziua de azi poţi ajunge în Parlamentul României fără să ai cine ştie ce şcoală, lucru despre care mi-am dat seama că îl ştiam (a se vedea exemple gen Irina Loghin, Ion Dolănescu), dar care nu a intrat niciodată în conştiinţa mea până când a fost spus concret. Ca primă reacţie, m-am simţit insultat. Sincer. Şi orice student care toceşte băncile facultăţilor ar fi îndreptăţit să se simtă la fel, deopotrivă cu toţi cei care au obţinut o diplomă. Ce fel de elită este Parlamentul României dacă poţi intra acolo fără să ai măcar o amărâtă de facultate terminată? Să nu-ţi vină să îţi bagi picioarele în ea facultate şi să te faci deputat? Mi se pare o condiţie minimă diploma universitară, o condiţie absolut obligatorie, mai ales că acum se găsesc diplome pe toate gardurile de stat sau particulare. Dacă nici măcar în condiţiile astea, în care la particulare primeşti răspunsurile de la profesori în timpul examenului, nu eşti în stare să termini o facultate, atunci cum te vei prezenta în forul legislativ al unei ţări cu 21 de milioane de locuitori?

Suntem mândri de voi

2008-11-27T13:30:00.000+02:00

Totul a început cu un timing excelent. CFR Cluj a câştigat primul titlu din palmares exact la momentul potrivit pentru a deveni prima echipă românească intrată direct în grupele UEFA Champions League. O echipă care în urmă cu cinci sezoane juca în a treia ligă ajungea între primele 32 de echipe de club ale Europei. Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, la primul meci furniza ceea ce a fost considerată drept cea mai mare surpriză din istoria UCL. Din acel moment nimic nu a mai fost ca înainte pentru că numele CFR Cluj a intrat în conştiinţa granzilor Europei, un nume despre care nimeni nu ştia nimic, o echipă ajunsă parcă din greşeală în cuşca leilor.

Vă mulţumesc, CFR, pentru că ne-aţi făcut să visăm frumos, pentru că aţi arătat un spirit de luptă nemaivăzut până acum în România şi pentru că ne-aţi făcut pe toţi să fim mândri că suntem ardeleni. Vă felicit pentru că aţi scris cea mai frumoasă pagină din istoria fotbalistică a Ardealului şi pentru că aţi ştiut să fiţi o echipă de sportivi adevăraţi până la sfârşitul poveştii, o poveste din care nu aveţi cum să ieşiţi decât cu fruntea sus. Vă mulţumesc pentru înfrigurarea cu care aşteptam fiecare meci al vostru, pentru visul de la Roma şi pentru speranţa pe care o insuflă jocul practicat meci de meci. Şi ca să n-o mai lungesc atât, patru cuvinte afişate aseară în peluză spun totul: „SUNTEM MÂNDRI DE VOI”. Aventura nu se termină aici.

Îmi place…

2008-11-26T19:40:00.000+02:00

…să merg pe jos
…să citesc
…să scriu urât
…iarna
…seara
…Sibiul
…Salzburgul
…Suedia
…Germania
…insula Rűgen
…să fiu în avion la decolare
…să fiu în avion la aterizare
…să călătoresc
…Petra Marklund
…să schiez
…să joc tenis
…gorgonzola
…Andrei Makine (scriitura, nu el)
…vinul sec
…cafeaua fără zahăr
…ciocolata amăruie
…arhitectura lui Gaudi
…să conduc
…să conduc fără o ţintă
…să conduc safe
…handbalul
…ski jumping
…să joc biliard
…facultatea pe care o fac
…berea albă
…ABBA
…FC Barcelona
…sunetul clopotniţelor în centrul marilor oraşe
…un ceai într-o cafenea cu vedere la stradă
…muntele

Am trăit ziua…

2008-11-25T17:56:00.001+02:00

…în care să văd un loc în care se vinde suc şi cafea cu refill în România. Adică plăteşti un suc (sau o cafea) şi după aia îţi umpli paharul de câte ori vrei. Se întâmplă în Ikea, unde, by the way, am găsit turtă dulce cum n-am mai mâncat din vremurile bune ale copilăriei, adică de pe la 5 ani. Pe deasupra, venită direct de la mama ei din Suedia într-o cutie superbă. Adică asta:
Bravo lor!

Şi fiindcă tot veni vorba, cel mai ciudat refill l-am văzut într-un McDonald’s din Washington unde, deşi funcţiona sistemul cu refill, sucurile se vindeau la pahare mici, medii şi mari. Am întrebat dacă refillul e numai pentru paharele mari şi mi-au spus că nu. Atunci, de ce mi-aş lua altfel de pahar decât mic dacă tot pot să-l reumplu? Poate doar dacă vreau să iau la pachet. Altă explicaţie nu văd.

Ştiinţa de a alege o revistă

2008-11-25T12:16:00.003+02:00

Esquire, subst.: titlu ataşat numelui unui bărbat care nu deţine nici un alt titlu (cf. Compact Oxford English Dictionary, traducerea de baltă îmi aparţine).

Cu alte cuvinte, nu trebuie să fii cavaler al coroanei britanice ca să fii un domn. O altă cale ar fi să răsfoieşti din lună în lună revista Esquire. Pentru mine e prima revistă pentru bărbaţi; prima care nu este un ghid despre cum să dezbraci o femeie în 5 minute. Poate la egalitate cu Elle Man. Până să o descopăr (în octombrie) nu am înţeles niciodată de ce toate revistele care se pretind a mediatiza stilul masculin sunt pline de poze cu femei goale, semi-îmbrăcate sau semi-dezbrăcate. Motto-ul Playboy parcă este „Trăieşte-ti viaţa”. Hmmm… interesant. Nu ştiam că să îţi trăieşti viaţa înseamnă să fii… (cum să zic eu frumos? Ăăăă…) masturbagiu. De ce ar cumpăra cineva aşa ceva? Da, ştiu, sexul vinde, ok, dar de ce ar crede cineva că un bărbat în adevăratul sens al cuvântului citeşte acest gen de reviste? Mai mult, era (sau mai este încă) o revistă auto care pe copertă punea câte o pitzi stimată domnişoară cu the boobies la vedere. I mean… why???

Şi ca să trecem totuşi de la subiectul enervării la subiectul aprecierii mele, m-am bucurat că am dat peste o revistă care îţi mai recomandă câte o carte, o muzică bună, îţi serveşte articole de atitudine (a se citi neapărat textele lui Radu Paraschivescu), poveşti de viaţă, îţi arată cum se poartă o ţoală, cum se mănâncă (o grămadă de bucătari ar fi cazul să ia aminte la articolul „Pasta da vero, nu macaroane” din octombrie) sau se bea (for God sake, nu mai puneţi cola în vin). Plus că femeile despre care se vorbeşte nu sunt nişte ţoape, ci sunt femei puternice, voluntare şi care nu au nevoie să se dezbrace ca să impresioneze.

Şi ca să nu creadă cineva că am descoperit perfecţiunea, să mai spun că nu pot fi de acord cu textul laudativ la adresa lui BMW X6 (bleah) şi că desenele cu care este ilustrat dosarul „Cum e să…” din cel mai recent număr sunt de-a dreptul dezgustătoare.

Una peste alta, am descoperit în sfărşit o revistă pentru bărbaţi. Pe care să o citească şi femeile. Ca să nu mai spună că suntem obsedaţi de sex.

P.S.: Ultimul lucru pentru care îmi place: costă 10 lei, nu 9, 90. M-am săturat de preţuri de genul ăsta.

Multă carte, multă lume

2008-11-23T18:28:00.002+02:00

Am fost weekendul ăsta în Bucureşti. Şi fiindcă mintea mea îşi spunea în gândul ei că ar fi bine să respir nişte aer îmbibat cu cultură, am mers sâmbătă la târgul de carte Gaudeamus de la Romexpo. Mi-am făcut curaj să înfrunt ploaia abia pe la lăsarea întunericului, deci cam pe la cinci după-masa. Şi ca să îmi intre bine în cap faptul că am aterizat în capitala unei ţări a contrastelor, în drumul meu spre locaţia unui eveniment zice-se cultural am fost nevoit să trec printr-un spaţiu multicultural (haha), mai exact pasajul pietonal de sub Piaţa Presei Libere, unde eu şi Ioana am ajuns la concluzia că poţi petrece o zi şi o noapte fără să te plictiseşti (cine a trecut pe acolo ştie de ce). Am trecut repede peste constatarea că fiecare vizitator era practic obligat să intre la târg cu încălţările arătând nu tocmai elegant (atenţie, eufemism!) după ce parcurgea bălţile dintre casa de bilete şi intrarea în pavilionul central. Pentru că imediat după ce fata de la intrare mi-a rupt biletul am dat nas în nas cu Patapievici. Mi-am zis că e un început bun. Şi într-adevăr, curând mi s-a confirmat bănuiala legată de principalul atu al evenimentului, acela că poţi găsi multe, foarte multe cărţi adunate laolaltă. Din păcate, accesul la rafturi era anevoios dat fiind numărul mare de vizitatori, astfel că actul de a alege şi a cumpăra o carte îşi pierdea mult din savoare. Drept urmare am renunţat repede la ideea de a nu pleca cu mâna goală de la târg, gândindu-mă că tot librăria rămâne de bază şi promiţându-mi că voi da o tură pe la Cărtureşti cu prima ocazie. Nu îmi place să cumpăr orice şi oricând, prefer să întorc cartea pe toate părţile, să îi citesc prefaţa, postfaţa, câteva pagini la început sau la întâmplare, lucru imposibil la Gaudeamus. M-am reorientat, propunându-mi să fac un scurt inventar al microevenimentelor din interiorul târgului. Cel mai activ stand era – previzibil, pentru mine cel puţin, dată fiind strategia de PR demonstrată în ultimii ani – cel al editurii Humanitas unde Denisa Comănescu prezenta ultimele apariţii din colecţia „Raftul Denisei” alături de Ioan T. Morar. La un alt stand se desfăşura live o emisiune a TVR Cultural, pentru ca mai încolo să fie în plină derulare lansarea celui de-al doilea volum al autobiografiei lui Cornel Dinu. Asta aşa, ca să îmi piară cheful definitv. Câh! Am întors spatele şi am şters-o oarecum scârbit. În rest, multe cărţi pentru copii, carte specializată, manuale, literatură uşoară gen „Cum să nu-ştiu-ce în 134 de paşi” şi standuri ale universităţilor unde, pe lângă obişnuitele pliante aride cu care aceste instituţii înţeleg să îşi facă PR, găseai şi 3-4 volume de genul celor pe care profesorii le editează pentru ca mai apoi să îşi oblige - mai mult sau mai puţin voalat – studenţii să le cumpere. Şi totuşi, gândul cu care am plecat de acolo a fost „uite, dom’le, câtă lume merge totuşi la un târg de carte în ţara asta”.

Galbeni şi arginţi

2008-11-19T20:12:00.004+02:00

În timp ce scriam postul despre bacşişuri şi resturi lăsate vânzătorului mi-a venit o altă idee din ciclul „Cum e la noi şi cum e la ei”. La momentul respectiv am pus-o bine deoparte. Între timp am scos-o de la naftalină, am făcut documentarea şi am ajuns să scriu ce urmează.

Tema o reprezintă banii existenţi în circulaţie şi de ce „măruntul” este atât de hulit în România. Dacă în vreun fel îndrăzneşti să plăteşti o sumă mai mare de 2 lei în monede sau să ceri 5 bani rest, pici drept cârcotaş, meschin şi chiţibuşar. Ca să nu mai vorbesc de moneda de 1 ban, care parcă n-a existat niciodată. Acum cea de 5 pare să îi urmeze drumul. La urma urmei, nu sunt tot bani? Firma care are parcările în concesiune nu goleşte zilnic zeci de saci de mărunţiş din automatele de plată? S-ar putea aduce argumentul că monedele sunt grele, atârnă prin buzunare şi nu stau la locul lor prin portofel. Ok, atunci restul lumii de ce nu le urăşte atât? Om fi noi naţia aleasă care a fost luminată de divinitate şi care acum are misiunea de a propovădui inutilitatea banilor de metal? Şi fiindcă tot vorbeam de cârciumi mai înainte, să dau un exemplu tematic: mi se pare mult mai elegant să arunci 3-4 arginţi în farfurioara pe care ţi se aduce nota de plată decât să îndeşi nişte hârţoage într-o copertă d-aia de carneţel în care îţi pun unii bonul (altfel n-am ştiut să-i zic). Plus că monedele au viaţă mai lungă dar, ce-i drept, nu poţi să faci făraşe şi coşuri de gunoi aşa cum se face din bancnotele scoase din circulaţie (cele de plastic).

Şi ca să ilustrăm şi mai bine aversiunea mioritică faţă de mărunţiş, să facem un calcul simplu şi să observăm că cea mai mare monedă (cea de 50 de bani) este echivalentul a 13 eurocenţi (!!!), iar cea mai mică bancnotă (de 1 leu) reprezintă echivalentul a 26 de cenţi. În condiţiile în care monedele de euro se termină la 2 euro, iar bancnotele încep de la 5. Îmi veţi spune că şi preţurile echivalate sunt altele, dar, totuşi, acolo pot să îmi cumpăr un sandwich cu o monedă. Nu prea cred că şi aici. Şi acum să vedem cam cum stau lucuruile cu alte câteva monede care circulă prin lume, echivalate în euro:

Dolarul american:
- cea mai mare monedă (1 dolar): 80 de eurocenţi
- cea mai mică bancnotă (1 dolar): 80 de eurocenţi
Francul elveţian:
- cea mai mare monedă (5 franci): 3,26 euro
- cea mai mică bancnotă (10 franci): 6,52 euro
Lira sterlină:
- cea mai mare monedă (2 lire): 2,36 euro
- cea mai mică bancnotă (5 lire): 5,9 euro
Yenul japonez:
- cea mai mare monedă (500 yeni): 4,2 euro
- cea mai mică bancnotă (1000 yeni): 8,4 euro
Coroana suedeză:
- cea mai mare monedă (10 coroane): 97 de eurocenţi
- cea mai mică bancnotă (20 de coroane): 1,94 euro
Coroana cehească:
- cea mai mare monedă (50 de coroane): 1,95 euro
- cea mai mică bancnotă (50 de coroane): 1,95 euro
Pula botswaneză:
- cea mai mare monedă (5 pule): 50 de eurocenţi
- cea mai mică bancnotă (5 pule): 50 de eurocenţi

Să aruncăm o privire şi peste gard în vecini:

Forintul maghiar:
- cea mai mare monedă (100 de forinţi): 37 de eurocenţi
- cea mai mică bancnotă (200 de forinţi): 74 de eurocenţi
Leva bulgărească:
- cea mai mare monedă (1 leva): 51 de eurocenţi
- cea mai mică bancnotă (2 leva): 1,02 euro

PS: Ce prostie! La ora postării îmi apare ora la care am făcut prima salvare a ceea ce scrisesem până atunci, adică aseară la 8 şi ceva, deşi de publicat l-am publicat abia după vreo 20 de ore.

Caut sărbători. Pierdute în magazin.

2008-11-17T22:47:00.002+02:00

Au început reclamele tematice (reciclate din anii precedenţi) de sărbători. Şi care cică încearcă să ne insufle spiritul acestora. Aşa zic ei, dar cine-i crede? Pe pariu că tot ceea ce vor să ne insufle de fapt este psihoza cumpărăturilor? Mă gândesc cu groază la cohortele de maşini care se vor îndrepta ritualic către supermarketuri, hipermarketuri, arhimarketuri, ultramarketuri şi alte temple ale consumerismului burghez. Crăciunul a devenit doar un pretext pentru a ne mai arăta nouă înşine că nu o ducem chiar aşa rău. Din păcate, bunăstarea pentru român este echivalentă cu a înfuleca din ce în ce mai mult şi plăcerea de a arunca încă o tavă de mici în căruciorul de cumpărături pe lângă cele 3 kile de ceafă, 4 baxuri de cola, 10 peturi de bere, 1,5 rude de salam Victoria, 2 kile de urdă, juma’ de viţel şi 2 baxuri de hârtie igienică nu este depăşită decât de plăcerea de a arunca în acelaşi recipient magic o cutie de baxuri de tăvi de mici. Nimic nu îi va opri pe consumatori de la a se înghesui, nici măcar faptul că vor sta blocaţi în trafic 45 de minute (asta în Braşov) la dus şi alte 45 la întors. Ce recesiune, ce strâns de curea? Ultimul lucru la care ar renunţa românul este mâncarea. Demonstrat sociologic. Noi, puţinii, neadaptaţii, spărgătorii de gaşcă parcă am simţi nevoia înfiinţării unui birou de protecţie în faţa consumatorului. La care să apeleze toţi cei care îşi doresc de Crăciun doar o pătură groasă-groasă şi albă de omăt care să se întindă cât vezi cu ochii. Atât. Sărbători fericite!

Cât, cui?

2008-11-17T16:17:00.004+02:00

Bacşiş, ciubuc, ziceţi-i cum poftiţi. Francezii îi spun „pourboire”, adică pentru a bea. Ceva de genul „ia şi tu să ai de-o bere”. Englezii îi spun „tip”, dar habar n-am de ce. Culmea e că în dicţionarul român-englez pe care îl am eu acasă apare şi varianta „baksheesh”. Asta da. :)) Trecând peste acest moment de căutări filologice, întrebarea pe care mi-o pun este unde dăm bacşiş şi unde nu. Daca da, cât? Şi de ce? Doar pentru că aşa se face sau avem o explicaţie prin care ne justificăm în faţa noastră referitor la motivul pentru care lăsăm? Eu unul nu cred că mai este (dacă a fost vreodată) un semn al generozităţii, ci mai degrabă o cutumă (adică obicei, pentru băieţii care râd în fundul clasei), o regulă nescrisă a societăţii.

Unde şi de ce dau eu:

Băiatului care îmi spală maşina. De cele mai multe ori, băieţii care lucrează în spălătorii o duc destul de greu şi apreciez faptul că şi-au căutat un loc de muncă în loc să dea în cap la oameni pe stradă (nu vă enervează clişeul ăsta?). Plus că nu fac niciodată apropouri mai mult sau mai puţin subtile cum că ar fi cazul să le dai ceva.
La frizer, unde răsplătesc conversaţia şi faptul că îmi îmbogăţesc repertoriul de bancuri.
În taxi obişnuiam să las înainte să înlocuiesc acest obicei cu mersul pe jos, dar nu pentru că aş fi fost dat pe spate de servicii, ci pentru că taximetriştii nu umblă niciodată cu monede. Aşa că lăsam până la primul multiplu de 1 leu.
În baruri, restaurante, cârciumi, bodegi, bombe şi la Ritz e o poveste mai lungă. Încerc de la o vreme să fac o evaluare şi să recompensez cu adevărat serviciul. Adică să las mai puţin dacă mi s-a trântit farfuria în faţă şi dacă mi-a adus bere în pahar de whisky şi mai mult dacă m-am simţit cu adevărat bine şi servit cu atenţie. Până nu demult lăsam oarecum fără diferenţiere ceva în jur de 10-15% din valoarea consumaţiei. Mai puţin la Ritz, unde n-am îndrăznit să trec de portar.

În decursul ultimilor ani, de când am început şi eu să mai umblu prin lume, am reuşit să creionez o hartă a obiceiurilor în ceea ce priveşte lăsatul de bacşiş, cel puţin în Europa. Aş distinge două mari zone. Prima este alcătuită din ţările latine (în special Italia şi Franţa) şi cele balcanice. Aici se pare că totul funcţionează pe modelul jecmănelii. De cele mai multe ori, la sfârşitul notei de plată ţi se vor bate apropouri exprimate cel mai frecvent prin propoziţia „Un serviciu de calitate se răsplăteşte cu 15% din valoarea notei”. Asta în cazul fericit. Pentru că poţi avea ghinionul să nimereşti într-un local în care ţi se adaugă explicit în nota de plată o sumă cuprinsă între 3 şi 5 euro pentru şerveţele, muzicanţi (acestea două din experienţa proprie) sau privelişte, aşa cum a păţit o cunoştinţă într-o cafenea pariziană cu vedere la stradă. Ce-i drept, acesta nu este tocmai un bacşiş pentru că nu intră în buzunarul chelnerului, dar este o imagine a spiritului în care se practică servirea şi deservirea populaţiei prin aceste zone.

A doua zonă este cea a ţărilor nordice şi a celor vorbitoare de limbi germanice. Din câte am observat, bacşişurile care se practică aici rar depăşesc un euro. Un chelner din Lindau căruia i-am lăsat 22 pentru o consumaţie de 19 şi vreo 20-30 de cenţi mai avea puţin şi făcea plecăciuni. Eu cred că am găsit şi o explicaţie pentru asta. Şi anume cultul pentru valoarea banului şi pentru banul muncit. Cu alte cuvinte, clienţii sunt conştienţi că personalul este plătit pentru munca pe care o fac şi nu mai au nevoie de alte surse de venit. Corect? Şi, dacă tot veni vorba, în Austria mi s-a întâmplat să strige vânzătoarea după mine ca să mă întorc după centul pe care îl uitasem (aşa credea ea) după ce luasem un sandwich de 1,99. Apropo, restul de ordinul câtorva zeci de bani îl luaţi? Singurul loc unde aş vrea să îl las este la doamna de la chioşc care îmi păstrează ziarele, dar dumneaei nu vrea de nici un fel.

Everton dă „Player Search"

2008-11-14T22:03:00.003+02:00

Clubul de fotbal Everton din Marea Britanie încearcă să fie cu un pas înaintea adversarilor şi revoluţionează scoutingul sau, mai pe româneşte, căutarea de tinere talente de-a lungul şi de-a latul mapamondului (dacă mapamondul are un lung şi un lat… whatever). Conducerea echipei a încheiat un contract cu SI, producătorii jocului electronic Football Manager, pentru a putea folosi baza lor de date, care include în jur de 370000 de fotbalişti din întreaga lume, inclusiv diferite valori ale caracteristicilor tehnice, tactice, psihice, fizice ale fiecăruia dintre aceştia. Pentru cei mai puţin sau deloc familiarizaţi, fac o mică paranteză. Pe scurt, Football Manager este un joc în care treci în postura antrenorului unui club de fotbal (în atribuţiile tale intră inclusiv gestionarea bugetului de transferuri şi salarii, deci un pic mai mult decât un antrenor) şi faci cam tot ce face el, adică stabileşti tactici, programe de antrenament, faci schimbări în timpul meciurilor, etc. Închid paranteza. Cei de la Everton vor beneficia aşadar de reţeaua de scouteri (în jur de o mie) a SI şi va reduce cheltuielile cu proprii scouteri. Care ar putea deveni la o adică unul singur, care va sta zi de vară până-n seară clickăind în draci pe „Player search”, „Set filter” ş.a.m.d. Capitolele care nu vor trece în sfera virtuală probabil că vor fi „Approach to sign”, „Make offer” şi „Confirm transfer”.

Extinderea influenţei jocului în lumea reală ar trebui însă să-i responsabilizeze şi mai mult pe producători, asta ca să nu ne mai trezim cu Clement Pălimaru dând goluri peste goluri în liga I. Că cine ştie, poate îl ia Everton şi dup-aia oalele în capul SI se vor sparge. Un alt lucru bun care ar putea să decurgă de aici este renunţarea la mofturi din partea jucătorilor care nu acceptă să fie incluşi în baza de date a jocului. Dacă se va dovedi o cale eficientă de a ochi jucători şi tot mai multe cluburi vor face apel la SI, atunci nu cred că ar mai fi un moft să îţi refuzi prezenţa în Football Manager, ci mai degrabă un şut cu şpiţul dat multor oportunităţi.

Ştirea originală aici

Satellitespotting

2008-11-12T22:19:00.001+02:00

Am descoperit o nouă distracţie. De nişă, să-i zicem aşa. Satellitespotting. Adică stau şi mă uit noaptea pe cer după sateliţi artificiali care trec pe deasupra zonei unde sunt. Dar nu aşa la întâmplare, ci pe baza unui fel de „mers al satelţilor”. Dacă vreţi să vă apucaţi de sportul acesta, aţi avea mare nevoie să treceţi mai întâi pe la http://spaceweather.com/flybys . După aceea daţi click jos pe „Global Flybys”, asta dacă nu sunteţi din SUA sau Canada. În continuare vă alegeţi ţara, regiunea şi oraşul şi gata sunteţi. Veţi avea în faţă lista cu toate trecerile sateliţilor pe deasupra zonei voastre din următoarele 10 zile. Pentru fiecare trecere aveţi date legate de numele satelitului, momentul apariţiei lui la orizont, direcţia în care trebuie privit pentru a vedea satelitul apărând la orizont, momentul când satelitul atinge elevaţia maximă de-a lungul trecerii, unghiul elevaţiei maxime raportat la poziţia voastră (90 de grade reprezintă zenitul) şi magnitudinea, adică strălucirea (cu cât valoarea este mai mică, cu atât obiectul este mai strălucitor; ia şi valori negative).

Mai rămâne ca vremea să ţină cu voi şi să vă găsiţi un loc numai bun de privit. Adică unul unde să aveţi cât mai puţine surse de lumină în apropiere şi care să fie cât mai deschis, adică să ofere o perspectivă cât mai largă asupra boltei. Pentru cei care cunosc zona, unul din locurile mele favorite este pe drumul dintre Stupini şi Ghimbav care este deja destul de departe de munţi şi într-o zonă nelocuită şi întunecoasă. Mai mult, spaceweather.com nu oferă date pentru Braşov, în schimb le oferă pentru Ghimbav.

Este destul de interesant. Dacă n-o faci în fiecare zi. Pentru că la un moment dat poate deveni plictisitor. Dar dacă guşti genul ăsta de spectacol, o vizionare-două pe săptămână sunt numai bune. Mai trebuie ţinut cont de faptul că nu în orice perioadă trecerile sunt la fel de frecvente. De exemplu, în momentul în care scriu am doar cinci treceri în listă pentru următoarele zece zile şi niciuna a ISS (Staţia Spaţială Internaţională, continuatoarea MIR-ului), cel mai spectaculos şi mai strălucitor dintre sateliţi. În schimb, au fost zile în care am prins şi două treceri ale ISS-ului într-un interval decent (21-24).

Dacă v-am făcut curioşi, poate veniţi odată cu mine la un satellitespotting.

Rulmentul – FC Braşov 1-0

2008-11-11T21:14:00.012+02:00

Am fost duminică la FC Braşov – CFR Cluj (1-1) şi la Rulmentul – VOC Amsterdam (49-15) ca orice braşovean care se respectă. Fotbal într-o parte, handbal în cealaltă. Băieţi într-o parte, fete în cealaltă. Mijlocul campionatului într-o parte, cupe europene în cealaltă. „M..e CFR” şi „Hai, Zaharia, bag-o-n aţe” într-o parte, aplauze pentru adversare şi „Suntem mândri de voi” în cealaltă. Frig într-o parte, cald în cealaltă.

Mi-am început ziua dedicată sportului la Stadionul Tineretului. După ani buni, o campioană a României venea la Braşov pentru un meci oficial. Din păcate, încă nu în nocturnă, despre care se aude că va fi aprinsă la primul meci de acasă din retur. Sau poate totuşi din fericire, că şi aşa îmi cam intrase răcoarea în oase prin minutul 75. Meciul bănuiesc că l-aţi văzut toţi sau cel puţin, dacă vă interesează, aţi aflat până acum cam ce s-a întâmplat, aşa că n-o să vă plictisesc. Un singur gând vreau să vă împărtăşesc, cel care m-a străfulgerat în timpul paradelor lui Stelică din finalul meciului: „Bila lucioasă la bilă lucioasă trage”. La final s-a consemnat al şaptelea egal consecutiv al Steagului şi al optulea din 14 etape.

Mai pe seară am mers la handbal. Am ajuns cu o oră înainte de începerea meciului şi am observat cu surprindere că eu şi Vlad eram primii spectatori. Uitaţi cam cum arăta terenul când am intrat:

A ieşit un 49-15 fără drept de apel în returul primului tur al cupei EHF (a treia valorică a Europei), după o victorie tot a Rulmentului la 12 goluri în tur.

Nu vreau să vorbesc de rău FC-ul pentru că iubesc ambele echipe la fel de mult, dar întotdeauna m-am simţit mai în largul meu şi mai aproape de Europa (atât ca performanţe, cât şi ca atmosferă) la handbal. Cât despre pretenţiile celor două echipe, diferenţa este ca de la cer la pământ. Dacă FC-ul este genul de echipă care petrece alternativ perioade aproximativ egale în ligile 1 şi 2, Rulmentul ţinteşte în permanenţă fazele finale ale cupelor europene. Cea mai bună dovadă este aerul de formalitate pe care îl inspiră fiecare meci din tururile de toamnă ale cupelor, prin care echipa trece fără să transpire. În ultimii trei ani, Rulmentul a câştigat Cupa Challenge, a jucat o finală de Cupa Cupelor şi un sfert în Cupa EHF. Mai mult, a adus la Braşov două echipe gigantice – Zvezda Zvenigorod şi Larvik – ambele având în lot peste patru jucătoare din echipele naţionale ale Rusiei, respectiv Norvegiei, primele două forţe la nivel mondial. Publicul braşovean a putut astfel să vadă la lucru câteva dintre marile nume de prim rang ale sportului, ocazie pe care Steagu nu ne-a oferit-o încă (cu o excepţie în 2001, când Ronaldo a venit cu Inter pe Tineretului în primul tur al Cupei UEFA).

În concluzie, mă mai duc la handbal. Şi uneori la fotbal, chiar dacă nu văd 60 de goluri pe meci.

Breaking news: azi s-au tras la sorţi meciurile din optimile cupei EHF. Rulmentul va juca cu Feherep Alcoa din Ungaria.

1989

2008-11-10T14:58:00.005+02:00

Revoluţia din ’89 a dat naştere multor întrebări, majoritatea dintre ele rămase încă fără răspuns, de la „Cine a tras în noi?” şi până la “Revoluţie sau lovitură de stat?”. S-a întrebat însă cineva vreodată cum a sunat revoluţia? Ce muzică au cântat mitralierele, demonstranţii şi dictatorul? Poate părea cinic, dar evenimentele din decembrie au cântat propriul cântec. Revoluţia a avut refrenurile ei, de la sinistrul „Ceauşescu PCR” scandat de mulţimi în zorii unei manifestări ce se dorea a fi doar o nouă instanţă a cultului personalităţii lui Ceauşescu, trecând prin disperatul “A-lo, A-lo” al dictatorului atunci când simţea că pământul îi fuge de sub picioare şi încheind cu “Ole, Ole, Ceauşescu nu mai e”.

Un posibil răspuns la această ultimă întrebare ni-l propune Jon Bernstein, un DJ american pasionat de istoria recentă a Europei de Est. În cel mai recent album (intitulat „1989”) al proiectului său solo, Disparition, Bernstein adună o colecţie de sunete culese din punctele de foc ale revoluţiei (Timişoara, sediul CC, Piaţa Universităţii, televiziune, Târgovişte) şi construieşte în jurul lor o muzică sumbră, imaginea audibilă a disperării, a derutei, a dorinţei reprimate vreme de zeci de ani şi a vidului de putere din decembrie 1989. Conform Esquire nr.13/noiembrie 2008, „pentru a păstra un aer autentic în această manipulare electronică a sunetelor, Bernstein s-a folosit de un sintetizator care datează chiar de la sfârşitul anilor optzeci”. Experimentul lui îmbină stilul electro cu zgomote culese direct din înregistrările evenimentelor, încercând să ne convingă ca rimul delirant al revoluţiei a fost unul electronic.

Am descărcat albumul după ce am citit recomandarea din revistă, l-am pus pe iPod şi am plecat la facultate. Cred că a fost cea mai fantomatică trecere pe care am avut-o pe străzile Braşovului. Dacă ar trebui să caracterizez într-un singur cuvânt muzica de pe „1989”, acela ar fi „obsedantă”; una care te ajută să înţelegi. Fiindcă pentru a înţelege un fenomen este nevoie de toate simţurile. Dacă până acum am avut imagini, de acum avem piesele lui Bernstein. Şi probabil că vom înţelege pe de-a-ntregul abia atunci când vom mirosi sângele şi praful de puşcă.

Un tracklist cu 13 piese, printre care „Goldenage” este un cântec ironic de glorie despre o epocă de aur negru, al naibii de negru, născut din sânge şi sudoare în laboratorul unui alchimist dement. „Securitate” - un zgomot absurd, precum cel generat de un bruiaj al undelor radio, care creşte progresiv în intensitate şi pe care ajungi să îl simţi aproape material, undeva în spatele cefei, la fel ca pe privirile nevăzute ale urmăritorilor. „Wood” este o piesă bazată pe discursul lemnos al lui Ceauşescu de la sediul CC. Ironia a făcut ca iPod-ul să mi-o servească tocmai când treceam prin piaţeta din faţa fostei Judeţene de Partid, locul unde dictatorul obişnuia să susţină discursurile prilejuite de felurite vizite prin Braşov.

„1989” este un experiment care nu merge ascultat oricum şi nici oricând. E nevoie de o stare. Iar ascultarea nu este un simplu divertisment; este un prilej de meditaţie şi de trăire. Dacă v-am făcut curioşi, albumul lui Bernstein este disponibil gratuit la http://disparition.net , la fel ca şi restul lucrărilor care alcătuiesc proiectul Disparition.

DN 13

2008-11-08T19:06:00.002+02:00

Până la finalizarea reţelei de autostrăzi, pe care poate copiii noştri o vor apuca, unul din cele mai bune lucruri care i s-a întâmplat şoferului român este DN 13 Braşov-Sighişoara-Târgu Mureş. Nu vreau să mă îmbăt cu apă rece, ştiind foarte bine că este inadmisibil ca în Europa secolului XXI un drum de o asemenea importanţă şi cu un asemenea volum de trafic să aibă o singură bandă pe sens, dar astăzi chiar m-am simţit bine pe DN 13. Plecat într-o expediţie de căutare a originilor până la Lunca Mureşului, am avut prilejul să conduc din nou pe una din cele mai bine lucrate şosele din ţară. Trafic redus, fără camioane, vreme numai bună, asfalt ca în palmă, curbe perfect trasate şi un diesel cu o turbină care m-a ajutat să nu-mi stric plăcerea din cauza depăşirilor au fost ingredientele unui road-trip reuşit. Deasupra am adăugat un pic de DN 15 pe sectorul Târgu Mureş-Luduş, nişte drumuri judeţene până în Luncă şi o mică abatere pe ruta Iernut-Târnăveni-Mediaş-Sighişoara la întoarcere. By the way, şoseaua Mediaş-Sighişoara (nu mai ştiu indicativul) a fost un bonus, apropiindu-se de standardul DN13. După 10 ore în care am parcurs vreo 500 de kilometri m-am întors acasă la fel de în formă ca şi la plecare. Şi iată cum o partidă de şofat se poate transforma într-un mod eficient de a te odihni activ, dacă toate sunt la locul lor. Aşa că, dragi colegi de facultă, când o să aveţi chef să vizităm Sighişoara vom merge neapărat cu maşina. Pentru că o bere-două nu pot compensa plăcerea de a conduce pe DN 13 în weekend.

La bloc

2008-11-06T21:10:00.003+02:00

Daca unii dintre noi au intrat in febra tipica de dinaintea premierei unui nou James Bond, am zis ca ar fi cazul sa intru si eu in randul lumii si sa ma joc un pic de-a 007 (n-am inteles niciodata de ce nu i-au spus simplu "7", ca eu am invatat prin generala ca 0-urile puse in fata unui numar nu conteaza). De fapt n-a fost o chestie premeditata, dar cu toate astea am ajuns ca la sfarsitul unei zile absolut obisnuite sa intru in blocul in care locuiesc de 21 de ani direct pe la etajul 1 si direct pe geam. Pentru prima data.

Ma intorceam agale de la o partida de biliard cu Vladutz. Pe la 6 jumate. Cand sa intru in bloc, ma intalnesc cu tanti Parjolea din vecini. Tanti Parjolea baga cartela de interfon, clasicul bipait, intram in casa scarii, cand o vad ca se schimba la fata. Ideea era ca luase alte chei din casa, iar usa o incuiase ridicand clanta din exterior. Na, ce sa facem? "Il sun pe Vasilica [Vasilica e fiu-sau] sa vina cu cheile lui" zice. "Pai, haideti ca va duc eu cu masina pana la el sa nu mai asteptati atat p-afara" zic. "Numai stati sa ma duc sus sa iau cheia de la masina". (Am obiceiul sa plec cu masina doar daca e neaparata nevoie, de aia n-aveam cheile la mine). Urc, iau cheile, ma intorc. Vasilica nu raspundea. Ce-i de facut? "Ia sa vad, poate am lasat geamul deschis. Facem rost de o scara si te bagi tu, Andrei, si deschizi dinauntru". "Mama, ce tare!" zic eu in gandul meu. Geamul era deschis. Tanti il suna la interfon pe 'nea Carol sa-l roage sa-i dea scara. 'Nea Carol coboara de la mansarda de unde sta el pana in beci si iese cu scara. Recuzita era pregatita, de machiaj nu era cazul ca era deja intuneric, mai ramanea sa imi intru eu in rol. Ne dam pe dupa bloc pana sub balcon. Pe drum am dat cu coastele pe pamant, dar nici pana acum nu stiu in ce mi-am bagat Nike-ii de am alunecat. M-am bucurat totusi ca s-a intamplat atunci si nu cand am sarit peste pervaz. Die another day, vorba cantecului. Sprijinim scara de bloc, mai punem o piatra sub un picior (pentru ca legea compensatiei in natura functioneaza: o scara care are un picior mai scurt il are pe celalalt mai lung). Ii las geaca lui tanti Parjolea (parca Bond facea d-astea cu haina pe el. Sau nu? Nu mai stiu...) si incep sa ma urc. Sar inauntru. Intuneric. Orbecai pe acolo, dau de intrerupator. Victorie! A mai urmat formalitatea deschiderii usii si "vai, ce noroc cu tine, Andrei", "raman datoare", bla. In momentul ala ma gandeam daca mi-a crescut karma suficient cat sa imi iasa toate cele 7 meciuri pe care la pusesem la pariuri in drum spre casa. Deocamdata a batut Stuttgart, iar Wolfsburg are 2-1 la pauza cu Heerenveen. Deci sunt in carti.

Si totusi, abia dupa 4 cincinale am ajuns sa intru pe geam in bloc?

Free YouTube Download

2008-11-05T20:28:00.004+02:00

Softulet de dat jos filme de pe YouTube gasiti aici free: http://www.tucows.com/preview/516535 Pana acum a ajuns la versiunea 2.2.2.2. Printre altele, le transforma si in .mp4. Adica le puteti pune pe iPod.

Ochelari de vara

2008-11-04T20:49:00.003+02:00

Obisnuiesc sa port ochelari de soare. Si vreau sa fie clar din start ca nu o fac pentru fitze. Ca orice alt obiect pe care il folosesc/port, ochelarii isi au propria lor functionalitate bine definita pentru care - la urma urmei - au fost creati. Ii port pentru confortul pe care ii ofera si recunosc ca sunt momente in care imi sunt absolut necesari. Atat. Nu e nimic show-off in asta. Orice medic specialist in domeniu ar putea da detalii despre rolul benefic pe care il joaca "bicicletele" de soare. Pornind de la sanatatea mediilor transparente ale ochiului si pana la intarzierea aparitiei ridurilor datorita reducerii incruntarii involuntare provocate de intensitatea luminoasa. Ca sa nu mai vorbesc de sofat, unde purtarea ochelarilor de soare poate contribui la cresterea sigurantei traficului rutier. Ce-i drept, trebuie sa recunosc ca ma amuz din cand in cand spionand diferite persoane la adapostul lentilelor mate in timp ce, chipurile, privesc in alta directie.

Si acum sa trecem la subiectul enervarii mele. Sunt persoane care au obiceiul ca in perioada septembrie-mai sa ma ia peste picior cu replici de genul "Dom'le, ce fitza esti, porti ochelari de soare desi vara s-a terminat/nu a venit inca." Pai si cum sa nu ma enervez cand un individ care se afla intr-o grava eroare de logica face aprecieri asupra mea fara ca macar sa caute sa inteleaga motivul pentru care ii port? Observ ca pentru respectivul conceptul de soare este legat nemijlocit de conceptul de vara. De la 1 septembrie ne putem lua adio de la soare pret de vreo noua luni in opinia dumnealui.

Sincer, nu imi pica foarte bine sa fiu bagat in aceeasi oala cu tinerii puberi care poarta ochelari noaptea in cluburi. Acesta este un comportament de neinteles din punct de vedere practic, si nu faptul ca imi pun 8-ul pe nas intr-o zi insorita de decembrie. Ar mai lipsi sa fie considerata fitza purtarea de ochelari de soare la ski. Pentru cei care ma apostrofeaza as avea doua intrebari:

1. Vi s-a intamplat vreoadata ca, intr-o dimineata cu zapada proaspat asternuta, sa nu puteti tine ochii deschisi la iesirea din casa din cauza soarelui puternic reflectat in albul troienelor?

2. Cunoasteti pe cineva care a facut oftalmie pentru ca nu a purtat ochelari intr-o zi cetoasa de iarna?

Ei bine, raspunsul meu la ambele intrebari este "Da".

Salut

2008-11-04T13:44:00.003+02:00

De multa vreme incoace coc ideea asta cu "globul" (vorba lui Gigi Becali). Mintea mea se tot certa in gandul ei daca da sau daca nu. De ce nu? Din doua motive. Unu: mi-era teama de propria mea inconsecventa. Cu alte cuvinte, mi-era teama (si inca imi este) ca voi scrie din an in Paste si atunci mai mult mi-ar fi parut rau de timpul pierdut cu crearea blogului. Si doi: blogosfera s-a diluat mult de tot si nu vroiam sa devin doar another face in the crowd. De ce da? Pentru ca tratez blogul asta ca pe un experiment. Cred ca o sa fie interesant peste 1-2-x ani sa citesc ce am avut in cap de-a lungul timpului. Uite ca pana la urma a invins spiridusul care imi soptea sa ma apuc. Sper sa ma tin de treaba si, la urma urmei, daca il fac pentru mine nu ma va interesa foarte mult daca va fi citit de multa lume sau nu.

Daca ai ajuns aici fie ma cunosti de pe undeva, fie ai gresit drumul, asa ca mare lucru despre mine nu mai e nevoie sa adaug. Ah, sa nu uit: sunt tot timpul deschis la sugestii, asa ca daca ai vreuna simte-te liber sa mi-o comunici intr-un mod pe care te las pe tine sa-l alegi.

Tjao!